vineri, 6 octombrie 2023

Mircea Dorin Istrate - ,,Limba noastră veche, românească” (partea a -II-a)

 



POEZII  PENTRU  SÂMBĂTA  SEARA

,,Limba noastră veche, românească”

                                   Mircea Dorin Istrate

  (partea a -II-a)

 

 

 

~*~

 

MAMA  TÂNĂ

 

Motto : Doamne, cum de ne uitat-am limba noastră cea bătrână,

Ce copil, de două șchioape, o vorbeam cu Mama Tână,

Îmi era dulcie încă, vie și mângâitoare

Și din moși-strămoși pe-aicea, semănată pe cărare.

 

Parc-o văd pe Mama Tână, de din zâuă deșteptată

Să GRĂGHEA s-aprinză focul și-apoi iute CHEPTĂNATĂ,

PIRICAR făcea la GALIȚI și dăde vaca la CIURDĂ,

SCOAFA și v-o două CAPRE, mânce iarbă verde, crudă.

 

Mai apoi, făce o ZAMĂ, pentru-ai mei, ce pe hotară

Să ZDROGHEAU din zi în noapte, treacă-mi anu-n primăvară,

Cu-n COȘER de CUCURUZĂ și-un LĂDOI de grâu curat,

Ce-l duceu pe rând la MOARĂ, proaspăt fie-mi măcinat.

*

Eu, cu GÂȘTILE pe vale adunam la buruieni

Și cu alți copii de-o samă, doi din dânși LĂTURENI,

Ne uitam pân’ la aniază duși în joacă de copii,

Unde născoceam de TĂTE, tăt făcând ucenicii.

 

Mai apoi, cu COȘU-n mână, mă ducem pănă-n Rozoare

Să le DUC l-ai mei, sărmanii, așteptata cea mâncare,

Mămăligă, brânză, ceapă, zamă groasă de șălate,

Ouă HIERTE și slănină și PĂPRICI delea murate.

 

Mă-NTURNAM apoi acasă și luam o altă cale,

Cu toț pruncii de pe uliți, ne-adunam, mai jos, la VALE,

Și-apoi SCALDĂ până-n sară și cât încă nebunii

Nu făceam în mare LARMĂ, noi, o mână de copii.

 

SARA, așteptam cu toții, vie ciurda săturată,

ADĂPAM în grabă vaca ostenită, și-n POIATĂ,

Așteptam s-o mulgă Buna și-n ULCICĂ să îmi pună

LAPTE proaspăt, cald și dulce, să tot bei o săptămână.

 

Apoi mort de HOBOSALĂ m-aștepta patul cu paie,

CUIB de vise-n scurta noapte, trupu-ntreg să mi-l înmoaie

Până-n zori, în dimineață, când luam de la-nceput,

Altă zâuă din ce-a lume, unde-atunci, am încăput.

*

Doamne, ține-mi AMINTIREA până la sfârșitu lumii

Și mai ține-mi încă trează CHIPUL blând, smerit, al Bunii,

RUGĂ fac la sfinte ceruri și la Tine, de iertare,

Pune-o-n Raiurile Tale, să m-aștepte, la intrare.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

MI-E  DOR….

 

Mi-e dor de o SUDALMĂ de la Buna,

Când mai greșeam, că de, eram copil,

De VORBA-i blândă ce-o rostea într-una,

Ca un zefir din luna lui April.

 

Mi-e dor să mai ascult câte-o POVESTE

Cu-n CHIPĂRUȘ isteț și-un Făt-Frumos,

Și BASMUL cel știut c-o tristă veste,

Despre-un HARAP avar, alunecos.

 

Îmi SPUIE dânsa iar, a câta oară?

Povestea lui IISUS cel Iertător,

De IUDA,Trădătorul, iar și iară,

De MAICA noastră, duh ocrotitor.

 

Și Moșu-mi spuie cine-mi sunt STRĂMOȘII

Ce-mi HODINESC în țintirim sub cruce,

Cum au trecut prin VIAȚĂ norocoșii,

Ca bătrânețea încă să mi-o-apuce.

 

Și-apoi de unde-ncepe VIȚA noastră

Și câți din neam pe-aici s-au PRIPONIT,

De BACII noștri mari, ce-au fost o astră

Și-n HUMA asta-s un’ s-au însfințit.

 

Mă-nvețe el din FLUIER cum se cântă

Și cum se strânge-o turmă din CIOPOARE,

O STRIGĂTURĂ veche de la nuntă

Și PORTUL cum se poartă-n sărbătoare.

 

Și când HOTARU-i încă bun de sapă,

Cum se COSEȘTE iarba de pe Coastă,

Cum FEDELEȘU rece-mi ține-o apă,

Cum SATUL meu e veșnicia noastă.

 

Cum mi se JOACĂ fetele la horă,

Ce STRIGĂTURI se fac la un nuntit,

Ce trebuie să-mi știe înc-o NORĂ

Și cum se ține VINU la-nvechit.

 

Cum să te PORȚI în sat, să-ți meargă bine,

Pe popa și pe dascăl să-i CINSTEȘTI,

Cum să te AI cu cei mai mari ca tine,

Cum să îți ȘTII tu locul, unde ești.

*

 

O Doamne, cum m-aș DUCE-n legănare,

În fapt de seară într-un CAR cu boi,

Tot picurându-mi DRUMU-n lăcrimare,

Să mai trăiesc o clipă printre voi.

 

Să mai ÎNVĂȚce-ar trebui să știe

Un BUN ROMÂN din neamul românesc,

C-aicea să RĂMÂNĂ veșnic vie

Icoana A LOR MEI, din omenesc.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

CHEMAREA  SATULUI  STRĂBUN

 

Mai CATĂ-MĂ nepoate, cât încă mai îs viu

Pe CĂRĂRUIA vieții cu neamul dimpreună,

Că s-ar putea ca mâine, cu ALȚII eu să fiu

În ȚINTIRIMUL nostru, ce-acum mi-i peste mână.

 

Mai hai, acum în toamnă, s-ajuți și tu oleacă

La STRÂNS la cucuruze, ori la CULES de vie,

SIMȚI că ești cu neamul învrednicit la CLACĂ,

Cum știi tu că mai fost-ai, în vremea din pruncie.

 

Să HOBOSĂȘTI în muncă, să MÂNCI pe la OJÂNĂ

Un DĂRĂBOI de CHITĂ cu slană și cu ceapă,

Să te-NTRENEZI c-o țuică, din prune de grădină

Făcută în CĂLDARE, de-ți face grea cea pleoapă.

 

DORMI pe paie-n șură, tăt COPERIT cu stele

Și să visezi de-a valma toți anii tinereții,

Să-ți plângă al tău suflet PĂRĂU, cu lacrimi grele

Că ai plecat de-aicea cândva, în floarea vieții.

 

Te-ai DUS atunci în lume, c-ai vrut să te domnești

Și ne-ai lăsat aicea cu greul și hotarul,

Și-acuma de stai OBLU și bine socotești

Îmi pare că ACOLO, mai mare ți-e amarul.

 

Aici e multă muncă, da-i SLOBODĂ și vine

Din SÂMȚUL tău că-i MUSAI pământul să-l robești,

Că el pe toți, drăguțul, în poala lui ne ține,

Ne dă de-MBUCĂTURĂ, cu vrerile cerești.

 

Acol’, pe la orașe, tu ROB îmi ești pe viață

La alții ce cu munca-ți mi-i tot îmbogățești,

De-i ploaie ori e soare, de-i vânt, ninsoare, ceață,

Pe orice vreme-i MUSAI, ca alții să muncești.

 

Îmi stai mai toată ziua închis între PĂREȚI,

Ești GĂLBEJIU ca ceara și peste tot te doare,

De stați mai mult la soare îmi sunteți toți ca BEȚI

Și de-i un NOR pe ceruri, îndată vi-i răcoare.

 

Pe-acol’ COCOȘI nu cântă și CÂNI n-auzi cum latră,

Nu-s CIOCÂRLII în luncă, de ele doar vi-i dor,

Când plouă nu e TINĂ, că ULIȚA-i de CHIATRĂ,

SĂLCIE vă e apa, că nu-i de la izvor.

 

Vi-i PLATA mult mai groasă, dar ce folos de ea

Că-mi cumpărați de toate și apa ce o beți,

O mână de URZICĂ și-un fir de GĂLBENEA

Vă costă o AVERE, de mi-o doriți și-o vreți.

 

La noi e plină Coasta și Râtul și cărarea

De ce ades cu aur voi încă îmi plătiți,

Să vă-NSORIȚI vă duceți în vară pân’ la marea

Ce vă mănâncă banii, de-mi înjurați de sfinți.

 

La noi, fără de plată, ne ÎNSORIM o vară

La sapă și la coasă, la fân, la secerat,

Sub COMĂNAC ne-adie vântuțul până-n seară

Și morți de HOBOSALĂ dormim ca-n legănat.

**

Așa că HAI PE-ACASĂ nepoate, de ți-e vrere

Să te mai VEZI cu neamul, să nu îmi fii uitat,

Mai lasă din DOMNIE, mai prinde-un pic putere

Că și tu ca și alții, ca mâine ești plecat.

*

Acum, la noi e TOAMNĂ, prelungă și dulcie

Ce te îmbie încă la muncă până-n sară,

Hai la făcut PĂLINCĂ, că-ți dau BOGĂT și ție

Că MINTENI îi Crăciunul, hai, că te-aștept la gară.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

SCHIMBUL NEFĂCUT

 

Umbra gândurilor Sale, sprijinindu-se de-a valma

În TOIAGUL veșniciei din cerescul Lui ținut,

Fulgerări îmi scăpărară, când, SLOBOS-a el SUDALMA

Cum că unul, PĂMÂNTEANUL, din cuibarul lui de lut,

SFĂTOȘIT și-n mare fală, chiar în cale LUI s-a pus,

Într-o zi de lungă vară, când era, pe la apus.

 

El, nimicul, OCOȘ mare, rupt în două de la coasă,

HOBOSÂT nevoie mare, stă în drum privind spre sus

Și-n NĂDUF întreabă dânsul, sprijinindu-se în coasă:

-Tu, de ce nu vii Mărite, să m-ajuți să GAT hotarul

Că acum e săptămâna de cănd tot îmi trag amarul,

Și în loc să se sfârșească, Tu-mi lungești în zi calvarul?

Dă-mi puterea Ta cerească, măcar pentr-o zi de muncă

Să cosăsc POSTĂȚI de-a rândul, sus pe Coastă, jos în luncă,

Să am FÂN cât voi la iarnă, pentru cele DOBITOACE,

Și apoi, sătul de toate, chiar că mi te las în pace

Și voi BOIERII ca Tine, zile-ntregi, cât n-am ce face.

 

Zi-sa bine OSTENITUL cel sătul de-atâta muncă?

Spus-a lui, pe Preamăritul, pare că îl cam ÎNCURCĂ,

Și atunci, la cel muncitul, El, îi spune răspicat:

-Bine, fie, SCHIMB să facem, ca să vezi de nu-i păcat

De ce-ți iei pe cap de-acuma, și în urmă ai lăsat.

 

Și ajuns-a el, NIMICUL, Domn pe lumile de sus,

Pe LĂȚITUL fără margini de la răsărit l-apus,

Pe-ADÂNCIMI ce nu au maluri și pe timpul nesfârșit,

Și atunci VĂZU sărmanul, cum, în clipe înzecit

Lumi se NASC din mai nimica și mor alte înmiit

Și-n GENUNI se SORB de-apururi înroite albe stele,

Iar din tainice izvoare alte CURG în loc la cele,

Înroșind și înnegrindu-mi CERUL lumilor de sus,

Într-o zbatere nebună, mai pe față, mai pe-ascuns.

 

Ș-apoi peste tot RĂZBOAIE între lumi înnebunite,

ZGUDUIND tot universul pe lungimi nemărginite,

PRĂVĂLIND bucăți de lume în doar câteva secunde,

Lăsând GOLURI nesfârșite, mute, oarbe, negre, surde.

 

Cum să ții în FRÂU atâta lungă, mare, veșnicie?

Cum să SRÂMPERI cela haos, ceea mare nebunie?

Cum să LIMPEZEȘTI întinsul cela fără de sfârșit?

Cum să ții în MÂNĂ totul, cela fără de oprit?

*

-Ia-ți Tu, Doamne, ÎNAPOIE lumea Ta, că prea-i de muncă,

Dă-mi napoie, PREAM[RITE, liniștit, acol pe luncă,

mai am vre-o două zile ÎNDOIT de sfânta coasă,

Că am vrut să fiu ca Tine, pân’ puterile mă lasă.

LINIȘTE-I pe-aici Mărite, nu ca-n lumile de sus,

FRUMUSEȚI îmi sunt în toate cum în vorbe nu-s de spus,

GREU ne e, dar greul trece și-n plăcuta fericie

E tot BINELE din lume, ce a fost și ce-o să fie.

**

Iartă-mi Doamne NĂROZIA că am vrut să fiu ca Tine,

Mare, tare și-n putere tot MĂRINDU-MĂ pe mine,

Locul Tău e SUS în ceruri, al meu Doamne pe pământ,

Tu pe cap îmi ai VECIA eu o clipă numai sunt

Și de-aceea pentru asta, încă Doamne-ți mulțumesc,

Și în rugă de iertare mă ÎNCHIN, la-l Tău ceresc.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

ÎNTR-O ZI, PE LA APUS

 

Într-o zi, pe la apus,

Numai îți vedea că NU-S,

Spune-ți un cuvânt de bine

Ca la toți, și pentru mine.

 

Într-o zi, pe la apus,

Auzi-ve-ți că m-am DUS.

Voi, de mine de vi-i dor

Lăcrimați-mă-n fior

Și-ntr-o țandără de gând,

Către ceruri murmurând,

RUGĂ-mi faceți de iertare

Să primesc cea îndurare

De la Domnul Nostru, Mare.

 

Voi vedeți că nu-i de ȘAGĂ

În această lume-ntreagă,

Că nu știi CLIPA când vine

Și te-alege și pe tine

Să fii colo, în ceresc

Într-un rai dumnezeiesc,

FLOARE într-un strat de flori,

Colo dincolo de nori.

 

De-asta-ți cer, mă LASĂ Doamne

Să mai stau vreo zece toamne

Ici pe HUMA ăstui loc

Plin de dor și de noroc,

Și-apoi când m-oi plictisi

Către tine voi veni.

Când o fi, nimeni n-o ști,

Și-ntr-o zi, pe la apus,

Numai îți vedea că-s dus

Către lumile de sus....

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

A  NOASTRĂ  LIMBĂ  ROMÂNEASCĂ

 

Cum SUNĂ limba românească, URECHII care o ascultă?

V-ați ÎNTREBAT măcar odată, așa, din pură întâmplare?

E LINĂ, DULCE, LINIȘTITĂ, de toți ce-o simt, ușor VORBITĂ,

Iar pentru suflete și inimi, ALINTĂTOR-VINDECĂTOARE.

 

În ea e MIEREA bucuriei și ÎNTRISTATA amăreală,

DIVINUL ce-i într-o iubire și VISUL ’nălțător spre stele,

IERTĂRI smerite la greșeală, cerute-n RUGĂ, cu sfială,

Și DORUL pus în bobi de lacrimi, din toate simțurile cele.

 

E ȘOAPTĂ MUTĂ care spune mai mult de câte sunt de spus,

Cuvântul IERTĂTOR greșelii și-nălțătoarea MULȚUMIRE,

DUREREA ceea fără margini din BOCETUL la cela DUS,

Și în lungimea unui vers, la toate astea, LECUIRE.

 

Și-apoi la noi și CUCU cântă în dulce GRAIUL românesc,

Iar CIOCÂRLIA-n TRIL se-avântă ne spuie cântul ei divin,

În LIMBA noastră și IZVORUL și VÂNTURILE îmi șoptesc

Și-o strună-n cântul ei NE-ADUNĂ, în jurul unei căni cu vin.

**

A noastră limbă-i limbă VECHE, lăsată-n rând de la strămoși,

Vorbită de ADAMII noștri în caldul ăstui CUIB de lume,

Voi, MOȘTENIRE-n rând lăsați-o, AVERE pentru norocoși,

Ce-n veci de veci să mi-o PĂSTREZE, că-i taină veche și minune

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

DOVEZI  DE  VIEȚUIRE

 

Istoria străveche, aceea adevărată,

Stă-n limba cea vorbită de bunii mei moșneni,

În semne încifrate în lut sau pe vreo piatră,

La sfânta Tărtăria, Dârjov, ori Cucuteni.

 

Pe-atunci, în vechea lume, cuvântul era lege

Și în puține semne puneai un legâmănt,

Vreo vrajă, imn de slavă, ori fapta unui rege,

Blesteme ce dușmanii să-i bage în mormânt.

 

În datini și-obiceiuri stau zile însemnate

Anume dară puse să ținem bine minte,

Ne fie de-o schimbare, de-un hram, de sănătate,

Să știm ce-a fost în urmă și cum o fi ‘nainte.

*

Așa era viața pe-atunci, în cele timpuri,

Un semn, erau cuvinte spunând ceva anume,

Porecla ta și locul, erau însemn de neamuri,

Iar fapte mari făcute, te încinsteau c-un nume.

 

Ascunse în legende, în mituri, în povești,

În vechile balade se tăiniuesc adânc

Eroi din cele timpuri din spițele-omenești,

Ce în al lor pomelnic, bucăți de vremuri strâng.

 

Citește-le cu grijă, că ele îți vor spune

Cum fost-a a lor viață, în timpul cela scurs,

Eroii și-a lor fapte din vremile bătrâne

Ce-n fila de poveste, e adevăr nespus.

*

Învață și păstrează în țandără de minte

Minunile acestea, istorii curgătore,

Ele-s dovadă vie, de ce a fost ‘nainte,

De cum prin astă lume, trecut-am în urcare.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

GÂNDUL  VOSTRU

 

Puneți o sărutare pe TIMPUL ce se trece,

Că n-a trecut degeaba nepăsător și rece

Și-n fuga-i prin vecie, din mersu-i neoprit,

Va dăruit și vouă, O CLIPĂ, de trăit.

 

Să știți că-n jurul vostru-i o lume NESFÂRȘITĂ,

Venită de NICIUNDE, ce fi-va NEPIERITĂ,

Că voi în ea îmi sunteți NIMICUL CĂLĂTOR,

VREMELNICE clipite, ce nasc, trăiesc și mor.

 

Când veți pieri în vreme, NIMICA NU SE SIMTE,

La rând veni-vor alți, ce nu va ține minte,

Că în rotiri mărețe, el ia de la-nceput

Viața ce se NAȘTE, din cea care-a TRECUT.

 

Vouă va dat VISAREA, la schimb pentru VECIE,

Să-mi SCORMONIȚI cu mintea prin lumea cere-i vie,

Să-mi COLINDAȚI cu dânsa prin HĂURI NEVĂZUTE,

Să-mi vreți a ȘTI ce taine-s prin lumi necunoscute,

 

Să îmi doriți cu toții a fi NEMURITORI

Și pe BUCĂȚI de ceruri să fiți STĂPÂNITORI,

Să-mi faceți LEGEA VOASTRĂ atotstăpânitoare,

Pe nesfârșitul care, îmi e fără hotare.

**

Vedeți, a voastre vise-s de OM ÎNROBITOR

SETOS DE-NAVUȚIRE și nimănui dator,

Dar cerul fără margini îmi are ALTE LEGI,

Pe care tu, NIMICUL, nu poți să le-nțelegi.

 

De-aceea vor mai trece postăți de viitor,

Ca voi să înțelegeți, că timpul răbdător

Așteaptă gândul vostru să fie cum îi place:

DESCHIS, FRUMOS și LIBER și DORITOR DE PACE.

 

De-abia atunci putea-veți să COLINDAȚI prin ceruri,

Să-mi adunați luceferi, să-mi faceți un IMPERIU,

În care PACE fie vecie de vecii

Și-atunci, prin ceea lume, AVEȚI de ce-mi trăi.

*

Cât MINTEA voastră încă-i SETOASĂ de putere,

De-AVERI nemăsurate, ce construiți va PIERE,

Și-n urmă va rămâne doar VISUL c-ați avut,

NOROCUL de-o clipită, că viața va născut.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

SEARĂ  DE  VARĂ

 

Cu ARIPI de mătase MÂNGÂIE vântul seara,

ÎNFIORÂND simțirea la tot ce-i trăitor,

ÎNFOAIE focu-n vatră, săltându-mi-l ușor,

Să-mi gate CINA care, încheie-o zi de vară.

 

Luceferii SFIELNICI se-aprind pe cerul nopții,

Străluminând CERESCUL în lungul lor și-n lat,

PRUNCUȚII cei de-o șchioapă să doarmă mi-au plecat,

Se stinge și îmi moare, de-acuma LARMA vieții.

 

Încet, suflarea toată în VIS mi se CUFUNDĂ,

Lăsând HIMERE-n minte să-mi umble cum îmi vor,

Din cer, pe-ntinsul LUMII în nevăzut cobor,

O LINIȘTE și-o PACE, smerelnică și blândă.

 

Pe undeva, departe, în CRUCEA nopții BATE

Nici știu de unde încă, un CLOPOT vechi, DOGIT,

De-acuma TIMPUL lumii, mereu neadormit

Spre ZORII dimineții, încet, încet răzbate.

*

Așa îmi TRECE noaptea, lăsându-și LĂCRIMAREA

În ROUA dimineții ce-o SCÂNTEIA în iarbă,

Iar BOBII ei îmi fi-vor a dimineții SALBĂ,

La GÂTUL verii care, își calcă-ncet cărarea.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

VREDNICIȚILOR  EROI

 

Motto: Închin, în fața voastră, smerelnica mea frunte,

Voi, care-mi sunteți încă eroii-atâtor lupte

Pe câmpul de onoare al dragostei de țară,

De neamul ce-a lui viță, nicicând n-o să dispară.

 

În LANUL ce se coace sub mângâieri de soare,

Mi-au ÎNFLORIT sfielnic, văpăi de MACI în floare,

Sunt SUFLETELE voastre pe-aicea risipite,

Ce pentru VEȘNICIE cu glia-s ÎNFRĂȚITE.

 

Când din CUPTOR îmi scoateți cea aburindă PÂINE

Și-n mâini o FRÂNGEȚI încă spre ziua cea de mâine,

În ea e și-a lor SUFLET cu cugetu-mpăcat,

VIAȚA pentru țară și pentru noi și-au DAT.

 

O sfântă CRUCE-mi faceți și-o RUGĂ de iertare

Spre CERURILE toate nălțați la fiecare,

Ca SUFLETUL lor mare, ce-atâtea PĂTIMIT,

În liniște și-n pace să-mi DOARMĂ liniștit.

*

Ei sunt a humei SUFLET, VECIE, RENVIERE

Și-n bobul dulce-al PÂINII, cel ce ne dă putere,

Mereu ne steie-n MINTE în țandără de gând,

Ca-n neuitată SLAVĂ, să-i ținem rând la rând.

**

De s-a COCLI tot bronzu-n statui și-n monumente,

Ei tot o să-mi rămână pe-al vredniciei TREPE,

Eroii noști’ de suflet ce-mi ÎNSFINȚESC cea humă,

Ținând spre NEMURIRE, a nostră ȚARĂ MUMĂ.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

DATINI, OBICEIURI  ŞI  TRADIŢII

 

Noi nu PIERIM, pân’ mai păstrăm în suflet

O DATINĂ ce-i din străbuni lăsată,

Mai până când, în adâncimi de cuget

Mai ţinem o TRADIȚIE curată,

 

Mai până când păstra-vom RÂNDUIALĂ

Şi-i POMENIM pe moşii noştri toţi,

Mai până când cu drag şi cu sfială

I-om ÎNĂLȚA în slavă pe cei morţi,

 

Mai până când NE-NVEȘMÂNTĂM în IE

Să nu SE-NGROAPĂ omul în păcate,

Mai până când copilul încă ȘTIE

La MAICA spună-i RUGILE în şoapte,

 

Mai până când vom ȚINE Postul Mare

Ne cureţe păcatele la toţi,

Mai până când APRINDEM lumânare

Şi-om pune o POMANĂ după morţi,

 

Mai până când ne-om BOTEZA copiii

Acolo, la biserica din sat,

Mai până când la NUNTĂ toţi străinii

Cu CHEMĂTORI i-aducem pe-nserat,

 

Mai până când vom ţine-n SĂRBĂTOARE

Cea NAȘTERE slăvită, de Crăciun,

Şi vom lăsa cu drag să se-NFIOARE

MĂRITA zi, ne facă suflet bun,

 

Mai până când cu OUĂ ÎNROȘITE

Ne-om aminti de Domnul de pe CRUCE,

Şi vom păstra în suflete CERNITE

O LACRIMĂ nicicând să se usuce,

 

Mai până când, de PAȘTI, în ziua mare

Ne-om BUCURA cu vin şi cozonac,

C-a ÎNVIAT Hristosul, şi-n iertare

Păcatele ne-a ȘTERS în vechiul veac,

 

Mai până când vom ştii de SÂNZÂIENE

Să împletim CUNUNE mici de flori,

Ca să vedem ce viaţă ni se-aşterne

Iar anii de-or fi grei, sau mai uşori,

 

 

Mai până când AVEA-VOM în trăire

BĂTRÂNII noştri încărcaţi de ani,

ȘTIIND că încă nu-i în adormire

Ce STRÂNS-a neamu-n sutele de ani,

 

Mai până când vom ÎNVĂȚA copiii

C-aşa ne-am DUS viaţa-n ăsta loc,

NĂDĂJDUIM că ei, şi-n urmă fiii

Avea-vor neamu-n UMBRĂ de noroc.

*

Să ȚINEM aşadar, cât viaţa ţine

TRADIȚII, OBICEIURI din străbuni,

Şi DATINA ce ne-a-nvăţat de bine

Să nu uităm că suntem, buni români

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

PORTUL  POPULAR

 

Văzut-ați voi, cu câtă VOIOȘIE

Frumosul PORT, venit din VEȘNICIE

Românu-l POARTĂ-n zi de sărbătoare

Să-i UMPLE ziua de frumos și soare?

 

Cu el, FEMEIA încă se mândrește,

În el ființa toată-i ÎNFOREȘTE,

Și este-ntr-una floare între flori,

Iar de-o privești te trec ades fiori.

 

Cu IA învrăjitu-mi-a bărbații,

În POALĂ-a legănat copii și frații,

CĂTRINȚELE îi dat-au strulucire

Mereu să-mi aibă parte de iubire.

 

În LAIBĂR pus-a un buchet de floare,

Iar în NĂFRAMĂ loc de lăcrimare,

Când fi-va dânsa încă în nevoi

La mort, necaz, ori de boli-veți voi.

 

Când și-a țesut VEȘMÂNTUL, iarna toată,

A pus în el IUBIRE laolaltă,

Cu tot FRUMOSUL lumii ce-o-nconjoară,

Sperând să-i fie viața mai ușoară.

 

Cu-n PUNCT și-o CRUCE, toate le-a cusut,

Acolo-mi stând ISTORII de-nceput,

TRISTEȚI, SPERANȚE, încă BUCURIE

Și-a locului POVESTE-n ele-mi fie.

 

De știi să le CITEȘTI dintr-o privire

Îmi știi DE UNDE-I fata cu-a ei ie,

În care DEAL îmi este măritată,

În care VALE fostu-mi-a ca fată.

*

În CINSTE-MI țineți portu-adevărat

Pe care-n timpuri neamul la purtat,

El încă-NNOBILEAZĂ și-NSFINȚEȘTE

Pe cela care, astfel îmi GÂNDEȘTE.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

HOȚIȘORII

 

CĂTRĂNIT, nevoie mare, moșu Toader, vechi PÂNDAR,

Care are-n grijă VIA ce de-acum se îndulcește,

Tot îmi SUDUIE de-o vreme, că nici el n-are habar

Cine-l FURĂ-n ziua mare, de ajuns-a de poveste.

 

A băgat de SAMĂ dânsul, că, așa, mai dup-amiază,

Când TE-NMOAIE sfântul soare și tot omul HODINEȘTE,

CINEVA, ce știe bine că cel loc e fără pază,

VAMĂ ia din dulcea vie, cât cea inimă-i poftește.

 

-Măi să fie, zice moșu, apoi asta îi HOȚIE,

Să te fure nuștiu-cine mai ceva ca într-un codru ,

Și se pune pe PÂNDITE, către drum, la cap de vie,

Simte el c-aici se intră, că-n alt fel, chiar că nu-i MODRU.

 

Și să vezi Doamne, minune, altă zi altă hoție,

Altă PAGUBĂ la dânsul, cam de două pălării,

Stă bătrânul, cumpănește și se-ntreabă: cin’să fie

Hoțul ăsta ce mi-l pradă de BELȘUGUL dulcei vii?

*

Eu îl ȘTIU și nu e unul, numai vouă vi-l voi spune,

Sunt COPIII, pofticioșii de-ndulcite bunătăți,

Vin în HAITĂ, ca HÂRĂII, după ce au fost la prune,

Să se-ndoape și cu struguri, cum făcut-au și-alte dăți.

 

Hoții mici, ușori ca FULGUL, ca o vulpe se strecoară,

Stau în umbra unor tufe și nu-i MODRU să mi-i vezi,

Îmi mănâncă doar un strugur, mai de poftă și coboară

Ca să prade-n a lor drumuri și-alte două-trei livezi.

**

LASĂ-I moșule de-oparte, că așa-s copiii lumii

Pofticioși și hoți de dulciuri, că și tu la fel ai fost,

Fură doar așa, în JOACĂ, nu fac PAGUBĂ nebunii,

Iar de iau nu-și fac păcate, că cei struguri, mi-s, de POST.

 

Mircea Dorin Istrate

 

Urmează partea a -III-a săptămâna viitoare

 

 









Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu