Ben Todică - TRANDAFIRUL ROȘU ( THE RED ROSE )

 TRANDAFIRUL ROȘU

Ben Todică

Încă din scutece mi-am dorit o jucărie.

M-am jucat însă aproape întotdeauna cu improvizații dăruite de natură: bucăți de lemn sau pietre cioplite de vreme, care îmi atrăgeau atenția și mă opreau din plâns. Așa a fost și atunci când mama mi-a luat banii câștigați din colindatul de Crăciun pentru a-mi cumpăra pantaloni. Ai mei erau rupți în fund și în genunchi de atâta târât prin grămezile de steril aruncate din minele de uraniu ale Ciudanoviței, folosite la astuparea gropilor din fața blocurilor.

Am crescut în fața ecranului cinematografului „7 Noiembrie”, iar la doisprezece ani am reușit să-mi construiesc primul aparat de filmat. L-am făcut din lănțeții aduși de tata din mină și din cutii de conserve găsite în lada de gunoi din fața blocului. Cu el porneam pe dealurile din împrejurimi, imaginându-mi că realizez filme documentare.

La șaisprezece ani mi-am cumpărat primul aparat adevărat: o cameră MEOPTA, care folosea peliculă de 8 mm, extrem de greu de procurat în provincie. Era un lux rezervat aproape exclusiv turiștilor străini, cei care își permiteau să-și filmeze concediile. Eram obligat să călătoresc prin marile reședințe de județ, unde magazinele de articole sportive și de turism primeau, din când în când, una sau două cutii de film 2×8 mm. Riscam orice numai pentru a-mi împlini visul de a face cinema și de a participa la festivalurile cineamatorilor din țară.

Primul meu film color, de numai trei minute, era un western copilăresc. Câțiva copii, călare pe crengi uscate, alergau printre stâncile dintre șantier și sat pentru a salva o cosânzeană din mâinile bandiților. Seara proiectam filmul pe zidul din fața blocului, iar lumea din șantier era fascinată. Bătrânele veneau cu scăunelele de acasă și se așezau cuminți la „cinematograful” meu în aer liber.

Filmul, intitulat „Copilărie”, a fost premiat mai târziu cu Mențiune la Festivalul Cineamatorilor din Anina.

După absolvirea școlii profesionale din Bocșa, m-am întors la minele din Ciudanovița, unde am înființat Cineclubul APOLLO. La început realizam filme de protecția muncii pe peliculă de 8 mm, pe care intenționam să le prezint la festivaluri. Conducerea exploatării miniere a observat însă valoarea lor pentru departamentul de Protecția Muncii și a hotărât să mă sprijine în achiziționarea unei camere de filmat ADMIRA pe 16 mm.

De acum puteam intra în rândul celor mai buni cineamatori din România.

Am realizat atunci filmul „Visul”, un experiment artistic și tehnic în care am combinat pelicula alb-negru cu cea color. Simțeam că trebuie să fac ceva mare și modern, atât prin idee, cât și prin folosirea tuturor mijloacelor limbajului cinematografic. Nu degeaba crescusem în fața marilor maeștri ai ecranului: Chaplin, John Ford, Orson Welles, Eisenstein, David Lean, Fellini, Kurosawa, Griffith, Fritz Lang, Hitchcock și atâția alții.

Toată copilăria tânjisem după jucării. În librării și magazine dominau însă puștile și mitralierele de plastic. Așa era comunismul: copiii erau învățați să se joace de-a războiul.

Eu am ales să fac un film împotriva războiului.

Am adunat copiii de la școala generală din Ciudanovița, i-am înarmat cu săbii, arcuri și săgeți și, călare pe crengi, i-am transformat într-o hoardă de războinici, asemenea celor ai lui Ginghis Han. Ei atacau un grup de copii pașnici care culegeau flori. În mijlocul luptei apărea un personaj înarmat cu o pușcă automată și mitralia fără milă întregul câmp de bătălie.

În urma masacrului, teroristul își vede propria soră prăbușită sub gloanțe. Îngrozit, se trezește brusc din vis, în pat, lângă surioara lui. Aruncă pușca-jucărie pe covor, o strânge plângând în brațe, iar în prim-plan arma se dizolvă încet și, în locul ei, apare un trandafir roșu.

Sfârșitul filmului.

Tocmai acel trandafir a provocat cele mai multe discuții.

Juriile erau obișnuite să premieze filme care glorificau partidul, conducătorul iubit și „eroii muncii socialiste”, constructorii viitorului comunist. Filmul meu nu făcea nimic din toate acestea.

Ceva nu era în regulă cu acel trandafir roșu.

Părea să-i deranjeze pe sovietici.

Eu nu înțelegeam de ce.

Eram prea tânăr și prea idealist. Îmi dorisem toată copilăria jucării adevărate, nu bețe cu care copiii să se împuște printre blocuri.

La Festivalul de la Timișoara, renumiții critici Florian Potra și Călin Căliman au apreciat filmul, care a obținut Premiul al III-lea. La festivalul din Lupeni, regizorul Alecu Croitoru i-a recunoscut, de asemenea, meritele.

Nu am fost niciodată un om politic.

Cu toate acestea, după proiecția filmului, am fost anchetat de un securist deghizat în cineamator. M-a descusut într-una dintre plimbările noastre prin munți, încercând să afle ce ascunde, de fapt, acel trandafir.

Eu nu ascundeam nimic.

Luptam, în imaginația mea, pentru pace.

Poate tocmai de aceea am fost privit mereu cu suspiciune.

Eroii filmului meu trăiesc și astăzi.

Lor mă închin.

Au crezut în mine înainte ca eu să cred deplin în mine însumi.

Această călătorie spre pace, spre bunăstare și spre românism m-a împins adesea spre marginea unui vârf sisific, unde iluziile se întâlnesc cu speranța. Drumul către Hollywood a fost doar o ispită, un salt peste una dintre marile tentații ale lumii. La Melbourne am înțeles că succesul poate fi seducător, dar nu este mai important decât sufletul.

Nu regret că am păstrat iubirea.

Nu regret că nu am renunțat la chipul și asemănarea cu Dumnezeu.

Și astăzi mă întreb:

Ce i-o fi speriat atât de tare pe ruși la un simplu trandafir roșu?

----

Am înțeles târziu de ce acel ultim cadru îi neliniștea pe unii.

Nu pentru că era un trandafir roșu.

Ci pentru că era mai puternic decât toate armele din film.

Armele pot cuceri un teritoriu.

Un trandafir poate cuceri o conștiință.

Armele cer supunere.

Florile nasc libertatea.

Poate de aceea un trandafir sperie uneori mai mult decât o armă.

Pentru că el vestește pacea.

Ben Todică

THE RED ROSE

By Ben Todică

From my earliest days in the cradle, I longed for a toy.

Yet I almost always played with improvised treasures offered by nature: pieces of wood or stones shaped by time, objects that caught my attention and stopped my crying. It was the same when my mother took the money I had earned by Christmas caroling in order to buy me a pair of trousers. Mine were torn at the seat and knees from crawling through the heaps of mining waste dumped from the uranium mines of Ciudanovița and used to fill the holes in front of the apartment blocks.

I grew up facing the screen of the “7 Noiembrie” cinema, and at the age of twelve I managed to build my first movie camera. I made it from metal rods my father brought home from the mine and from tin cans found in the garbage box in front of our building. With it I wandered through the surrounding hills, imagining that I was shooting documentary films.

At sixteen I bought my first real camera: a MEOPTA that used 8 mm film, extremely difficult to obtain in the provinces. It was a luxury reserved almost exclusively for foreign tourists who could afford to film their holidays. I had to travel through the major county capitals, where sports and tourism stores occasionally received one or two boxes of 2×8 mm film. I was willing to risk anything to fulfill my dream of making cinema and taking part in amateur film festivals across Romania.

My first color film, only three minutes long, was a childish western. A few children, riding on dry branches as if they were horses, ran among the rocks between the construction site and the village to rescue a fair maiden from a gang of bandits. In the evening I projected the film onto the wall in front of our apartment block, and the workers’ settlement was fascinated. Old women came carrying stools from their homes and sat quietly at my open-air “cinema.”

The film, entitled Childhood, later received an Honorable Mention at the Amateur Film Festival in Anina.

After graduating from the vocational school in Bocșa, I returned to the mines of Ciudanovița, where I founded the APOLLO Film Club. At first I made occupational safety films on 8 mm film, intending to present them at festivals. The mining administration soon recognized their value for the Safety Department and decided to support me in acquiring an ADMIRA 16 mm camera.

Now I could enter the ranks of the best amateur filmmakers in Romania.

I then made The Dream, an artistic and technical experiment in which I combined black-and-white and color film. I felt I had to create something great and modern, both in its idea and in its use of every means of cinematic language. I had not grown up in vain before the great masters of the screen: Chaplin, John Ford, Orson Welles, Eisenstein, David Lean, Fellini, Kurosawa, Griffith, Fritz Lang, Hitchcock, and so many others.

Throughout my childhood I had yearned for real toys. Yet bookstores and shops were filled with plastic rifles and machine guns. Such was communism: children were taught to play at war.

I chose to make a film against war.

I gathered the children from the school in Ciudanovița, armed them with swords, bows, and arrows, and, riding on branches as if on horses, turned them into a horde of warriors like those of Genghis Khan. They attacked a group of peaceful children who were picking flowers. In the midst of the battle, a figure carrying an automatic rifle appeared and mercilessly machine-gunned the entire battlefield.

After the massacre, the terrorist sees his own sister lying among the dead. Horrified, he suddenly wakes from the dream, in bed beside his little sister. He throws the toy rifle onto the carpet, embraces her in tears, and in the foreground the weapon slowly dissolves until, in its place, a red rose appears.

The end of the film.

That rose caused the greatest controversy.

The juries were accustomed to rewarding films that glorified the Party, the beloved leader, and the “heroes of socialist labor,” the builders of the communist future. My film did none of these things.

Something was wrong with that red rose.

It seemed to disturb the Soviets.

I did not understand why.

I was too young and too idealistic. All my childhood I had wanted real toys, not sticks with which children shot one another between the apartment blocks.

At the festival in Timișoara, the renowned critics Florian Potra and Călin Căliman appreciated the film, which received the Third Prize. At the festival in Lupeni, director Alecu Croitoru also recognized its merits.

I was never a political man.

And yet, after the screening, I was interrogated by a secret police officer disguised as an amateur filmmaker. During one of our walks through the mountains he questioned me relentlessly, trying to discover what that rose really meant.

I was hiding nothing.

In my imagination, I was fighting for peace.

Perhaps that is why I was always regarded with suspicion.

The heroes of my film are still alive today.

To them I bow.

They believed in me before I fully believed in myself.

This journey toward peace, toward dignity, and toward Romanian identity often pushed me to the edge of a Sisyphean peak, where illusions meet hope. The road to Hollywood was only a temptation, a leap across one of the world’s great seductions. In Melbourne I came to understand that success can be alluring, but it is not more important than the soul.

I do not regret having preserved love.

I do not regret having refused to abandon the image and likeness of God within me.

And even today I ask myself:

What could have frightened the Russians so much about a simple red rose?

I understood late in life why that final frame unsettled some people.

Not because it was a red rose.

But because it was stronger than all the weapons in the film.

Weapons can conquer a territory.

A rose can conquer a conscience.

Weapons demand obedience.

Flowers give birth to freedom.

Perhaps that is why a rose sometimes frightens people more than a weapon.

Because it announces peace.

Ben Todică