Deunăzi am fost întrebat la Radio
România Internațional:
— Ce ai descoperit în călătoria
ta prin Pacific?
M-am întors cu o neliniște pe
care nu o pot ascunde.
Văzând cum trăiesc oamenii din
insulele împrăștiate prin ocean, departe de centrele de putere ale lumii, am
avut pentru prima dată senzația că nu am trăit cu adevărat. Că mare parte din
existența mea a fost ocupată de lucruri care nu îmi aparțineau. Idei, dorințe,
temeri și aspirații cultivate de alții și sădite cu grijă în mintea mea.
Am avut sentimentul că particip
la un experiment.
Pământul este, probabil, una
dintre cele mai frumoase întâmplări din univers. Totuși, omul reușește să
transforme acest miracol într-o permanentă stare de nemulțumire. Aproape
întreaga noastră civilizație pare construită pe convingerea că ceea ce avem nu
este suficient și că fericirea se află întotdeauna undeva mai departe.
Mai mult.
Încă puțin.
Încă o achiziție.
Încă o victorie.
Încă o iluzie.
Am construit sisteme uriașe
pentru a administra această foame. Economii, instituții, industrii ale
dorinței. Suntem încurajați să producem, să cumpărăm, să acumulăm și să
concurăm fără încetare, ca și cum sensul existenței ar putea fi găsit într-o
contabilitate a posesiunilor.
Astfel, omul modern a devenit
simultan stăpân și sclav.
Stăpân peste obiecte.
Sclav al propriilor dorințe.
Ni se spune că suntem liberi.
Poate că niciodată în istorie cuvântul „libertate” nu a fost rostit atât de
des. Și totuși, rareori ne întrebăm cine formulează opțiunile dintre care
alegem. Cine stabilește limitele viselor noastre. Cine decide ce trebuie să
dorim.
Libertatea fără conștiință poate
deveni doar o altă formă de captivitate.
Omul contemporan trăiește într-un
paradox. Are acces la mai multă informație decât toate generațiile care l-au
precedat și, în același timp, pare mai dezorientat ca niciodată. Comunică
permanent și se simte tot mai singur. Consumă fără oprire și rămâne tot mai gol
sufletește. Caută fericirea pretutindeni, cu excepția locului în care aceasta
ar putea exista cu adevărat: în propria sa ființă.
Poate că cea mai mare iluzie a
epocii noastre este credința că putem evita consecințele.
Că putem consuma fără măsură.
Că putem exploata fără
responsabilitate.
Că putem transforma totul în
marfă fără să pierdem ceva esențial din noi înșine.
Dar realitatea are răbdare.
Ea așteaptă.
Așteaptă până când datoriile
devin imposibil de plătit, până când resursele se împuținează, până când omul
nu mai recunoaște chipul celui din oglindă.
Atunci descoperim că adevărata
sărăcie nu este lipsa banilor.
Este lipsa sensului.
Iar adevăratul faliment nu este
cel financiar.
Este falimentul sufletului.
Privesc în jur și văd o omenire
care aleargă cu o viteză amețitoare fără să știe exact încotro se îndreaptă. O
lume care confundă mișcarea cu progresul și zgomotul cu adevărul.
Poate că speranța nu stă în
inventarea unei noi ideologii și nici în alegerea unui nou salvator.
Poate că speranța începe în
momentul în care omul se oprește.
Privește.
Ascultă.
Și are curajul să distingă între
ceea ce este real și ceea ce este doar iluzie.
Poate mă înșel.
Se mai întâmplă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu