PAVEL RATUNDEANU-FERGHETE - DÂND MÂNA CU VEȘNICIA

 

DÂND MÂNA CU VEȘNICIA

DIN ROMÂNIA LUI EMINESCU ȘI BACOVIA

CU VIOARA TREZÂND LA VIAȚĂ ȘI ADEVĂR

PRIMĂVARA

 

 

~*~

 

Nu-i vorba, Alexandu Berceanu, să mă doară, domn Savaot, în cur și, în cot, că și eu eram unul pentru toți, cum și toți erau pentru unu, nu neapărat pentru mine, că nu știu dacă, vezi, tu Doamne, închinat la icoane dacă totuși iubirea, că iubirea cu sila nu se poate, că-i condamnare la moarte, deci un sigur singur pe lume dacă un singur dor mi se cuvine,

că și stuparul, îș linge degetul după a lui lege pur sânge, dar îți lingi nu mâna până-n cot, că frunză verde dacă dai, nu ai, dar nici gura, dacă nu mânci, nu-ți pute a ai și așa unealta, sapa la sapă, la căpălit, la săpat lovită de os, cântă doinit, cântă duios, cântă ca din frunză/zolz de pește, în culori de neliniște, că nu mănâncă cine nu mucește, că unealta de os ne lovită de os, nu le horește și doinește,

că e o relație de iubire a celui ce se hărnicește și muncește,

că cel harnic este bun praznic, dă mâna cu veșnicia din România,

România lui Eminescu și Bacovia, România celui cu vioara care, în deșteptă-te române este în mod sigur pace și pâine, în ordinea mondială: iubire pe verticală, Românie educată și artă, școală, de dincolo de școală, cum îmi lace să spun, om bun

și proletari din toată lumea, uniți-vă și împliniți-vă fără împilare minunea, înviați la colțul ierbii, primăvara și țara versus ca țara veste bună,

cu viață frumoasă de zână bună !

 

~*~

PAVEL RATUNDEANU-FERGHETE