Vasile Ghica - Paula Romanescu

 

CUVÂNTUL VA ȘTI SǍ ÎNFLOREASCǍ MEREU

– Vasile Ghica în dialog cu Paula Romanescu –

 

Vasile GHICA: Se poate vorbi despre un reviriment al literaturii în acest sinistru an pandemic? Vom avea în curând o literatură generată de masacrul biologic și psihologic, ajuns la al treilea val, sau ne vom mulțumi cu explozia umoristică, difuzată în zona digitală?

Paula ROMANESCU: Între masacre și explozii, cuvântul va ști să înflorească mereu, cu tenacitatea firului de iarbă – personaj-zeitate din poemele lui Walt Whitman, care le zice făcătorilor sus-numitelor orori, „Duceți-vă și lăsați-mă să cresc!” Dintotdeauna ne plângem de lipsă de timp, terorizați de gândul că viața ni-i puțină și, grijile mărunte care țin de agoniseala pâinii cea de toate zilele ne împiedică să împlinim acel ceva care să justifice faptul că venirea noastră sub cer va fi adus un cât de mic adaos lumii. Anul pandemic (anii!), iată darul generos de timp cum nu se poate mai liber, pe care Dumnezeul-Cuvânt ni l-a făcut din prea înalta-I Iubire de oameni ca pentru a ne îndemna: „Gata cu lamentările! Aveți ceva de făcut, faceți!”

V.G.: Criticii literari consacrați scriu cronică literară, din ce în ce mai rar, lăsând actul de întâmpinare în seama amatorilor. Ce urmări nedorite poate avea, pe termen lung, acest fenomen?

P.R.: Criticii literari nu sunt creatori de literatură. În vremea noastră (?!), aș crede chiar că, invidioși pe aceștia din urmă, „zeii fără cer” îi lasă de izbeliște, „neîntâmpinați”, pe noii veniți în câmpul literar înciulinat de toate neînțelesurile, să se descurce cum pot – cel mai adesea lăudându-se păgubos unii pe alții în disprețul suveran al gramaticii limbii române, ignorată de ei și care, la rându-i, îi demască drastic, adică le scoate de pe chipul de scriitori închipuiți masca de împrumut. Criticii literari, „consacrații”, s-au baricadat „în cercul lor de legi” strâmte, în jurul unor reviste finanțate de la bugetul cel cu renumerație à la Pristanda, și scriu băieții, scriu doar despre-ai lor, cu spor. Când catadicsesc să o facă și pentru alții, onorariul cerut nu știe de onoare. Pe termen lung se pare că nu vor mai exista cititori, critica literară nu va mai interesa pe nimeni, iar comunicarea dintre oameni va urma strict linia corectitudinii politice într-un prezent mare, vraiște, foarte continuu, și fără trecut. Cât despre viitor, ce atâta optimism!

V.G.: Există un canon estetic al aforismului și al epigramei, sau are prioritate canonul moral?

P.R.: Ar trebui să existe! Dar în niciun caz nu trebuie ignorat canonul moral fără de care cuvântul n-ar mai fi decât o rudă săracă a unui limbaj mult prea buruienos.

V.G.: Aforismul și epigrama sunt specii literare ce necesită existența unei specializări, ori pot fi practicate de orice scriitor?

P.R.: Ce specializare urmează floarea ca să fie floare? Mintea omului este soarele nou în a cărui lumină gândul capătă înveliș și miez. Oricine poate scrie (dacă se încumetă!) aforism ori epigramă, cu minima condiție de a ști cum să dea miezului înveliș, luminii contur de umbră, cuvântului carate de înțelepciune și tăcerii ecou de cânt.

V.G.: Cele două specii literare pot beneficia de difuzarea lor prin intermediul tehnologiilor digitale. Cum pot fi evitate capcanele și riscurile, care pot apărea pe parcursul acestui demers?

P.R.: Greu de evitat capcanele întru difuzarea poeziei în general, și, în special a celor două specii literare super-concentrate – aforismul și epigrama, în era tehnologiilor guvernate de degete care nu mai cunosc modelarea coapsei fine de alăută florentină a literelor din care se compun cuvinte. Aforismul este o delicată broderie de cuvinte prin care și autorul, și cititorul, își lasă sufletul să cânte-n legea lui. Dacă o singură literă dezertează din întreg, dacă un singur semn de punctuație este ignorat ori schimbat (și, în procesul retransmiterii mai apar astfel de neglijențe!) – adio, fagure de sensuri! Scripta manent!

V.G.: Aforismul românesc contemporan este din ce în ce mai bine cotat, în plan european. După reușita antologie realizată, la Torino în 2014, de Fabricio Caramagna, le amintim pe cele scoase de Ionuț Caragea, la Paris în 2019 și Alexander Ciotrici, la Zagreb, în 2020. Importante sunt și unele reușite individuale ale colegilor noștri: Valeriu Butulescu (ale cărui creații sunt traduse în 55 de limbi), Ionuț Caragea, Elis Râpeanu, Mircea Oprea etc. Deosebit de îmbucurător este gestul revistelor România literară, care a publicat anul trecut un articol semnat de criticul și istoricul literar Ștefan Cazimir, Președinte de Onoare al ediții precedente a festivalului(iar recent un grupaj consistent de cugetări) și, Poezia din Iași, care a găzduit interviul scriitorului N. Mareș, realizat cu președintele manifestării noastre. Credeți că asemenea evenimente pot fi considerate un început promițător? Va recâștiga aforismul românesc de astăzi popularitatea de care se bucura în perioada interbelică?

P.R.: Orice început e un buchet de promisiuni ca tot atâtea speranțe. Se pare că omenirea s-a cam săturat de limbajul devenit izvor de neînțelesuri și, caută drum de întoarcere la izvoarele limpezi ale Cuvântului. Importante toate începuturile de cale, importante antologiile, importante comunicările critice din revistele literare, importante festivalurile, important hohotul de râs sănătos (nu hăhăiala!) când parcă-parcă și lacrima-i pe-aproape. Da, aforismul românesc poate să renască în chiar vremea noastră năclăită de proza vulgarității, din nevoia sufletului nostru de a se răsfrânge în ape limpezi de gând omenesc. România literară a făcut un gest superb publicând un grupaj substanțial de aforisme. Sperăm că nu se va opri aici.

V.G.: La Tecuci, sute de elevi participă la festivalul nostru ca actori, nu ca spectatori. Ei susțin, în fața scriitorilor invitați, diverse manifestări prin care își etalează cunoștințele despre această minusculă specie literară. Este o cale sigură de a-i readuce pe tineri spre lectură. Considerați că această experiență ar putea fi preluată și de alte manifestări literare de acest gen?

P.R.: Elevii au simțit nevoia să-i imite mereu pe adulți, și să-i aleagă modele în viață sau, dimpotrivă, să-i ignore cu superbie. E de datoria celor adulți să exercite o catifelată cenzură (să nu vă sperie termenul; este sinonim cu educația!) asupra tendinței alumnilor de a șoca prin teribilisme prin alegerea unor texte pasibile de interpretare « actoricească » frizând vulgaritatea. (Re)aducerea spre lectură se poate face doar prin calitate, frumusețe, libertate. Da, libertate! Liber e și acela care dorește să rămână în clasa primatelor, dar nu tot liber de responsabilitate trebuie să fie adultul de care depinde ghidarea spre lumină a celui cu mintea în avarie. Aici stă întreaga minune de a fi om, de a deveni om (chiar și cititor!) Festivalurile, întâlnirile literare de anvergură sau fără (cu dorința sinceră a participanților de a se înnobila prin cuvânt) sunt necesare și benefice tuturor – creatori, interpreți, consumatori (vai, ce cuvânt!) de literatură.

 

V.G.: La ce întrebări trebuie să răspundă literatura de astăzi?

P.R.: Și-aștept răspunsuri care n-or să vină, la întrebări pe care nu le-am pus... Parcă așa zicea Duduca Otilia. Cum care ?! Întrebați-l pe Topârceanu!

Și totuși, întrebarea (provocarea!) cea mai fierbinte: Oameni ai scrisului, ce-ar fi dacă ați mai și citi puțin?

 

 

Sursa ILIE MARIN din Poezia / toamnă 2023