POEZII
PENTRU SÂMBĂTA SEARA
,,Limba noastră veche, românească”
Mircea Dorin Istrate
(partea a -II-a)
~*~
MAMA TÂNĂ
Motto : Doamne, cum de ne uitat-am limba noastră
cea bătrână,
Ce
copil, de două șchioape, o vorbeam cu Mama Tână,
Îmi era
dulcie încă, vie și mângâitoare
Și din
moși-strămoși pe-aicea, semănată pe cărare.
Parc-o
văd pe Mama Tână, de din zâuă deșteptată
Să
GRĂGHEA s-aprinză focul și-apoi iute CHEPTĂNATĂ,
PIRICAR
făcea la GALIȚI și dăde vaca la CIURDĂ,
SCOAFA și v-o două CAPRE, mânce iarbă verde, crudă.
Mai
apoi, făce o ZAMĂ, pentru-ai mei, ce pe hotară
Să
ZDROGHEAU din zi în noapte, treacă-mi anu-n primăvară,
Cu-n
COȘER de CUCURUZĂ și-un
LĂDOI de grâu curat,
Ce-l
duceu pe rând la MOARĂ,
proaspăt fie-mi măcinat.
*
Eu, cu GÂȘTILE pe vale adunam la buruieni
Și cu
alți copii de-o samă, doi din dânși LĂTURENI,
Ne
uitam pân’ la aniază duși în joacă de copii,
Unde
născoceam de TĂTE, tăt făcând ucenicii.
Mai
apoi, cu COȘU-n
mână, mă ducem pănă-n Rozoare
Să le DUC l-ai mei, sărmanii, așteptata cea mâncare,
Mămăligă,
brânză, ceapă, zamă groasă de
șălate,
Ouă
HIERTE și slănină și PĂPRICI delea
murate.
Mă-NTURNAM
apoi acasă și luam o altă cale,
Cu toț
pruncii de pe uliți, ne-adunam, mai jos, la VALE,
Și-apoi
SCALDĂ până-n sară și cât încă nebunii
Nu
făceam în mare LARMĂ, noi, o mână de copii.
SARA, așteptam cu toții, vie ciurda săturată,
ADĂPAM
în grabă vaca ostenită, și-n POIATĂ,
Așteptam
s-o mulgă Buna și-n ULCICĂ să îmi pună
LAPTE proaspăt, cald și dulce, să tot bei o
săptămână.
Apoi
mort de HOBOSALĂ m-aștepta patul cu paie,
CUIB de vise-n scurta noapte, trupu-ntreg să
mi-l înmoaie
Până-n
zori, în dimineață, când luam de la-nceput,
Altă
zâuă din ce-a lume, unde-atunci, am încăput.
*
Doamne,
ține-mi AMINTIREA până
la sfârșitu lumii
Și mai
ține-mi încă trează CHIPUL blând,
smerit, al Bunii,
RUGĂ fac la sfinte ceruri și la Tine, de
iertare,
Pune-o-n
Raiurile Tale, să m-aștepte, la intrare.
Mircea
Dorin Istrate
MI-E DOR….
Mi-e dor
de o SUDALMĂ de la Buna,
Când mai
greșeam, că de, eram copil,
De VORBA-i
blândă ce-o rostea într-una,
Ca un
zefir din luna lui April.
Mi-e dor
să mai ascult câte-o POVESTE
Cu-n
CHIPĂRUȘ isteț și-un Făt-Frumos,
Și BASMUL
cel știut c-o tristă veste,
Despre-un
HARAP avar, alunecos.
Îmi SPUIE
dânsa iar, a câta oară?
Povestea
lui IISUS cel Iertător,
De IUDA,Trădătorul,
iar și iară,
De MAICA
noastră, duh ocrotitor.
Și
Moșu-mi spuie cine-mi sunt STRĂMOȘII
Ce-mi
HODINESC în țintirim sub cruce,
Cum au
trecut prin VIAȚĂ norocoșii,
Ca
bătrânețea încă să mi-o-apuce.
Și-apoi
de unde-ncepe VIȚA noastră
Și câți
din neam pe-aici s-au PRIPONIT,
De BACII
noștri mari, ce-au fost o astră
Și-n HUMA
asta-s un’ s-au însfințit.
Mă-nvețe
el din FLUIER cum se cântă
Și cum se
strânge-o turmă din CIOPOARE,
O STRIGĂTURĂ
veche de la nuntă
Și PORTUL
cum se poartă-n sărbătoare.
Și când HOTARU-i
încă bun de sapă,
Cum se COSEȘTE
iarba de pe Coastă,
Cum FEDELEȘU
rece-mi ține-o apă,
Cum SATUL
meu e veșnicia noastă.
Cum mi se
JOACĂ fetele la horă,
Ce STRIGĂTURI
se fac la un nuntit,
Ce
trebuie să-mi știe înc-o NORĂ
Și cum se
ține VINU la-nvechit.
Cum să te
PORȚI în sat, să-ți meargă bine,
Pe popa
și pe dascăl să-i CINSTEȘTI,
Cum să te
AI cu cei mai mari ca tine,
Cum să
îți ȘTII tu locul, unde ești.
*
O Doamne,
cum m-aș DUCE-n legănare,
În fapt
de seară într-un CAR cu boi,
Tot
picurându-mi DRUMU-n lăcrimare,
Să mai
trăiesc o clipă printre voi.
Să mai ÎNVĂȚce-ar
trebui să știe
Un BUN ROMÂN
din neamul românesc,
C-aicea
să RĂMÂNĂ veșnic vie
Icoana A
LOR MEI, din omenesc.
Mircea
Dorin Istrate
CHEMAREA SATULUI
STRĂBUN
Mai
CATĂ-MĂ nepoate, cât încă mai îs viu
Pe CĂRĂRUIA vieții cu neamul dimpreună,
Că s-ar
putea ca mâine, cu ALȚII eu să
fiu
În
ȚINTIRIMUL nostru, ce-acum mi-i peste mână.
Mai
hai, acum în toamnă, s-ajuți și tu oleacă
La STRÂNS la cucuruze, ori la CULES de vie,
Să SIMȚI că ești cu neamul învrednicit la CLACĂ,
Cum
știi tu că mai fost-ai, în
vremea din
pruncie.
Să HOBOSĂȘTI
în muncă, să MÂNCI pe la OJÂNĂ
Un
DĂRĂBOI de CHITĂ cu slană și cu ceapă,
Să
te-NTRENEZI c-o țuică, din
prune de grădină
Făcută
în CĂLDARE, de-ți face grea cea pleoapă.
Să DORMI pe paie-n șură,
tăt COPERIT cu stele
Și să
visezi de-a valma toți anii tinereții,
Să-ți
plângă al tău suflet PĂRĂU, cu lacrimi grele
Că ai
plecat de-aicea cândva, în floarea vieții.
Te-ai DUS atunci în lume, c-ai vrut să te domnești
Și
ne-ai lăsat aicea cu greul și hotarul,
Și-acuma
de stai OBLU și bine socotești
Îmi
pare că ACOLO, mai
mare ți-e amarul.
Aici e
multă muncă, da-i SLOBODĂ și vine
Din
SÂMȚUL tău că-i MUSAI pământul să-l robești,
Că el
pe toți, drăguțul, în poala lui ne ține,
Ne dă
de-MBUCĂTURĂ, cu vrerile cerești.
Acol’,
pe la orașe, tu ROB îmi
ești pe viață
La
alții ce cu munca-ți mi-i tot îmbogățești,
De-i
ploaie ori e soare, de-i vânt, ninsoare, ceață,
Pe
orice vreme-i MUSAI, ca alții să muncești.
Îmi
stai mai toată ziua închis între PĂREȚI,
Ești
GĂLBEJIU ca ceara și peste tot te doare,
De
stați mai mult la soare îmi sunteți toți ca BEȚI
Și de-i
un NOR pe ceruri, îndată vi-i răcoare.
Pe-acol’
COCOȘI nu cântă și CÂNI n-auzi cum latră,
Nu-s CIOCÂRLII în luncă, de ele doar vi-i dor,
Când
plouă nu e TINĂ, că ULIȚA-i de CHIATRĂ,
SĂLCIE vă e apa, că nu-i de la izvor.
Vi-i PLATA mult mai groasă, dar ce folos de ea
Că-mi
cumpărați de toate și apa ce o beți,
O mână
de URZICĂ și-un fir de GĂLBENEA
Vă
costă o AVERE, de
mi-o doriți și-o vreți.
La noi
e plină Coasta și Râtul și cărarea
De ce ades
cu aur voi încă îmi plătiți,
Să
vă-NSORIȚI vă duceți în vară pân’ la marea
Ce vă
mănâncă banii, de-mi înjurați de sfinți.
La noi,
fără de plată, ne ÎNSORIM o vară
La sapă
și la coasă, la fân, la secerat,
Sub
COMĂNAC ne-adie vântuțul până-n seară
Și morți
de HOBOSALĂ dormim ca-n legănat.
**
Așa că HAI PE-ACASĂ nepoate, de ți-e vrere
Să te
mai VEZI cu neamul, să nu îmi fii uitat,
Mai
lasă din DOMNIE, mai
prinde-un pic putere
Că și
tu ca și alții, ca mâine ești plecat.
*
Acum,
la noi e TOAMNĂ,
prelungă și dulcie
Ce te
îmbie încă la muncă până-n sară,
Hai la
făcut PĂLINCĂ, că-ți dau BOGĂT și ție
Că
MINTENI îi Crăciunul, hai, că
te-aștept la gară.
Mircea
Dorin Istrate
SCHIMBUL
NEFĂCUT
Umbra
gândurilor Sale,
sprijinindu-se de-a valma
În TOIAGUL veșniciei din cerescul Lui ținut,
Fulgerări
îmi scăpărară, când, SLOBOS-a el
SUDALMA
Cum că unul, PĂMÂNTEANUL, din
cuibarul lui de lut,
SFĂTOȘIT
și-n mare fală, chiar în cale LUI s-a
pus,
Într-o
zi de lungă vară, când era, pe la
apus.
El,
nimicul, OCOȘ mare, rupt în două de la coasă,
HOBOSÂT
nevoie mare, stă în drum privind spre sus
Și-n NĂDUF întreabă dânsul, sprijinindu-se în coasă:
-Tu,
de ce nu vii Mărite, să m-ajuți să GAT hotarul
Că acum
e săptămâna de cănd tot îmi trag amarul,
Și în
loc să se sfârșească, Tu-mi lungești în zi calvarul?
Dă-mi
puterea Ta
cerească, măcar pentr-o zi de muncă
Să
cosăsc POSTĂȚI de-a rândul, sus pe
Coastă, jos în luncă,
Să am FÂN cât voi la iarnă, pentru cele DOBITOACE,
Și
apoi, sătul de toate, chiar că mi te las în pace
Și voi BOIERII ca Tine, zile-ntregi, cât n-am ce face.
Zi-sa
bine OSTENITUL cel sătul
de-atâta muncă?
Spus-a
lui, pe Preamăritul, pare că îl cam ÎNCURCĂ,
Și
atunci, la cel muncitul, El, îi spune răspicat:
-Bine,
fie, SCHIMB să facem, ca să vezi de nu-i păcat
De
ce-ți iei pe cap de-acuma, și în
urmă ai lăsat.
Și
ajuns-a el, NIMICUL, Domn
pe lumile de sus,
Pe LĂȚITUL fără margini de la răsărit l-apus,
Pe-ADÂNCIMI ce nu au maluri și pe timpul nesfârșit,
Și
atunci VĂZU
sărmanul, cum, în
clipe înzecit
Lumi se
NASC din mai nimica și mor alte înmiit
Și-n GENUNI se SORB
de-apururi înroite albe stele,
Iar din
tainice izvoare alte CURG în loc
la cele,
Înroșind
și înnegrindu-mi CERUL
lumilor de sus,
Într-o
zbatere nebună, mai pe față, mai pe-ascuns.
Ș-apoi
peste tot RĂZBOAIE între
lumi înnebunite,
ZGUDUIND tot universul pe lungimi nemărginite,
PRĂVĂLIND bucăți de lume în doar câteva secunde,
Lăsând GOLURI nesfârșite, mute, oarbe, negre, surde.
Cum să
ții în FRÂU atâta
lungă, mare, veșnicie?
Cum
să SRÂMPERI cela haos, ceea mare nebunie?
Cum să LIMPEZEȘTI întinsul cela fără de sfârșit?
Cum să
ții în MÂNĂ totul,
cela fără de oprit?
*
-Ia-ți
Tu, Doamne, ÎNAPOIE lumea
Ta, că prea-i de muncă,
Dă-mi ‘napoie, PREAM[RITE, liniștit, acol’ pe luncă,
Să mai am vre-o
două zile ÎNDOIT de sfânta coasă,
Că am
vrut să fiu ca Tine, pân’ puterile mă lasă.
LINIȘTE-I pe-aici Mărite, nu ca-n lumile de sus,
FRUMUSEȚI îmi sunt în toate cum în vorbe nu-s de
spus,
GREU ne e, dar greul trece și-n plăcuta
fericie
E tot BINELE din lume, ce a fost și ce-o să fie.
**
Iartă-mi
Doamne NĂROZIA că am
vrut să fiu ca Tine,
Mare,
tare și-n putere tot MĂRINDU-MĂ pe
mine,
Locul
Tău e SUS în
ceruri, al meu Doamne pe pământ,
Tu pe
cap îmi ai VECIA eu o
clipă numai sunt
Și
de-aceea pentru asta, încă Doamne-ți mulțumesc,
Și în rugă de iertare mă ÎNCHIN, la-l Tău ceresc.
Mircea
Dorin Istrate
ÎNTR-O
ZI, PE LA APUS
Într-o
zi, pe la apus,
Numai
îți vedea că NU-S,
Spune-ți
un cuvânt de bine
Ca la
toți, și pentru mine.
Într-o
zi, pe la apus,
Auzi-ve-ți
că m-am DUS.
Voi, de
mine de vi-i dor
Lăcrimați-mă-n
fior
Și-ntr-o
țandără de gând,
Către
ceruri murmurând,
RUGĂ-mi faceți de iertare
Să
primesc cea îndurare
De la
Domnul Nostru, Mare.
Voi
vedeți că nu-i de ȘAGĂ
În
această lume-ntreagă,
Că nu
știi CLIPA când vine
Și
te-alege și pe tine
Să fii
colo, în ceresc
Într-un
rai dumnezeiesc,
FLOARE într-un strat de flori,
Colo dincolo
de nori.
De-asta-ți
cer, mă LASĂ Doamne
Să mai
stau vreo zece toamne
Ici pe HUMA ăstui loc
Plin de
dor și de noroc,
Și-apoi
când m-oi plictisi
Către
tine voi veni.
Când o
fi, nimeni n-o ști,
Și-ntr-o zi, pe la apus,
Numai
îți vedea că-s dus
Către lumile de sus....
Mircea
Dorin Istrate
A NOASTRĂ
LIMBĂ ROMÂNEASCĂ
Cum SUNĂ limba românească, URECHII care o ascultă?
V-ați ÎNTREBAT măcar odată, așa, din pură întâmplare?
E LINĂ, DULCE, LINIȘTITĂ, de toți ce-o simt, ușor VORBITĂ,
Iar pentru
suflete și inimi, ALINTĂTOR-VINDECĂTOARE.
În ea e MIEREA bucuriei și ÎNTRISTATA amăreală,
DIVINUL ce-i într-o iubire și VISUL ’nălțător spre stele,
IERTĂRI smerite la greșeală, cerute-n RUGĂ, cu sfială,
Și DORUL pus în bobi de lacrimi, din toate simțurile cele.
E ȘOAPTĂ MUTĂ care spune mai mult de câte sunt de spus,
Cuvântul IERTĂTOR greșelii și-nălțătoarea MULȚUMIRE,
DUREREA ceea fără margini din BOCETUL la cela DUS,
Și în
lungimea unui vers, la toate astea, LECUIRE.
Și-apoi la
noi și CUCU cântă în dulce GRAIUL românesc,
Iar CIOCÂRLIA-n TRIL se-avântă ne spuie cântul ei divin,
În LIMBA noastră și IZVORUL și VÂNTURILE îmi șoptesc
Și-o
strună-n cântul ei NE-ADUNĂ, în jurul unei căni cu vin.
**
A noastră
limbă-i limbă VECHE, lăsată-n rând de la strămoși,
Vorbită de ADAMII noștri în caldul ăstui CUIB de lume,
Voi, MOȘTENIRE-n rând lăsați-o, AVERE pentru norocoși,
Ce-n veci de
veci să mi-o PĂSTREZE, că-i taină veche și minune
Mircea Dorin
Istrate
DOVEZI DE
VIEȚUIRE
Istoria străveche, aceea adevărată,
Stă-n limba
cea vorbită de bunii mei moșneni,
În semne
încifrate în lut sau pe vreo piatră,
La sfânta Tărtăria, Dârjov, ori Cucuteni.
Pe-atunci, în vechea lume, cuvântul era lege
Și în puține semne puneai un legâmănt,
Vreo vrajă, imn de slavă, ori fapta unui rege,
Blesteme ce dușmanii să-i bage în mormânt.
În datini
și-obiceiuri stau zile însemnate
Anume dară puse să ținem bine minte,
Ne fie de-o schimbare, de-un hram, de sănătate,
Să știm ce-a fost în urmă și cum o fi ‘nainte.
*
Așa era viața pe-atunci, în cele timpuri,
Un semn, erau cuvinte
spunând ceva anume,
Porecla ta și locul,
erau însemn de neamuri,
Iar fapte mari
făcute, te încinsteau c-un nume.
Ascunse în legende,
în mituri, în povești,
În vechile
balade se tăiniuesc adânc
Eroi din cele timpuri din
spițele-omenești,
Ce în al lor pomelnic, bucăți de vremuri strâng.
Citește-le
cu grijă, că ele îți vor spune
Cum fost-a a lor viață, în timpul cela scurs,
Eroii și-a lor fapte din vremile bătrâne
Ce-n fila de poveste,
e adevăr nespus.
*
Învață și
păstrează în țandără de minte
Minunile
acestea, istorii curgătore,
Ele-s dovadă
vie, de ce a fost ‘nainte,
De cum prin
astă lume, trecut-am în urcare.
Mircea Dorin Istrate
GÂNDUL VOSTRU
Puneți
o sărutare pe TIMPUL ce se trece,
Că n-a
trecut degeaba nepăsător și rece
Și-n
fuga-i prin vecie, din mersu-i neoprit,
Va
dăruit și vouă, O CLIPĂ, de
trăit.
Să
știți că-n jurul vostru-i o lume NESFÂRȘITĂ,
Venită
de NICIUNDE, ce fi-va NEPIERITĂ,
Că voi
în ea îmi sunteți NIMICUL CĂLĂTOR,
VREMELNICE
clipite, ce nasc, trăiesc și mor.
Când veți pieri
în vreme, NIMICA NU SE SIMTE,
La rând
veni-vor alți, ce nu va ține minte,
Că în
rotiri mărețe, el ia de la-nceput
Viața
ce se NAȘTE, din cea care-a TRECUT.
Vouă va
dat VISAREA, la schimb pentru VECIE,
Să-mi
SCORMONIȚI cu mintea prin lumea cere-i vie,
Să-mi
COLINDAȚI cu dânsa prin HĂURI NEVĂZUTE,
Să-mi
vreți a ȘTI ce
taine-s prin lumi necunoscute,
Să îmi
doriți cu toții a fi NEMURITORI
Și pe
BUCĂȚI de ceruri să fiți STĂPÂNITORI,
Să-mi
faceți LEGEA VOASTRĂ atotstăpânitoare,
Pe
nesfârșitul care, îmi e fără hotare.
**
Vedeți,
a voastre vise-s de OM ÎNROBITOR
SETOS
DE-NAVUȚIRE și nimănui dator,
Dar
cerul fără margini îmi are ALTE LEGI,
Pe care
tu, NIMICUL, nu poți să le-nțelegi.
De-aceea
vor mai trece postăți de viitor,
Ca voi
să înțelegeți, că timpul răbdător
Așteaptă
gândul vostru să fie cum îi place:
DESCHIS,
FRUMOS și LIBER și DORITOR DE PACE.
De-abia
atunci putea-veți să COLINDAȚI prin
ceruri,
Să-mi
adunați luceferi, să-mi faceți un IMPERIU,
În care
PACE fie vecie de vecii
Și-atunci,
prin ceea lume, AVEȚI de
ce-mi trăi.
*
Cât MINTEA voastră încă-i SETOASĂ de putere,
De-AVERI nemăsurate, ce construiți va PIERE,
Și-n
urmă va rămâne doar VISUL c-ați
avut,
NOROCUL de-o clipită, că viața va născut.
Mircea Dorin Istrate
SEARĂ DE
VARĂ
Cu ARIPI de mătase MÂNGÂIE vântul seara,
ÎNFIORÂND simțirea la tot ce-i trăitor,
ÎNFOAIE focu-n vatră, săltându-mi-l ușor,
Să-mi
gate CINA care, încheie-o zi de vară.
Luceferii
SFIELNICI se-aprind pe
cerul nopții,
Străluminând
CERESCUL în lungul lor
și-n lat,
PRUNCUȚII cei de-o șchioapă să doarmă mi-au plecat,
Se
stinge și îmi moare,
de-acuma LARMA
vieții.
Încet,
suflarea toată în VIS mi se CUFUNDĂ,
Lăsând HIMERE-n minte să-mi umble cum îmi vor,
Din
cer, pe-ntinsul LUMII în
nevăzut cobor,
O LINIȘTE și-o PACE,
smerelnică și blândă.
Pe
undeva, departe, în CRUCEA nopții
BATE
Nici
știu de unde încă, un CLOPOT vechi,
DOGIT,
De-acuma
TIMPUL lumii, mereu neadormit
Spre ZORII dimineții, încet, încet răzbate.
*
Așa îmi
TRECE noaptea, lăsându-și LĂCRIMAREA
În ROUA dimineții ce-o SCÂNTEIA în iarbă,
Iar BOBII ei îmi fi-vor a dimineții SALBĂ,
La GÂTUL verii care, își calcă-ncet cărarea.
Mircea Dorin Istrate
VREDNICIȚILOR EROI
Motto:
Închin, în fața voastră, smerelnica mea frunte,
Voi,
care-mi sunteți încă eroii-atâtor lupte
Pe
câmpul de onoare al dragostei de țară,
De
neamul ce-a lui viță, nicicând n-o să dispară.
În LANUL ce se coace sub mângâieri de soare,
Mi-au ÎNFLORIT sfielnic, văpăi de MACI în floare,
Sunt SUFLETELE voastre pe-aicea risipite,
Ce
pentru VEȘNICIE cu
glia-s ÎNFRĂȚITE.
Când
din CUPTOR îmi scoateți cea
aburindă PÂINE
Și-n
mâini o FRÂNGEȚI încă
spre ziua cea de mâine,
În ea e
și-a lor SUFLET cu
cugetu-mpăcat,
Că VIAȚA pentru țară și pentru noi și-au DAT.
O
sfântă CRUCE-mi
faceți și-o RUGĂ de
iertare
Spre CERURILE toate ‘nălțați
la fiecare,
Ca SUFLETUL lor mare, ce-atâtea PĂTIMIT,
În
liniște și-n pace să-mi DOARMĂ
liniștit.
*
Ei sunt
a humei SUFLET, VECIE, RENVIERE
Și-n
bobul dulce-al PÂINII, cel ce
ne dă putere,
Mereu
ne steie-n MINTE în
țandără de gând,
Ca-n
neuitată SLAVĂ, să-i
ținem rând la rând.
**
De s-a COCLI tot bronzu-n statui și-n monumente,
Ei tot
o să-mi rămână pe-al vredniciei TREPE,
Eroii
noști’ de suflet ce-mi ÎNSFINȚESC cea
humă,
Ținând spre NEMURIRE, a nostră ȚARĂ MUMĂ.
Mircea Dorin Istrate
DATINI, OBICEIURI ŞI
TRADIŢII
Noi nu PIERIM, pân’ mai păstrăm
în suflet
O DATINĂ ce-i din străbuni
lăsată,
Mai până când, în adâncimi de
cuget
Mai ţinem o TRADIȚIE curată,
Mai până când păstra-vom RÂNDUIALĂ
Şi-i POMENIM pe moşii noştri
toţi,
Mai până când cu drag şi cu
sfială
I-om ÎNĂLȚA în slavă pe cei
morţi,
Mai până când NE-NVEȘMÂNTĂM în IE
Să nu SE-NGROAPĂ omul în păcate,
Mai până când copilul încă ȘTIE
La MAICA spună-i RUGILE în
şoapte,
Mai până când vom ȚINE Postul
Mare
Ne cureţe păcatele la toţi,
Mai până când APRINDEM lumânare
Şi-om pune o POMANĂ după morţi,
Mai până când ne-om BOTEZA copiii
Acolo, la biserica din sat,
Mai până când la NUNTĂ toţi
străinii
Cu CHEMĂTORI i-aducem pe-nserat,
Mai până când vom ţine-n SĂRBĂTOARE
Cea NAȘTERE slăvită, de Crăciun,
Şi vom lăsa cu drag să se-NFIOARE
MĂRITA zi, ne facă suflet bun,
Mai până când cu OUĂ ÎNROȘITE
Ne-om aminti de Domnul de pe CRUCE,
Şi vom păstra în suflete CERNITE
O LACRIMĂ nicicând să se usuce,
Mai până când, de PAȘTI, în ziua
mare
Ne-om BUCURA cu vin şi cozonac,
C-a ÎNVIAT Hristosul, şi-n
iertare
Păcatele ne-a ȘTERS în vechiul
veac,
Mai până când vom ştii de SÂNZÂIENE
Să împletim CUNUNE mici de flori,
Ca să vedem ce viaţă ni
se-aşterne
Iar anii de-or fi grei, sau mai
uşori,
Mai până când AVEA-VOM în trăire
BĂTRÂNII noştri încărcaţi de ani,
ȘTIIND că încă nu-i în adormire
Ce STRÂNS-a neamu-n sutele de ani,
Mai până când vom ÎNVĂȚA copiii
C-aşa ne-am DUS viaţa-n ăsta loc,
NĂDĂJDUIM că ei, şi-n urmă fiii
Avea-vor neamu-n UMBRĂ de noroc.
*
Să ȚINEM aşadar, cât viaţa ţine
TRADIȚII, OBICEIURI din străbuni,
Şi DATINA ce ne-a-nvăţat de bine
Să nu uităm că suntem, buni
români
Mircea Dorin Istrate
PORTUL POPULAR
Văzut-ați
voi, cu câtă VOIOȘIE
Frumosul PORT, venit din VEȘNICIE
Românu-l POARTĂ-n zi de sărbătoare
Să-i UMPLE ziua de frumos și soare?
Cu el, FEMEIA încă se mândrește,
În el ființa
toată-i ÎNFOREȘTE,
Și
este-ntr-una floare între flori,
Iar de-o
privești te trec ades fiori.
Cu IA
învrăjitu-mi-a bărbații,
În POALĂ-a
legănat copii și frații,
CĂTRINȚELE
îi dat-au strulucire
Mereu să-mi
aibă parte de iubire.
În LAIBĂR
pus-a un buchet de floare,
Iar în
NĂFRAMĂ loc de lăcrimare,
Când fi-va
dânsa încă în nevoi
La mort,
necaz, ori de boli-veți voi.
Când și-a
țesut VEȘMÂNTUL, iarna toată,
A pus în el IUBIRE laolaltă,
Cu tot FRUMOSUL lumii ce-o-nconjoară,
Sperând să-i
fie viața mai ușoară.
Cu-n PUNCT și-o CRUCE, toate le-a cusut,
Acolo-mi
stând ISTORII de-nceput,
TRISTEȚI, SPERANȚE, încă BUCURIE
Și-a locului
POVESTE-n ele-mi fie.
De știi să
le CITEȘTI dintr-o privire
Îmi știi DE UNDE-I fata cu-a ei ie,
În care DEAL îmi este măritată,
În care VALE fostu-mi-a ca fată.
*
În CINSTE-MI țineți portu-adevărat
Pe care-n
timpuri neamul la purtat,
El încă-NNOBILEAZĂ și-NSFINȚEȘTE
Pe cela
care, astfel îmi GÂNDEȘTE.
Mircea Dorin
Istrate
HOȚIȘORII
CĂTRĂNIT, nevoie mare, moșu Toader,
vechi PÂNDAR,
Care are-n grijă VIA ce de-acum se
îndulcește,
Tot îmi SUDUIE de-o vreme, că nici
el n-are habar
Cine-l FURĂ-n ziua mare, de ajuns-a
de poveste.
A băgat de SAMĂ dânsul, că, așa, mai
dup-amiază,
Când TE-NMOAIE sfântul soare și tot
omul HODINEȘTE,
CINEVA, ce știe bine că cel loc e
fără pază,
VAMĂ ia din dulcea vie, cât cea
inimă-i poftește.
-Măi să fie, zice moșu, apoi asta îi
HOȚIE,
Să te fure nuștiu-cine mai ceva ca
într-un codru ,
Și se pune pe PÂNDITE, către drum,
la cap de vie,
Simte el c-aici se intră, că-n alt
fel, chiar că nu-i MODRU.
Și să vezi Doamne, minune, altă zi
altă hoție,
Altă PAGUBĂ la dânsul, cam de două
pălării,
Stă bătrânul, cumpănește și
se-ntreabă: cin’să fie
Hoțul ăsta ce mi-l pradă de BELȘUGUL
dulcei vii?
*
Eu îl ȘTIU și nu e unul, numai vouă
vi-l voi spune,
Sunt COPIII, pofticioșii de-ndulcite
bunătăți,
Vin în HAITĂ, ca HÂRĂII, după ce au
fost la prune,
Să se-ndoape și cu struguri, cum
făcut-au și-alte dăți.
Hoții mici, ușori ca FULGUL, ca o
vulpe se strecoară,
Stau în umbra unor tufe și nu-i MODRU
să mi-i vezi,
Îmi mănâncă doar un strugur, mai de
poftă și coboară
Ca să prade-n a lor drumuri și-alte
două-trei livezi.
**
LASĂ-I moșule de-oparte, că așa-s
copiii lumii
Pofticioși și hoți de dulciuri, că și
tu la fel ai fost,
Fură doar așa, în JOACĂ, nu fac PAGUBĂ
nebunii,
Iar de iau nu-și fac păcate, că cei
struguri, mi-s, de POST.
Mircea Dorin Istrate
Urmează partea a -III-a săptămâna
viitoare
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu