REGINA...
O chema Anica, Anica Săman, după niște
acte destul de încropite, din cauză că atunci când a apărut ea pe lume nu se
eliberau cine știe ce certificate de naștere, mai ales dacă copilul se năștea
în sălbăticia muntelui.
Prin 1912, când bunicul meu matern se
căsătorise, în satul Șerbănești de Vâlcea, a avut ideea s-o cheme din satul
vecin, Pătești și s-o pună să păzească vaci. Gospodăriile de la țară se
foloseau deseori de cei care se născuseră mai săraci cu duhul, dându-le astfel
un acoperiș și hrană, pe care altfel ei nu prea le puteau obține singuri.
În acel sat se numeau nevlegi, nu cu vreo
intenție jignitoare... Atunci când au adus-o în bătătură pe Anica, ea ieșise
dintre femeile care se mai puteau mărita, cum a declarat un bătrân al satului
atunci când i s-a eliberat femeii un buletin. De murit știu exact data – iulie
1971. La un calcul rapid putem conchide că adăugând la cei 59 de ani trăiți în
familia bunicului meu încă vreo 50 (?) Anica ar fi trăit peste 100 de ani. Mai
important ar fi de spus că era surdă total, deși după cum vorbea, se pare că ar
fi surzit în copilărie, urmare a vreunei boli. În plus, din cauza lipsei de iod
a regiunii, avea o gușă pe care o ascundea pe sub iie. Mergea săptămânal la
biserică și manifesta o deplină fervoare religioasă. Pe măsură ce îmbătrânea îi
era din ce în ce mai greu să păzească singură vacile, așa că toți băieții casei
i-am fost însoțitori pe izlaz. Eu am fost ultimul băiat care a însoțit-o,
prinzând-o în perioada ei cea mai grea, când se sprijinea într-o bâtă ca să
meargă, și când vorbirea ei se deformase foarte mult. Doar noi, membrii familiei o puteam înțelege, iar dacă ne auzea
cineva vorbind cu ea, nu înțelegea mai nimic. Târziu mi-am dat seama că prima
mea școală de actorie a fost comunicarea cu Anica. Era necesar ca pe lângă
niște sunete guturale să ai și o gesticulație specială, dublată de o mimică
foarte expresivă. De fapt puteai să nu emiți nici un sunet, fiindcă ea oricum
nu-l putea auzi, conta însă gestica și mimica. Odată instalată puntea de
comunicare cu această bătrână teribil de vitală, puteai să afli lucruri de
nimeni știute. Astfel am aflat povești din tinerețea ei, cu persoane despre
care nimeni din sat nu auzise, cu întâmplări uitate. De pildă mi-a povestit,
așa cum putea ea, despre un aeroplan care căzuse prin pădurile satului, desigur
în primul război mondial, de unde sătenii luaseră bucăți mari de tablă,
vaselină de pe la motor, și diferite alte obiecte culese după prăbușire. Purta
mereu în traista ei de merinde o gamelă de aluminiu pentru apă, pe care o
luase, nimeni nu știe de unde. De îmbrăcat se îmbrăca în permanență în port
național, cu fotă, cu iie, cu bete de încins și cu opinci în picioare, pe care
și le confecționa singură din piele de porc. Iarna punea pe spate o haină de
dimie și pe cap o broboadă, fie sărbătoare, fie zi de lucru. Desigur, pentru
mersul la biserică, bunică-mea îi schimba iia și fota, dar asta nu o deosebea
prea mult de restul săptămânii. Când mâncam, la măsuța rotundă cu trei
picioare, stăteam cu toții pe scăunele la fel de mici. Bunica punea ciorba
într-o strachină, la mijlocul mesei, iar noi, cu linguri de lemn, mâncam din
ea. După ce duceam lingura la gură, sprijineam mâna pe genunchi... Am văzut
clar cum pisica venea și lingea din lingura Anicăi. Am mai observat și că, dacă
vedea ce face pisica, Anica o pocnea cu lingura în cap, după care o băga în
strachină... Normal că am spus plângând că eu nu mai mănânc cu asta din aceeași
strachină! Când a văzut că bunica îmi pune mie strachină separată s-a supărat
cumplit!
Dar avea o cumințenie și o credință
nestrămutată în Dumnezeu, amenințând că te spune Lui dacă faci ceva rău. Dacă o
întrebai câți ani are, răspundea invariabil de când m-a făcut mama! Veneai, sau
plecai, ea folosea aceleași cuvinte, întotdeauna la feminin: umblă sănătoasă!
Vorbea, așa cum se pricepea, cu pomii, cu vacile și cu văzduhul. Îți spunea că
vine ploaia când nu era nici un nor pe cer, ca după vreo o oră să plouă cu
clăbuci. Când o întrebam de unde știuse că o să plouă, îmi răspundea invariabil
că așa-mi spune mie pomii... Era de o credulitate copilărească, încât nu ne
puteam permite s-o mințim, fiindcă ea credea tot ce-i spuneai. Dacă o puneai să
povestească ceva din trecutul ei, retrăia totul dureros, încât noi nu prea
îndrăzneam s-o stârnim astfel... Dacă îi povesteai despre vreun necaz, plângea
deodată cu tine, se bucura ca un copil când îi dăruiai o bomboană. Dacă o
făceai cumva să se simtă bătrână, te atenționa zicând o să vezi tu, când o să fii ca mine... Odată, după ce
i-am găsit o coajă de săpun de față, ținută sub pernă fiindcă mirosea frumos,
i-am cumpărat un săpun întreg, roz. A vrut să muște din el, crezând că este
turtă dulce. Iar când i-am explicat că este pentru spălat pe mâini, l-a pus
afară, la lavoar, zicând că să fie pentru toți... Cel mai mult iubea vacile pe
care le păscuse toată viața... Ferească Dumnezeu să se sacrifice vreo vacă sau
un vițel, fiindcă plângea și nu mai mânca trei zile. De la Anica puteai învăța
comportamentul cel mai elegant – când apăreau musafiri necunoscuți, avea o
prezență și o eleganță înnăscute, avea o ținută de adevărată regină – zâmbea,
privea și se retrăgea când era cazul. Când eram mici ne spunea povești, așa cum
putea. Cea mai teribilă poveste se referea la Joia Mare înainte de Paști. Ne
înspăimânta că atunci vine Joi-Mărița, o babă care întreabă dacă au fost copiii
harnici. Cui nu a fost harnic, baba îi va pune degetele pe un tocător și i le
va tăia cu barda... Noi eram înspăimântați... Mie îmi spunea că ea este de fapt
mama mea adevărată, dar că, neputând să mă crească, m-a dăruit mamei de acum.
Nu numai că o credeam, dar mă uitam la ea cu groază, fiindcă era și bătrână și
gușată.... Era extrem de convingătoare când ne spunea toate astea... Lelea
Anica, sau Leanica, așa cum îi spuneam noi prin casă...
La țară, prin grădini veneau deseori copii
care se urcau în pomi, după mere. Cerberul din ea o făcea să strige cât putea
Iancule, hoții la mere! Când i-am spus că strigă aiurea, fiindcă bunicul meu
Iancu a murit de douăzeci de ani, ea mi-a spus șoptit taci din gură, ei nu știe
c-a murit... Când o auzeai pe Anica povestind cum făcea Maria (bunică-mea)
mâncare, cum a pus mămăliga la fiert și a amestecat-o cu unt și brânză, sau cum
a pus dovleacul copt în lapte, ți se făcea foame, indiferent dacă erai sătul, atât
era de expresivă... Avea o dăruire pentru casă și pentru familie, comparabilă
cu a celui mai credincios câine de pază.
Pe vremuri, când încă trăia bunicul meu, a
lăsat-o să păzească focul de la cazan ca să nu se prăjească țuica. Grijulie, ea
a gustat mereu țuica din țevi, încât au găsit-o căzută pe lângă cazan, beată
cui...
De fiecare dată, când veneam în vacanță,
mă întâmpine strigând Marioo, a venito Geoge-al notu! Și mă pupa ca pe un
vițel...
Mă întrebase mai de mult mă, cum te cheamă
pe tine? I-am spus că Florin. Ce dracu nume e ăla. Pătru, Gheorghe, Ion,
Vasâle, asta e nume, ala nu e nume. I-am
spus că mă cheamă și Gheorghe. Așa, mi-a zis ea fericită, tu ești Geoge al
notu, și așa am rămas.
În fiecare an, de Sfânta Maria a Mică, la
Călimănești e un bâlci mare, cu de toate și cu tiribombe. Când eram prin liceu,
n-am avut de lucru s-o întreb dacă nu vrea să meargă la târg... Cum să nu vrea?
Am pornit pe jos, cam șapte kilometri, până la Târg. Când am ajuns acolo, era
deja foarte obosită. Am plimbat-o eu pe la diferite tonete, i-am luat alviță și
înghețată, dar mi-am dat seama că aproape nu mai putea să meargă. Cu greu am
ajuns acasă la Călimănești, unde ea nu mai fusese niciodată. La intrare s-a
oprit și nu voia să intre. Ce ai Anico? Am întrebat. Nu intru, zicea privind în
sus, cade casa pe mine! Casa era cu etaj, iar ea s-a temut că se va hurui peste
ea... Cu greu am făcut-o să doarmă până a doua zi...
A murit vara, chiar în anul când am
terminat eu facultatea, în 1971, la mai mult de 100 de ani. Se uita peste
grădini și spunea înainte mi-era drag, acu nu mai mi-e drag! A zăcut vreo două
săptămâni și s-a sfârșit fără zgomot. Nu a deranjat pe nimeni nici măcar în
ultimele ei clipe.
De fiecare dată când mă gândesc la ea, mă
simt străbătut de un fior de dragoste și recunoștință. Sunt pregătit ca, la
întâlnirea posibilă de dincolo, să-i sărut mâna de regină credincioasă și să-i
mulțumesc pentru puritatea sufletului și pentru lecțiile minunate pe care mi
le-a dat în timpul formării mele genuine... Anica lui Săman!
Florin Zamfirescu (capitol din cartea INSECTAR Mileniul III )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu