Ben Todică - COȘMARUL DORULUI DE A FI

 

Nenea Watzi Josef

COȘMARUL DORULUI DE A FI

Ben Todică

Prietenia, darul care nu se uită

Prietenia este unul dintre cele mai importante lucruri din viața unui om.

Dumneata ai fost întotdeauna cinstit și drept. Nu ai făcut niciodată discriminare între adult și copil. M-ai tratat de la egal la egal și mi-ai răspuns cu seriozitatea unui ceas elvețian la toate întrebările mele de copil.

Nu am să uit niciodată cum mi-ai arătat, la magnetofonul TESLA pe care îl aveați, că nivelul optim de înregistrare era la șapte și jumătate pe butonul de volum. Mi-ai explicat apoi să fiu atent ca ochiul magic să nu-și suprapună aripioarele de fluture.

În 1994, am absolvit, cu diplomă, Institutul de Inginerie a Sunetului din Melbourne. Am fost întotdeauna curios și am iubit să învăț.

Îți atașez două fotografii. Într-una dintre ele, fac înregistrări pe bandă de doi țoli, cu 24 de canale.

Vedeți ce înseamnă să-i dărui unui copil dragostea pentru un domeniu! Dacă nu te-aș fi întâlnit pe dumneata, poate că astăzi aș fi fost doar sudor.

Dumnezeu te privește prin ochii mei, dragul meu Josef Watzi!

I. Universitatea și cele trei găuri ale înțelepciunii

Eram pe coridorul de la etajul al doilea al Universității de Filosofie din Viena. Avea loc o serbare dedicată secolului al XVIII-lea. Forfotă, lume multă, conversații savante, iar eu, cu o farfurie de plastic în mână, pe care se odihneau doi crenvurști lungi, rumeniți și promițători.

Deodată, simt că mă arde ceva pe dinăuntru. Mă apucă o durere îngrozitoare de stomac și înțeleg că filosofia va trebui să mai aștepte.

Trebuie să găsesc urgent o toaletă!

- Unde-o fi un WC? mă întreb, pornind în fugă.

Dar corpul meu nu mai acceptă nicio negociere. Ajung în capul scărilor, încerc să mă salvez cum pot și, înainte de a-mi găsi refugiul, se produce inevitabilul. Pe ciment apare o porție generoasă de fasole boabe.

Răsuflu ușurat.

Studenții se uită la mine stupefiați, iar trei profesori, îmbrăcați în pelerine academice negre și purtând pălării largi, de muschetari, îmi zâmbesc înțelegători. Toți au farfurii în mâini.

Ce să mă fac acum?

- Unde este toaleta? întreb, încercând să-mi păstrez demnitatea.

- La parter! îmi răspunde cineva.

Cobor scările în cea mai puțin academică ținută posibilă și ajung, în cele din urmă, la destinație.

Înăuntru se află un îngrijitor și mai multe cabine cu ușile închise. Îi explic urgența, iar omul îmi face semn din cap să intru în prima.

Deschid ușa în grabă și rămân încremenit.

Într-o cabină cât o cămară de apartament sunt înghesuiți trei oameni! Pe scândura de șezut se află trei găuri, una lângă alta, în loc de una singură.

Trei persoane, trei găuri și niciun centimetru de libertate!

Sunt presați unul într-altul ca blocurile din piramida lui Keops. Stau cu capetele plecate, într-o solemnitate care te face să crezi că tocmai au fost condamnați la o sentință filozofică.

„Aha! Economie!”, îmi spun. „Probabil că aici și necesitățile naturale se rezolvă colectiv. Oare costă mai puțin dacă te așezi la comun?”

Mă uit întrebător la îngrijitor. Omul își vede liniștit de socotelile lui și îmi face semn să încerc în altă cabină.

O deschid pe următoarea.

Alți trei!

Încep să cred că am nimerit la o conferință internațională despre densitatea populației.

O deschid pe a treia.

Alți trei, perfect instalați!

- Extraordinar! îmi spun. Nici măcar în toaleta unei universități nu mai găsești un loc liber! Dacă așa arată libertatea academică, îmi închipui cum trebuie să arate examenul!

Mi-a trecut orice dorință. Îmi ridic hainele, îmi strâng cureaua și renunț la căutare.

„Nu știu cum o fi rezistat Eminescu aici!”, îmi spun, pornind înapoi spre etajul întâi.

Acolo mă așteaptă însă o altă surpriză.

Pe coridor, lângă boabele de fasole, se află acum și două tampoane aruncate de vreo persoană inspirată, care par să fi participat și ele la încercarea de a salva situația. Umflate până aproape de mărimea unor bucăți de parizer, completează tabloul unei civilizații ajunse la capătul răbdării.

La vreo trei metri distanță, oamenii stau nemișcați, cu farfuriile în mâini, privind scena cu o expresie de milă academică.

Alături, pe cimentul negru, lucios ca marmura, zac cei doi crenvurști ai mei, bine rumeniți, încă ademenitori. Câteva mototoale de hârtie igienică sunt împrăștiate în jur, mărturie a unei tentative de intervenție fără rezultat.

Era un tablou de David Lynch!

Mă uit în jur.

„Trebuie să curăț”, îmi spun.

Dar cum? De unde să iau o mătură, un făraș, o găleată, un furtun, o echipă de intervenție? Unde este responsabilul cu ordinea? Unde este comitetul de organizare?

Nimeni nu-mi dă nicio indicație. Toți privesc, fiecare cu farfuria lui, de parcă asistă la o instalație artistică intitulată Omul și consecințele civilizației.

- Ce țară! îmi spun. Nici măcar un furtun cu apă nu găsești! Atâta filosofie și nicio soluție practică! Cum am ajuns eu în încurcătura asta?

Și atunci mă trezesc.

„Ce bine că nu s-a întâmplat în pat!”

Mă ridic și mă duc la toaletă, răsuflând ușurat că nu sunt la studii și că totul a fost doar un vis.

Anul acesta s-au mărit taxele.

Adorm din nou.

II. Ciudanovița, locul în care dorul își inventează vehicule

E o căldură și o liniște nebună în Ciudanovița, în fața garajului. Nu e țipenie de om prin preajmă.

Doresc nespus să ajung la alimentara de sus, de lângă puțul aflat aproape de turnul de răcire al compresoarelor miniere. Am de ridicat o cutie cu ceva important și nu trece nicio mașină care să-mi dea o ocazie.

„Unde-or fi plecat toți?” mă întreb.

Deodată, se aude un motor de motoretă.

Mă bucur. Iată că vine cineva de la cinematograf, în jos! Îi fac semn și se oprește. Îi explic despre ce este vorba, dar omul îmi spune că nu are cum să mă ia. Întoarce și se îndepărtează.

Abia atunci îmi dau seama că nu era o motoretă, ci doar o trotinetă.

Mi se face rușine. Am cerut ajutorul unui copil care se juca și am confundat jucăria lui cu un mijloc de transport în comun.

Se lasă din nou liniștea.

Mă uit prin curtea garajului, doar-doar oi găsi pe cineva. Nimeni.

Deodată, un alt sunet de motor!

De data aceasta, unul mai matur, mai serios, aproape ca de basculă. Mă întorc spre direcția din care vine și ce văd?

În fața mea se oprește brusc un bătrân așezat pe două buturugi de lemn. Una este mare, pe care stă și conduce cu ajutorul unui volan improvizat. Cealaltă este mai mică. Întregul vehicul are trei roți de lemn, recuperate parcă de la un cărucior de copii.

Era nenea Watzi Iosif!

Apariția lui îmi redă speranța.

- Nenea Iosif, vă rog să mă duceți sus, la alimentară! E urgent!

Bătrânul mă privește nedumerit.

- Cum să te duc? Unde să te pun?

- Stau și eu pe buturuga mică! îi răspund fără să ezit.

Iosif se uită la mine, apoi la buturugi, apoi din nou la mine.

- E imposibil! îmi spune.

Și atunci mă trezesc.

III. Coșmarul dorului de a fi

Deschid ochii.

Sunt din nou aici, departe de Ciudanovița, departe de copilăria mea și de oamenii care au pus, fără să știe, temelia vieții mele.

Un vis mă poartă la Viena, printre profesori, studenți și toalete imposibile. Altul mă întoarce în fața garajului din Ciudanovița, unde un om drag încearcă să mă ajute cu mijloacele pe care le are la îndemână.

În primul vis, lumea se adună în jurul unei rușini pe care nu știu cum s-o repar. În al doilea, întâlnesc un om care ar vrea să mă ajute, dar nu are unde să mă așeze.

În ambele vise, sunt un om care caută un loc.

Poate că așa lucrează dorul: amestecă timpul, locurile, oamenii și întâmplările până când realitatea devine un film pe care nu-l mai putem opri. Uneori, ne face să râdem de propriile neputințe; alteori, ne lasă în fața unei porți pe care nu o mai putem deschide.

Iar eu, copilul de odinioară, continui să caut drumul spre alimentara de sus, spre oamenii mei, spre locul în care am învățat primele lucruri despre viață.

Poate că nu-mi lipsește doar locul. Îmi lipsește și omul care eram acolo, înconjurat de oameni care mă învățau fără să știe că mă învață.

Nenea Watzi Iosif nu mai are nevoie de un motor adevărat în visul meu. Îi sunt suficiente două buturugi, trei roți și bunătatea cu care mă privește.

Dar eu tot nu am unde să mă așez.

Poate că acesta este adevăratul coșmar al dorului: să te trezești departe de tot ce te-a făcut să fii tu însuți și să descoperi că drumul înapoi există numai în vis.

Iar uneori, tocmai când râzi mai tare de absurditatea visului, simți cât de adâncă este rana trezirii.

Și poate că mai există un dor, ascuns în spatele tuturor celorlalte: dorul de a nu muri în coșmar, de a găsi o ieșire, de a te întoarce la viață.

Căci, oricât de absurd ar fi visul, cât timp ești în el, îl trăiești ca pe o realitate. Cauți o ușă, un drum, un om care să te ajute. Te zbați să ieși din încurcătură, chiar și atunci când logica nu mai funcționează, iar lumea pare să fi uitat rostul lucrurilor.

Poate că râsul însuși este o formă de supraviețuire. Râzi de absurditatea situației, de neputința ta, de lumea care nu-ți mai oferă nicio soluție. Dar, dincolo de râs, ceva din tine continuă să lupte pentru întoarcere.

Vrei să te trezești.

Vrei să respiri din nou fără teamă. Vrei să recunoști camera, lumina, oamenii dragi. Vrei să știi că lumea, cu toate neajunsurile ei, te așteaptă încă.

Și atunci înțelegi că dorul nu este numai chemarea trecutului. Este și chemarea vieții.

Dorul de a fi înseamnă să vrei să fii din nou acolo unde ai fost, dar și să lupți pentru a fi aici, unde încă mai poți trăi.

Poate că, în cele din urmă, nu ne trezim doar dintr-un vis. Ne întoarcem dintr-o lume în care am fost prizonieri, ca să primim încă o dată darul de a exista.

Iar dacă deschidem ochii și ne regăsim printre cei dragi, poate că prima noastră datorie nu este să explicăm visul, ci să mulțumim pentru trezire.

„Nu ne trezim doar dintr-un vis. Ne întoarcem la darul de a exista.”

Ben Todică