Poezii de VIOREL MARTIN

VIOREL MARTIN - POEZII ALESE

PREFAŢA

Însemnări şi umbre la Poezii alese de Viorel Martin

Debutant întârziat în poezie, atras, ulterior, decisiv de mirajul comicului şi al satirei sociale, dl. Viorel Martin a avut tenacitatea să lucreze, să acumuleze, să se prefecţioneze, ajungând la poezia de rezistenţă şi la strălucucirea superioară, diamantină, a cuvântului, a logos-ului originar. Astfel, a ajuns la un concept de poezie tradiţionalistă care reactivează şi resemnifică dominantele simbolice şi semnificante: satul ca primă imagine a lumii, copilăria tuturor minunilor, pădurea şi casa părintească, râul Gilort şi fântânile satului. Dl. Viorel Martin este un poet remarcabil, prin autenticitatea şi firescul percepţiei lumii, prin consonanţa pur empatică cu natura, cu semenii, cu plantele şi animalele. În scurtul interval de la debut până astăzi, poetul a evoluat considerabil, a ars etape şi şi-a perfecţionat stilul, a căpătat chiar deprinderi de acribie lingvistică – ceea ce nu se întâmplă prea des în cazul autorilor veniţi în poezie din zona profesiunilor tehnice.

– *** –

Nativitatea talentului, înconjurată de feeria copilăriei într-un spaţiu edenic – precis identificat în geografia reală – a rămas să se exprime plenar abia la maturitate, când distincţia fundamentală a personalităţii rămâne credinţa în cele veşnice şi viziunea asupra lumii conturează o catedrală cosmică. Seriozitatea şi profunzimea recomandă un poet important, poate cel mai definit poet trtadiţionalist, apărut după momentul astral al generaţiei ’60. Apetenţa pentru actul poetic, gustul pentru creaţie şi originalitate au apărut târziu, biografic vorbind, dar în momentul revelaţiei în care, odată cu succesiunea vârstelor sa generat o nouă nevoie de comunicare. Poetul comunică şi se comunică în chip structural devotat şi dedicat proiectului său existenţial şi artistic, modelului personalizat de înţelegere, apreciere şi ierarhizare a lumii. Aş zice că poetul Viorel Martin este dependent de emoţiile comunicării. În poemele de dragoste – majoritare – a pătruns eroziunea detaşării, o undă de ironie şi chiar de sarcasm, ca în vechile poeme aparţinând unor Ion Minulescu sau Geo Dumitrescu. Autorul nu uită nici în noua sa carte de vechiul său filon – poate chiar originar – arghezian, reactivat aici de un puternic Blestem, oltenesc şi gorjenesc. În acumulări fulgurante, autorul a ajuns la rezoluţia diferenţierii scripturale, la identificarea temelor personale majore şi chiar la cifrul inconfundabil al personalităţii. Şi-a cristalizat cu acurateţe şi un proiect de univers neotradiţionalist care evocă satul etern, rădăcinile umane şi natura cosmică într-o lume artificială hipercivilizată şi saturate de tehnicism.

– *** –

Puţini autori mai fac astăzi asemenea opţiuni ideatice şi poetice existenţiale, apropiate de tradiţionalismul interbelic. Un (neo)tradiţionalism în sensul interbelic al conceptului, astăzi însă, nu mai pare cu putinţă. Tot mai puţini sunt şi poeţii (neo)tradiţionalişti, cei care suprasolicitaţi de un model de civilizaţie post-industrială, redescoperă vechiul sat şi viaţa autentică. Dl. Viorel Martin este un autentic poet dintre cei care nu au abandonat lumea rurală şi naturală.

Aureliu GOCI

Fără protocol

Ce fire de făptura ta mă leagă,

De-n toiul nopţii nu pot să le rup,

Când flăcări te cutreieră pe trup

De carne parfumată şi dulceagă.

Te sorb şi te descânt cu ochi de lup

Aprinşi în rătăcirea mea pribeagă

Şi îţi cuprind neliniştea întreagă,

Când rotunjimi de marmură erup.

Mă rătăcesc pe căi de flori şi fluturi,

Cu buzele bătătorind săruturi,

Albit de neaua umărului gol

Şi parcă amiroase-a iarbă arsă,

Când părul tău pe spate se revarsă

Cu patimă şi fără protocol.

                                                  VIOREL MARTIN

Cântec

De-atâta-ncordare mă simt ca şi când

Pe case de iarbă cad ţurţuri de brumă;

Se lasă pe lume o pace postumă,

Tipare de vise îngheaţă pe gând.

Plămadă străveche de suflet şi humă,

Străbunii, prin vinele mele urcând,

Mă cheamă din fluier de lujer plăpând,

Pe-o mare curată ca dorul de mumă.

Cresc boabe de rouă pe stânci cu noroc,

Doar codrul îşi pune podoaba la loc;

Secundele alte secunde înghit,

Se trec veşnicii arcuind infinit...

Şi nu e cărare şi nu e cuvânt,

Zadarnic încerc dintr-o frunză să cânt!

                                                  VIOREL MARTIN

Nefirescul alb

Cad fulgi de amintire, ştiu

Că poate-i ultima zăpadă

La ceas de asfinţit târziu,

Ce stă cu frunzele să cadă.

Dansează pe tăiş de spadă

Un foc de neastâmpăr. Scriu

Într-un registru argintiu,

Când jocul orelor mă pradă.

Fântâni întoarse mă privesc,

Noroiul curge-n călimară;

E-atâta fum şi-atâta seară

Pe necuprinsul pământesc!

Pe nefirescul alb din foaie,

Cuvintele se încovoaie.

                                                  VIOREL MARTIN

Păcat

Cad ploi de stele. Noaptea pe alei

Îndrăgostiţi se mai sărută încă;

Mai murmură izvoarele pe stâncă…

Pădurea mai păstrează pasul ei.

Pe ia ei subţire de româncă,

Pe ochii-i însetaţi, de patimi grei,

Melancolia florilor de tei

Brăzdează o nelinişte adâncă.

Te-ncercănează dorul când îl suferi;

Cuvintele năvalnic se perindă

În desfrunzite cioburi de oglindă;

Pe lacuri nasc mereu aceiaşi nuferi…

E-atâta noapte-n noi şi-n poezie,

Păcat că Eminescu nu învie!

                                                  VIOREL MARTIN

Liane

Se-ncolăcesc lianele pe ramuri,

Când frunzele respiră înainte;

Din Lună cade rouă pe cuvinte,

Îmbujorând muşcatele din geamuri,

Din rădăcini scăldate-n oseminte,

În ploi de stele părul ţi-l desfaci

Şi sângerează rănile din maci

Pe buzele-nflorind a rugăminte.

Prin aer umblă cai scăpaţi din frâu;

În urmă lasă pulbere de noapte,

Fântânile se oglindesc în grâu:

Arici ţepos cu boabele necoapte.

Se încovoaie veacul sub cuvânt,

Copacii înfloresc pe sub pământ.

                                                  VIOREL MARTIN

Mintea

Abruptă catedrală de stânci întreţesute

Cu fire de iubire subţiri ca de mătase,

Cu-ncrengături de gheare şi licăriri sticloase,

De ageri ochi sălbatici la pândă pe redute.

Sub fruntea ta înaltă ideile miţoase,

Aridă-mpletitură de reguli neştiute,

De patimi ancestrale, învolburează-n cute

O mare de nelinişti cu valuri furioase.

Lumină ce pătrunde prin tainice unghere,

Să scoată praf de aur în tomuri drămuit,

Care găseşte drumuri şi leac pentru durere,

Aripă avântată în zbor spre infinit.

Făptură-nnobilată ca apa de izvor,

Gândirea te înalţă deasupra tuturor.

                                                  VIOREL MARTIN

Atelier

Prin aer umblă muguri de culoare ;

Materia în formele ei brute

Învie şi se înfioară-n cute ;

Miroase lemnul a parfum de floare.

Vitralii strălucesc a închinare,

În rame – gâturi lungi de alăute

Stau pensule ţepoase pe redute

În liniştea de creaturi bizare.

Legume desfrunzite şi uscate,

Peşti afumaţi, o râşniţă mai veche,

Roci dantelate-n aur şi în gheaţă ;

Le-mbrăţişează meşterul pe toate

Dintr-o căutătură nepereche

Şi, frate cu lumina, le dă viaţă.

LA POALE DE CARAIMAN

                                                  VIOREL MARTIN

Destin

Cad anii ca fulgere negre-n grădină.

De floare, ce grei au fost pomii cândva;

O pasăre albă pe lume cânta

Şi plină de roade sta vara să vină.

Dar viaţa e nor, prăbuşire de stea

Şi-n lucruri domneşte o foame canină,

De râpe adânci şi căderi de cortină ;

În fiece naştere moare ceva.

E timpul ce-n sine se surpă tăcut,

Sfârşitul înseamnă un nou început,

Albastrele gânduri străbat depărtări,

Din orice răspuns izvorăsc întrebări…

Nu ştiu, poezia, la care mă-nchin,

Vremelnică umbră îmi e… sau destin?

                                                  VIOREL MARTIN

 

Soroc

Vin ochii tăi din somn să mă trezească,

Pumnale împlântate-n amintire,

Soroc de patimă şi izbăvire,

Stropi de minune caldă, pământească.

Secundele încearcă să-mi deşire

Puţinul meu destin şi să mi-l pască,

Sunt zilele uscate ca de iască,

Urzeală încâlcită şi subţire

Şi doar în vis mai am şi eu norocul,

Să îţi cuprind cu dragoste mijlocul

Ţesut din catifea, din flori şi fluturi;

Când părul tău pe umeri se revarsă,

Potop de ploi pe inima mea arsă

Şi îţi acopăr sânii cu săruturi.

                                                  VIOREL MARTIN

Freamăt

Frunza freamătă-n pădure ca arcuşul pe vioară.

Pe o mirişte, desculţă, spre o pajişte de vise,

Mi-am văzut copilăria umplând sânul de caise;

Nu mă mai încape haina ce-o purtam odinioară.

Cred că m-a uitat şi dealul şi cireşii mă uitară,

Doar pârâul care-n undă şi în doruri mă-mpletise,

Printre pietrele bătrâne îmi şopteşte, pare-mi-se,

O poveste cu o zână – fată simplă de la ţară.

Bucuros azi m-aş întoarce ca să intru-n haina veche,

Dacă marea de secunde şi de ore m-ar lăsa

Şi nu mi-ar lega la tâmple ghiocei şi flori de nea…

Numai dorul mai colindă cu cireşe la ureche,

Neputând singurătatea şi tristeţea să îndure,

Când de-o veşnicie-ntreagă frunza freamătă-n pădure.

                                                  VIOREL MARTIN

Nerostite zăpezi

Sonetul îmi vindecă rănile când

Tăişul vieţii adânc mă înseamnă.

Cât galben de frunze în vântul de toamnă!

Sub talpă scrâşneşte pământul flămând.

Vicleană, secunda încet mă condamnă

La pacea din firul de iarbă plăpând,

Zăpezi nerostite îngheaţă pe gând,

Ideea să caut cuvânt mă îndeamnă.

Când maluri brăzdate se schimbă la chip,

Rămâne în urmă un pumn de nisip

Şi nu ştiu, prin veacul ce macină dor,

Cu râuri ce curg înapoi spre izvor,

Ce munte de piatră sau rază de stea

Păstrează vreo urmă din trecerea mea.

  

                                                  VIOREL MARTIN

Lacrimă de floare

E viaţa repetare de-nceputuri

Şi nu ştiu dacă merită trăită,

Când fiecare clipă chinuită

E ca o sinucidere de fluturi.

Te perpeleşti ca peştele pe plită

Şi scoţi nămol din veninoase ciuturi,

Când florile iubirii ţi le scuturi

Într-un amurg de toamnă ruginită.

Încremenit pe ciobul tău de stea,

Tu ai doar libertatea de-a răbda

Şi-a te preface-n pulbere şi vânt,

Plămadă-a lui nimic şi niciodată,

Tu, izvorât din dragoste curată,

Eşti lacrimă de floare şi cuvânt.

                                                  VIOREL MARTIN

Urme pe zăpadă

E iarnă şi noapte şi ger

Şi vântul îmi şfichiuie faţa;

Se ceartă zăpada cu gheaţa,

Cad stele ca ţurţuri din cer.

Departe mai e dimineaţa,

Când scârţâie paşii stingher

Şi lupii cu gură de fier

Îi cântă pădurii postfaţa.

Doar crengile, negre şi grele,

Se-agaţă de hainele mele,

Mă chinui troiene să rup;

Visez la cărarea pierdută,

Mă iau după urmă de ciută,

Sau, Doamne, e urmă de lup?

                                                  VIOREL MARTIN

La nunta de aur

Iubita mea cu farmece ascunse,

Cu gândurile năvălind puzderii…

Mă mai uimeşti şi azi, în faptul serii,

Cu tainiţe de suflet nepătrunse.

Albit de tabieturi şi criterii,

Cu anii în fiinţa mea ajunse,

Ce se rostogolesc mereu ca unse,

Te ştiu ca pe o tablă de materii.

Şi anii trec, mă prind într-un hăţiş,

Cu grijile de-aiurea şi de-acasă,

Mereu încercănat de insomnii;

Dar tot privesc la tine pe furiş,

Îţi urmăresc făptura mlădioasă

Şi te doresc în fiecare zi!

                                                  VIOREL MARTIN

Lame de junghere

Îmi scriu volumul în singurătate,

De toţi nebănuit şi neştiut;

Din vremurile ce le-am petrecut,

Mă-ncercănează gândurile toate.

Că nu o pot lua de la-nceput,

Mă roade un regret, de nu se poate

Şi mă striveşte secolul sub roate...

Într-un moşneag albit m-a prefăcut.

Doar dorul mă mai mistuie, arare,

Din file răvăşite-n calendare

Şi amintiri păstrate prin unghere;

Când praful se aşează peste carte,

Şi timpul, vechi duşman al meu de moarte,

Îmi răsuceşte lame de junghere.

                                                  VIOREL MARTIN

Tornadele

Şerpuieşte drumul prin câmpie ,

Norii negri-au invadat pământul,

Iar colo-n zare, soarele şi vântul

Au tăiat o geană sângerie.

De din veac răstălmăcind cuvântul,

S-a tocit condeiul pe hârtie;

Pentru veşnicia ce-o să vie,

Face şi desface legământul.

Negura se-ntinde peste lume,

Zac fotografiile-n albume,

Cu figuri din veacul ce-a trecut ;

Frunza vieţii s-a uscat şi cade,

Vine viitorul în tornade

Şi se prăvăleşte în trecut!

                                                  VIOREL MARTIN

Muza mea

Ceartă-mă şi pune-mă la punct,

Rămăşiţă-a dorului defunct

Şi mă dă cu creştetul de stâncă,

Dar tu mai ştii că ţin la tine încă.

Din poeme ţi-aş zidi palate,

Ţi-aş aduce flori şi nestemate,

Perle şi safire şi odoare,

Miez de pâine şi tulpini de floare.

Te-aş cânta în simfonii eterne,

Pe un colţ de pat cu patru perne,

Te-aş picta-n tablouri vechi şi rare

Şi ţi-aş dărui mărgăritare.

Muza mea, statornică pe hărţi,

Iar m-ademeneşti din zece părţi!

                                                  VIOREL MARTIN

Statornicie

Iubita mea cu farmece ascunse,

Cu gândurile năvălind puzderii,

Mă mai uimeşti şi azi, în faptul serii,

Cu tainiţe de suflet nepătrunse.

Albit de tabieturi şi criterii

Ce se rostogolesc şi merg ca unse,

Cu timpul în fiinţa mea pătrunse,

Te ştiu ca pe o tablă de materii.

Dar anii trec, mă prind într-un hăţiş,

Cu grijile de-aiurea şi de-acasă,

Mereu încercănat de insomnii,

Dar tot privesc la tine pe furiş,

Îţi urmăresc făptura mlădioasă...

Şi te doresc în fiecare zi.

                                                  VIOREL MARTIN

 

Eterna iubire

Iubita mea frumoasă şi cochetă,

Să ştii că te iubesc cu-adevărat,

De parcă lumea s-ar fi terminat

Şi-am fi rămas noi singuri pe planetă.

Când timpu-n sine se va fi surpat

Şi s-a topit în zboru-i de egretă,

Tu ai rămas aceeaşi siluetă

Aleasă, ca o fată de-mpărat.

Prin veacul ce s-a perindat în goană,

Mi-ai fost mereu şi sprijin şi icoană;

Străjer în drumul meu spre fericire;

Prin lumea cu furtuni şi cu dezastre,

Mi-ai fost cea mai frumoasă dintre astre...

Şi ai rămas eterna mea iubire!

                                                  VIOREL MARTIN