CORNEL
BÎRSAN – Câneaz al istoriei
„Aici, sub
munte, dar nu sub orice munte
ci sub pietrele vertrebale de unde, pornind
din obârşia apelor, râurile noastre se
despart
către toate zările şi către pământuri se
întâlnesc
lumi de sud cu lumi de nord, într-un cuibar
ce
adăposteşte un ou dogmatic al românismului.”
(Artur Gabriel Silvestri)
Pronia Mântuitorului HRISTOS faţă de DACOROMÂNIA Tainică a Crăiesei
MARIA – VLAHERNA – CARPATINA, pune întotdeauna Măsura lucrurilor, Măsura
faptelor, Măsura oamenilor, a Fiilor ei aleşi pentru a-şi asuma viețuirea
fiecărei generaţii.
Unul dintre aceşti Fii – Măsura vremii sale este Cornel Bîrsan cu rădăcină aristocrată milenară, cu demnitate geto-dacă
moştenită din străbuni, asumată, cu merite de excepţie pentru Cultura
românească ortodoxă, trudind cu prisosinţă pentru aşezarea Istoriei naţionale pe
soclul ADEVĂRULUI.
Dac şi Român deopotrivă, trăitor şi mărturisitor ortodox în acelaşi timp,
cercetător riguros şi spirit enciclopedic, Cornel
Bîrsan a militat/ militează de o
viaţă pentru Onoarea, Omenia, Demnitatea, Suveranitatea şi Suzeranitatea
Neamului nostru daco-român, hărăzit divin din faldurile ancestrale ale
descendenţei primordiale.
Patriot profund şi naţionalist creştin, istoric obiectiv şi analist
erudit, Cornel Bîrsan a escaladat
temerar Obârşia Neamului, făcându-l cunoscut lumii, prin Flamura geto-dacică înfiptă
în Piscul cel mai semeţ, pentru a i se cunoaşte geneza pelasgo-geto-dacă,
continuitatea şi dăinuirea întru Icoana nemuririi sale.
Operele sale – capodopere ce irup prin vulcanul elaborărilor titanice: Istorie Furată-Cronică Românească de Istorie
Veche, vol. I-III; Codex
Geto-Dacorum-Istoria de 1000 de ani a Getodacilor; Doamne şi Domniţe, Jupâniţe
şi Amante ale Domnitorilor Români; Istorie Furată-Întemeierea Ţării Româneşti
Radu Negru Vodă, între legendă, mit şi adevăr (în colab. cu Cristian
Moşneanu şi Adrian Anghel) ,Revanşa
Daciei ş.a., sunt o COROLĂ a pledoariei pentru Sufletul frumos al Fiinţei
Neamului, a mândriei cavalereşti traco-daco-român
şi a demnităţii de creştin ortodox mărturisitor.
Volumul I al Istoriei Furate este
prefaţat de Cristian Moşneanu, pe
care am avut bucuria să-l cunosc la Academia
de Vară – Gheorghe Jipa Rotaru – Maia Catargi, cel care s-a încumetat să
scrie o Monografie a lui Mihai Viteazul, altfel decât a altora, insistent în a „aşeza
istoria acestui popor pe un curs normal”, concluzionând că, Istorie Furată. Cronică Românească de Istorie
Veche reprezintă răspunsul pe care
istoricul Cornel Bîrsan şi-l dă singur la întrebările fundamentale pe care şi
le-a pus de-a lungul vieţii privind istoria acestui popor.”
Din Predoslovie desprinde
câteva rânduri Nick de Teodoreanu, admirabile pentru distinsul autor Cornel
Bîrsan, care „a izbutit să umple şi să
aşeze în matca firească o mare parte din hiatusurile istoriei românilor.”
Volumul I şi-l desfăşoară cu, Partea I, Cronologie, Partea a II-a
Preistoria şi Partea a III-a Istoria Antică.
Medalionul din primul volum ales este Povestea scrisului.
„În anul 1882, cercetătoarea Torma
Zsofia, din Orăştie, a publicat în Anuarul Societăţii de Istorie şi Arheologie
a comitatului Hunedoara câteva dintre studiile sale, reunite sub titlul <<Contribuţii la preistoria
comitatului Hunedoara>>.
Autoarea a înfăţişat, în această culegere de
studii, o colecţie unică de obiecte preistorice, descoperite la Turdaş şi Valea
Nandrului. Cele mai preţioase sunt idolii de lut de la Turdaş şi Valea Nandrului,
precum şi existenţa unui proto-scris,
inscripţionat pe diferite obiecte ceramice, figurine sau fusaiole..., peste 300
de inscripţii sub forme regulate, geometrice sau stilizate, concluzionând că
populaţiile neolitice europene aveau un sistem propriu de scriere cert.
Această intuiţie este făcută cu 86 de ani înaintea celebrelor plăcuţe
de la Tărtăria descoperite de Nicolae Vlasa în anul 1961.” (Cornel
Bîrsan, Istorie Furată-Cronică Românească
de Istorie Veche, vol. I, Ed. Libres, Bucureşti, 2017, p. 145)
Atitudinea ştiinţifică şi culturală a cneazului nostru Cornel Bârsan de
aducere a Trecutului strămoşesc îndepărtat, ancestral chiar, la lumina
Adevărului şi restituirea integrală a valorilor străbune arhimilenare,
tradiţionale şi spirituale presupune pe lângă asumarea unor responsabilităţi
autoritare, majore, multiple şi înlesnirea unei cunoaşteri aprofundate, pe
criterii riguros ştiinţifice pentru restabilirea adevărului.
Înfăptuirea unei astfel de OPERE gigantice în 3 volume, cu un total de
1180 de pagini, implică o grandioasă cercetare, o muncă permanentă şi o trudă
continuă, dar binecuvântată prin dragostea de neam, de ţară, de moşie, de
biserică, înlesnire pe lângă, desigur a dificultăţilor inerente – izvorâte din tendinţa
înfruntării, necesitatea confruntării cu aproape toate tezele, antitezele,
sintezele, opiniile, raţionamentele precedente, a erorilor, eresurilor, manipulărilor,
determinărilor, falsificărilor, eludărilor, a elucidării problemelor
controversate pentru întreg Patrimoniul nostru spiritual, religios, preistoric,
antic, medieval, modern şi contemporan.
Volumul II, cuprinde: Partea a
IV-a Istoria Medievală-Istoria Transilvaniei, Partea a V-a Istoria
Medievală-Istoria Maramureşului, Oaşului şi Ţinuturilor Sătmarului, Partea a
VI-a Istoria Medievală-Istoria Ţării Româneşti, Partea a VII-a Istoria
Medievală-Istoria Moldovei, Partea a VIII-a Istoria Medievală-Istoria Dobrogei
şi Partea a IX-a Istoria Medievală-Istoria Valahilor de la Sud de Dunăre-
Regnum Valachorum.
Din Volumul II, Partea a V-a, surprindem Arborele genealogic al Familiei
Bârsan, O familie nobiliară românească din anul 1326 – Cnezii Bârsan.
Codexul Diplomaticus Prussicus al
Universităţii din Columbia, apărut în anul 1836, îl menţionează şi pe
personajul Moldaowicz, cu litere mici, într-o înşiruire de nume, pe care l-au
localizat ipotetic după nume, care apare şi în Istoria României în date, apărută la Ed. Enciclopedică, 2010,
elaborată de un colectiv coordonat de Dinu C. Girescu, la pagina 42, pe la anul
1334, „Allexandro Moldaowicz, presupus
locuitor al Băii (numită şi Moldova, Mulda sau Civitas Moldaviae...)”
În Partea a V-a Istoria
Medievală-Istoria Maramureşului, Oaşului şi Ţinuturilor Sătmarului, autorul
consemnează atestarea unor cnezi şi voievozi români din anul 1270, a căror
existenţă este cu mult anterior acelei date, menţionaţi în actele
administrative ale regalităţii maghiare, precum Negrilă, Radomir, Tatomir,
Maxim, Crăciun, Stanislău de Ung
ş.a., deşi nu apar în lucrările menţionate sau în altele.
Stanislău
a fost nepotul lui Leu/ Ladislau Bârsan,
fiul lui Stan Bârsan de Bârsana, dar omis cu sau fără intenţie
de docţii istorici.
Iată ce spune Diploma de înnobilare emisă de Carol
Robert de Anjou, regele Ungariei la 22 Septembrie 1326, conferită lui
Stanislău. „Vrem să ajungă la cunoştinţa
tuturor, prin cuprinsul scrisorii de faţă, că lund seama la faptele de credinţa
şi la slujbele merituoase ale cneazului Stanislău,
fiul lui Stan... am hărăzit un
anumit pământ numit Zurduky (Strâmtura), aflător în districtul Maramureşului,
ţinând de dreptul nostru de danie, împreună cu toate folosinţele şi
dependinţele sale, între semnele de hotar şi hotarele dinainte aceluiaşi Stanislău cneazul (kenezio-în original)
şi prin el, moştenitorilor săi şi urmaşilor moştenitorilor săi, pentru a-l
stăpâni, a-l ţine şi a-l avea cu drept deplin, de necurmat...” (Diplome
Maramureşene din sec. XIV şi XV, pg. 7)
Moşia Zurduk aflată în nordul Maramureşului cuprindea satele: Bârsana,
Strâmtura, Onceşti, Corneşti, Năneşti şi Fereşti.
Tătarii aliaţi cu moldovenii au invadat
Transilvania în anul 1324, devastând cum le era firea celor dintâi, totul în
jur, îndeosebi Ţara Maramureşului. Cânezii şi nobilii maramureşeni, între care
şi Stanislău Bârsan au sărit în ajutorul
regelui Carol Robert, înfrângând,
ucigând şi alungând cea mai rămas dintre cotropitori. Răsplata regelui a fost
doar o falsă mărinimie, fiindcă cnezii şi voievozii maramureşeni au fost măsura
faptelor lor nobile, iar moşiile menţionate erau de fapt moştenirile lor din
străbuni, astfel, că pe deasupra graţiei
re-înnobilării, de fapt a recunoaşterii ungare, ei plăteau cu jumătate din
venit regelui maghiar, iar după caz îl apărau şi cu oaste.
O altă Diplomă, vorba proverbului „fală mare în traistă goală”, a fost
emisă în 28 Decembrie 1345, confirmă ascendenţa şi descendenţa familiei Bârsan.
„Noi Ludovic, prin îndurarea lui
Dumnezeu, rege al Ungariei, prin cuprinsul <scrisorii> de faţă aducem la
cunoştinţa tuturor cărora se cuvine că noi am lăsat cnezatul de Zozwazou
(Sarasău), cu toate veniturile sale lui Opriş
şi Mariş, fii lui Codrea, voievodul, de asemenea lui Stan, fratele aceluiaşi Codrea şi lui Mic, fiul aceluiaşi Stan...”
(Diplome Maramureşene din sec. XIV şi XV, pg. 23)
În Diploma aceluiaşi Ludovic I(1342-1382), emisă la 9 Apriliea
1346, reapare Mic Românul (Olachus),
fiul lui Stanislaus, fiul lui Bârsan, apoi, Neagu, Manea şi Radu, fraţii săi...” (ibid., p.
24-25)
Tendinţa de independenţă a Voievodului Bogdan, faţă de Coroana ungară,
l-a care s-a ataşat şi familia Bârsan s-a soldat cu dezmoştenirea cnezilor Bârsan de către regele Sigismund de
Luxemburg, dar în anul 1408 se revine asupra dezmoştenirii.
Împăcarea a survenit pe fondul
şirurilor de pierderi suferite de regele Sigismud din partea moldovenilor, pe
care voia să-i ocupe, cum a fost greaua înfrângere de la Hîndau/ Chindăoani, de lângă Târgu Neamţ.
Matei Corvin confirmă şi el nobleţea familiei Bârsan, prin Diploma din 3
Iulie 1485.
Prin anul 1508, îl întâlnim pe Bârsan din Ucea, conducătorul răscoalei
din Făgăraş.
Actele Concelariei maghiare din anii 1752-1782, atestă familia lui Radu, descendent din Stanislău de Bârsana, iar anii
1778-1806, amintesc de preotul paroh al satului Bârsanii, Ionaş din ramura Bârsănescu.
Gh. Bogdan-Duică, dezvăluie în paginile revistei „Ţara Bârsei”, nr. 3/
1929, documentul ce arată că, „în
manuscriptul ne. 1059 al Academiei Române, filele 305, 306, 307 se află un act
original, înzestrat cu 18 peceţi şi multe iscălituri ce se vor citi la vale,
toate din Ţara Bârsei. Este un protest contra Sachsenland-ului. Din 4/ 16
Octombrie 1849.”
Locuitorii Ţării Bârsei, numai românii, au protestat printr-un apel
adresat împăratului Austro-Ungariei, împotriva:
- formării unei Ţări Secuieşti, pe
teritoriul pe care românii sunt cei mai vechi şi numeroşi locuitori;
- supunerii românilor sub jurisdicţie
săsească;
- formării de districte maghiare în
teritoriile în care românii se află într-o majoritate determinantă;
- nereprezentarea românilor în ministerele
Transilvaniei şi în Comisariatul Împărătesc de la Sibiu.”
Între semnatarii Memoriului se
aflau, Ioan Bârsan, Thoma Bârsan, preot din Dârste, Dumitru Bârsan, Petru Bârsan, Irimie Creangă
din ramura Bârsanilor.
Lucrarea lui Octav-George Lecca, „Familii
boiereşti române”, atestă familia olteană Bârsescu. Din ramurile ei, Mihnea Vodă turcitul, a retezat pe aga
Preda Bârsescu, clucerul Stroe Bârsescu.
Documentele Hurmuzachi, menţionează că între anii 1700-1719, la Craiova
trăiau boierii Chirca şi Nan Bârsescu.
Un alt document din anul 1755, emis de administraţia împărătesei Maria
Tereza, împotriva neplăţii birurilor de către boierii făgărăşeni din Grid: Bârsan, Popa, Aldea, Modarcea etc.
În Arborele uriaşi al dinastiei Bârsan mai întâlnim pe Andrei Bârseanu (1858-1922), folclorist
român şi director al ASTREI (1911-1922), vicepreşedinte al Marelui Sfat
Naţional în 1918, autorul poeziei, „Pe-al nostru steag e scris Unire”, pe
Zaharia Bârsan (1878-1948),
poet, prozator şi dramaturg, prim director al Teatrului Naţional-Cluj şi
evident pe distinsul istoric Cornel
Bârsan şi ramurile sale.
Eu m-am născut în satul Bârsoiu/
judeţul Vâlcea, fostă comună veche cu o atestare de cca. 800 de ani, singura
din judeţ care n-a fost colectivizată, zonă de deal cu plantații de Viţă de
vie, pomi fructiferi, păduri, dar fără boieri deoarece fiecare gospodar era
propriul său stăpân.
Volumul al III-lea începe cu Partea a X-a, Dimensiuni Istorice, Partea a
XI-a, Încheiere şi Partea a XII-a Anexe.
Din ultimul volum, al Părţii a X-a, îl cinstim pe marele
filosof-enciclopedist geto-dac Anacharsis
(cca. 590-550 î.Hr.)
Anacharsis, nume pelasg,
semnificând: Ana = preot, creator,
iar chersa = bucurie, plăcere,
grădină cu pomi, Anacharsis însemnând,
„cel
plăcut lui Dumnezeu.”
Semantica adâncă a numelui ni-l arată ca fiind un mare Preot al geţilor.
Anacharsis s-a născut pe meleagurile însorite şi misterioase ale
Dobrogei, considerat de ceilalţi Şase înţelepţii
ai lumii, care toţi erau geto-daci
”o Cunună a Înţelepciunii pelasgo-antice”
. În fapt, erau mai mult de 70 de mari
cărturari cu origine geto-dacă.
„Anacharsis era fiul unui şef scit
<get> pe nume Gnurus, având ca frate pe Caduides, regele sciţilor.” (Cornel
Bîrsan, Istorie Furată-Cronică Românească
de Istorie Veche, vol. III, p. 162)
Lucian de Samosata (125-180 d.Hr.), îl numea Dauketes – Dacianul.
Dorind să-l cunoască pe confratele trac Solon (640-560 î.Hr.), a plecat
la Atena şi i-a trimis un mesaj. „Am călătorit până aici de departe pentru a
te face prietenul meu.” Solon mândru de el i-a răspuns maliţios, „Este mai bine să-ţi faci prieteni acasă.” Dobrogeanul
i-a replicat de la înălţimea spiritului său, „Atunci este necesar pentru tine,
să fii acasă, pentru a te face prieten cu mine.” (ibid., p. 162)
Înţeleptul Solon în acea vreme trudea pentru o reformă a justiţiei, a
Constituţiei, iar venirea lui Anacharsis
a fost o mană cerească. Înaintea lui Anacharsis
poposise pe la anul 600 î.Hr. la Athena, alt înţelept get Toxaris, filosof şi medic, care a reuşit să stirpească epidemia de
ciumă. Grecii i-au ridicat o statuie reprezentat cu o carte în mâna strângă şi
cu o săgeată în dreapta. Anacharsis l-a
îndrumat pe Solon privind Constituţia, exprimându-şi părerea printr-o cugetare
devenită proverbială: „Legile sunt pânze
de păianjen subţiri, care prin muşte mici, dar nu poate să le reţină pe cele
mai mari.” Iar, privind şi analizând latura politică grecească, a grăit
parcă pentru totdeauna, dar mai ales pentru epoca de astăzi din România:
„oamenii deştepţi vorbesc, iar proştii decid!” (idem.)
Faima preotului-filosof Anacharsis
a ajuns până la regele – mecena al Lidiei, Cresus (561-546 î.Hr.), care l-a
invitat la curtea sa alături de Solon, Bias, şi Pitacos, onorându-i cu multă
veneraţie.Tracii greci au menţionat două dintre cărţile lui Anacharsis, una
legată de legile geto-dacilor şi alta, alcătuind un veritabil tratat de artă a
războiului.
Din înţelepciunea lui Anacharsis
„Viţa de vie poartă în ea trei feluri de fructe: unul aduce plăcerea,
altul beţia şi altul dezgustul.” Întrebat cu ne putem feri de
beţie, a răspuns: „Având în faţa ochilor
privirea dezgustătoare a omului beat.” Întrebat care corăbii sunt cele mai
sigure, a răspuns: „Acelea trase pe
uscat!”
Un atenian care se înfoia ca un
curcan, i-a spus: „La mine, ţara mea nu e o ruşine pentru mine, dar în cazul tău, tu eşti
o ruşine pentru ţara ta.”
„Pune frâu gurii, stomacului şi organului dragostei!”
„Mai bine să ai un singur prieten de mare preţ decât mulţi fără
valoare!”
(Constantin Olariu Armin, Adevăruri
Ascunse, vol. 2, Iaşi, 2016, p.237-238)
Faţă de faima erudită din afară şi invidia din lăuntrul ţării a lăsat pe
frontispiciul mileniilor celebra maximă, mereu prezentă la noi: „Renumele
înţelepciunii mele a făcut să mă înapoiez teafăr din Grecia, dar pizma pe care
am trezit-o la mine în ţară m-a pierdut!”
Marele filosof get Anacharsis a
fost permanent înconjurat de armonie, înţelepciune,
modestie şi cumpătare, daruri risipite cu mărinimie celor din jur.
Cert este faptul că înţelepciunea lui Anacharsis strălucind de spiritul
inteligenţei profunde, a fost folosită pe larg de greci, care şi-au însuşit-o spunând
că este a lor.
Codex Geto-Dacorum-Istoria de 1000 de ani a Geto-dacilor, cuprinde
Partea I-a, Cronici Geto-Dace şi Partea a II-a, Dimensiuni Istorice, din care
vom desprinde câteva referi la celebrele legi pelasge Belaginele, despre care Diodor din Sicilia (90-20 î.Hr.), relata în
Cartea a IX-a, a operei sale Biblioteca istorică,
precum că, Profetul Zamolxis, „pretindea
că lui îi dăduse legile Hestia,
zeitatea geţilor.”
Hestia – Maica Glie, zeiţa ocrotitoare a Familiei, a pământului
şi a focului sacru se definea printr-o relevantă expresie: „Cea care dă impuls tuturor lucrurilor!”
Marele Strabon (63 -23 î.Hr.), pretindea că Belaginele sunt „un codice de legi vechi de 6000 de ani...” (Geographia, trad. de Aujac şi Fr.
Lasserre, Coll. Univ. France, Paris, 1969), iar filosoful Platon (427-347
î.Hr., le localiza „în regatul lui Atheas, care domnise peste
hiperboreeii din nordul Traciei <Dacia>, unde au existat cele mai vechi
legi de origine divină, scrise cu litere, pe o columnă de aramă.” (cf.
Cornel Bârsan, Codex..., op. cit., p.
341)
În realitate vechimea Belanginelor
aparţine mileniului VIII î.Hr.,
fiind tâlcuite de doi mari geto-daci, istoricul episcop Iordanes (mijlocul sec. VI, d.Hr.), în Getica şi teologul-filosof dobrogean Sfântul Dionisie cel Smerit (470-544 d.Hr.), mărturisind că primise aceste
legi din moşi-strămoşi, cărora le-a adăugat unele tradiţii orale, alcătuind un nou
cod cunoscut ca Jus Walachie, în Moldova, Valahia, Transilvania, Jus
Valachorum în Polonia şi Valachorum Lex et Consuetudo în
Panonia.
Distinsa lucrare, Doamne şi Domniţe, Jupâniţe şi Amante ale
Domnitorilor Români, prefaţată de Nick de Teodoreanu, Cristian Moşnean
şi Romeo A. Popa, se răsfiră pe un registru de 700 de pagini ce îmbrăţişează 36
de capitole, plecând de la daci până
la ţaratul Vlaho-Bulgar.
Din mlădioasa, stufoasa, rafinata, frumos înveşmântată şi înmiresmată
operă, m-am oprit la efigiile marilor boieri Craioveşti (1475-1714)
În Ţara Românească-Valahia Mică,
sfârşitul veaculului al XV-lea aducea începutul creşterii unei familii
boiereşti din Strehaia, care va da istoriei dinastia Craioveştilor, reprezentată de vestiţi Voievozi. Înrudiţi cu
Brâncovenii şi Cantacuzinii, Craioveştii vor elimina celebrele familii
Drăculeşti şi Dăneşti răsărite din Radu Negru Vodă şi Basarab cel Mare.
În anul 1475 s-a afirmat pe sena politică Neagoe „Strehăianul”, ajuns în
scaunul domnesc al lui Basarab Laiotă cel Bătrân (1473-1477, cu întreruperi).
Neagoe a fost căsătorit cu Stana, fiica paharnicului Barbu şi apoi cu Vinia,
din care au rezultat 4 băieţi (Barbu,
Pârvu, Danciu şi Radu) şi mai
multe fete.
În vremea Voievozilor Basarab cel Tânăr-Ţepeluş (1477-1482) şi a lui
Radu cel Mare (1495-1508), Barbu
Strehăianu (1450-1525), a ajuns Ban
al Craiovei, Cetate de la care v-a împrumuta numele, Craiovescu. A fost căsătorit cu sârboaica Negoslava, cu care a
ctitorit Mănăstirea Bistriţa, satul
Bistriţa, comuna Costeşti, Vâlcea, în anul 1490, unde s-a înfiinţat prima
tiparniţă, la care călugărul Macarie a tipărit în slavonă Liturghierul, în anul
1508. În anul 1520 boierii ctitori s-au călugărit în acea mănăstire sub numele
de Pahomie şi Salomia.
Pârvu Craiovescu (1450-1512),
a ajuns vornic între 1482, 1487-1512. A fost căsătorit cu Neaga, care i-a
născut 5 copii:
Neagoe, viitorul Domn Neagoe
Basarab (1512-1521);
Preda, tatăl lui Barbu III
Craiovescu (Banu Mărăcine), ajuns Domn în anul 1536;
Pârvu II, ban între 1522-1529,
căsătorit cu sora lui Moise Vodă;
Vlădaia, vistier în 1528 şi
logofăt între 1530-1534;
Marga, căsătorită cu Marcea,
postelnic, din al cărei nepot Danciu din Brâncoveni va răsări Voievodul Matei
Basarab (1632-1654);
Danciu Craiovescu a fost
comis între 1489-1503 şi armaş între 1505-1508;
Radu Craiovescu (n.?-1507),
căsătorit cu Velica.
Stirpea Dăneştilor va ieşi însă din istorie după 1530, prin Moise, iar
cea a Drăculeştilor după 1659, prin Mihnea al III-lea.
Până la anul 1600, Craioveştii au impus trei domni: Neagoe Basarab,
Teodosie şi Barbu Craiovescu, dar în veacul al XVII-lea din clanul Brancovic/
Cantacuzino, vor ajunge voievozi, Radu Şerban, Matei Basarab, Constantin
Şerban, Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu şi Ştefan Cantacuzino.
Încrezători în steaua lor, Craioveştii au mai consacrat o dinastie cea a
„Basarabilor”,
fiind în fapt preluarea celei mai vechi denumiri a unui conducător pelasg.
Istorie Furată-Întemeierea Ţării Româneşti Radu Negru Vodă, între
legendă, mit şi adevăr (în colab.
cu Cristian Moşneanu şi Adrian Anghel), palpită serafic pe aripile celor 460 de
pagini, presărate cu nectarul a cinci părţi emblematice, din care aleg cu
pioasă smerenie Biserici, mânăstiri şi cetăţi întemeiate de Negru Vodă.
Celebrul
şi enigmaticul Voievod Radu Negru Vodă,
pe care posteritatea trebuia să-l boteze în strălucirea faptelor sale, Albu Vodă, ţinând cont de înfăptuirile
deosebite, de faima legendară înveşmântată în lumină, fiindcă a străfulgerat
deopotrivă pământul şi cerul dac, alături de Cerul serafic al Mântuitorului
HRISTOS.
Celebrul Radu ...Vodă şi-a pregătit eternitatea în Cetatea Braşov – Braso, atestat în hrisovul lui Ludovic
Cumanul (1272-1290), la 1288, deşi zidirile Cetăţii Braşovului s-au început încă
din anul 1203, chiar dacă Cetatea TÂMPA, care era o Tâmplă a înţelepciunii valahilor, sălăşluia
de multă vreme pe acele meleaguri des însorite.
Cronicele din Şcheii Braşovului, trâmbiţate de tulnicele lui David
Cepescu şi Ioan Jipa, răsunau prelung
ecoul că, „La anul de la Hristos 1292, „s-a făcut o cruce de lemn
în Şchei, acoperită cu şindrilă şi după mulţi ani atunci în locul crucei au
ridicat o biserică de lemn cătră anul de la Hristos 1403, care au stătut până cătră anul 1513, cu hramul arhiereului Nicolae, iară cătră anul 1518 de la Hristos fost-au pe aceeaşi
vreme, un preot Petru, om vestit şi
îndrăzneţ, acesta cu mai mulţi oameni din Şchei s-au dus în Ţara Românească la domnul
ţărei, adică la Ioan Neagoie Basarab Voievod feciorul lui Basarabă şi l-au
rugat să le ridice o biserică din piatră în Şchei.” (Pr. Icon. Stavrof.
Vasile Prodea, Biserica Sf. Nicolae din
Scheii Braşovului, 1495-1995, 500 de ani de la zidire, Braşov, 1995)
Voievodul Radu Albu Vodă a
mai înălţat mănăstirile Cetăţuia Argeş,
supranumită „Athosul României”, Corbii
de Piatră-Argeş, Nămăeşti, toate împreună alcătuiesc un amsamblu monastic
de „Altare
ale Domnului”, care formează un tainic triunghi ce înconjoară Cetatea
Câmpulung-Muscel, vegheată de vestita Cetate Poenari a marelui Voievod Vlad
Ţepeş. La loc de cinste lângă marele ansamblu mănăstiresc, străluceşte mănăstirea
Cotmeana, cea care moşteneşte Icoana
Făcătoare de minuni a Maicii Domnului –
Maria Vlaherna-Carpatina, pictată încă din timpul vieţii Sale de către
medicul-artist Apostolul Luca.
Voievodului valah i se mai atribuie şi alte ctitorii de seamă, precum Biserica Olari, mănăstirea de la
poalele muntelui Capra, schitul Jgheaburi-Vâlcea, mănăstirea Bălteni-Ilfov, Coşoteni-Teleorman ş.a.
REVANŞA DACIEI, surprinde în primul rând prin titlu, din care
odrăslesc cele 19 capitole fascinante prin esenţa, mesajul lor miraculos,
naţional, universal şi grandios, precum, Pelasgii
şi Vechea Europă din Carpaţi, Zamolxe şi prima Religie monoteistă, Centrul
spiritual din Carpaţi, Dacii cuceresc Imperiul Roman, Dacia, prima ţară
creştină din Europa, Imperiul Vlaho-bulgar, Părinţii Omenirii... ş.a.
Din acest Şirag de mărgăritare vom
culege Diamantul, Arienii erau... pelasgi
Arborele
genealogic al Paradisului, al omenirii a fost/ este STEJARUL pelasg!
Din trunchiul lui uriaş - Familia
primordială şi-a răsfirat ramurile mari, viguroase, care au înmugurit, au
înverzit, au înflorit şi au rodit cu har şi binecuvântare divină,
răspândindu-şi Corola prin păduri, munţi, peşteri, întemeind cătune, sate,
cetăţi în uniuni de familii, triburi, uniuni de triburi, cânezate, regate,
imperii, cu legi morale şi un cod de viaţă ancestral conform genezei sădită de
Atotcreatorul LOGOS.
Pentru poporul grec, mărturisea
istoricul nostru dacolog Nicolae Densuşianu, pelasgii erau „cei mai vechi oameni de pe pământ. Rasa
lor li se părea atât de arhaică, atât de superioară în concepţiuni, puternică
în voinţă şi în fapte, atât de nobilă în
moravuri, încât tradiţiunile şi poemele greceşti atribuiau tuturor
pelasgilor epitetul de – dioi – divini,
ce ei întru adevăr l-au meritat prin darurile lor fizice şi morale.”
(Nicolae Densuşianu, Dacia preistorică, vol.
I, Ed. Obiectiv, Craiova, p. 27; Cartailhac, La France prehisthorique, Paris, 1889, p. 34)
Arya, în limba pelasgă înseamnă, de fapt, nobil, stăpân, străin.
Arienii erau o ramură
grandioasă a falnicului STEJAR pelasg,
care a răsfirat, a revărsat prima cultură şi civilizaţie peste pământ. „Înainte de civilizaţiunea greacă şi
egipteană, o civilizaţiune mult mai
veche se revarsă asupra Europei. Aceasta a fost civilizaţiunea morală şi
materială a rasei pelasge şi care a
deschis un vast câmp de activitate a genului omenesc. Influenţa acestor trei
culturi pelasge au fost decisive, pentru soarta muritorilor de pe acest pământ.
Pelasgii au fost adevăraţii fondatori ai
stării noastre actuale.” (N. Densuşianu,p. 29)
Marele poet Eschyl (525-456
î.Hr.), Părintele tragediei traco-greceşti, mărturisea că, „ginta pelasgilor a stăpânit
iniţial acest pământ, respectiv Europa, de la începutul timpului istoric.”
(Eumenidele...)
Profesorul Iosif Constantin
Drăgan, alături de autoritatea altor mari cercetători dă jos de pe soclu vechea
teorie a „popoarelor indo-europene”,
punând pe acelaşi soclu dar în dreptate şi adevăr conceptul „populaţiei
pelasge”, argumentând: „Din
această mare unitate pelasgă,
compusă din populaţii vorbind o limbă comună la origini, s-au născut marile
ramuri ale familiei europene străvechi, teză susţinută şi argumentată de
numeroşi lingvişti, precum Boppe, Coeurdoux etc.” (I.C. Drăgan, Mileniul Imperial al Daciei, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti -1986)
Concluzia istoricului întru Adevăr, Cornel Bîrsan este geto-dacică şi imperioasă.
„Este un fapt istoric dovedit că
Asia Mică, Orientul Apropiat şi India au fost invadate de triburi de arieni,
care veneau din Europa, mai corect spus din bazinul carpato – danubiano - pontic.” (Cornel Bîrsan, Revanşa Daciei, Ed. Obiectiv-Craiova, p.
32)
Cornel Bîrsan-Cneaz al obârşiei
şi Voievod al istoriei a
îmbrăţişat cu iubirea sa creştin-ortodoxă întreaga Corolă spirituală a trăirii pelasgo-geto-daco-română.
El a gândit/ gândeşte, a vorbit/ vorbeşte, a trăit/ trăieşte, a scris/
scrie, a mărturisit/ mărturiseşte ca un adevărat Sacerdot al CUVÂNTULUI divin.
Soarta sa pământeană, peste care s-a pogorât Destinul hărăzit de Cer, cu
multe şi diverse încercări sufleteşti, le-a îmbrăţişat, le-a purtat şi le-a
dăruit cu bărbăţie getă.
Opera sa hiperboreeană nu poate fi cuprinsă decât într-o definiţie
pelasgă, „Dăruind vei dobândi!”, expresie profanată sacru, de un semit convertit.
Opera sa axiologică, cuprinzătoare, definitorie, rămâne firească şi
excepţională!
Opera sa întrupată haric din autor urcă înălţimea carpatică prin
seninătatea, prin aprofundarea, prin continuitatea spiritului care accede către
transcendent.
Întreprinderea doldora documentată, cuprinderea extrem de convingătoare, surprinderea abordării pun în valoare
spiritul său erudit şi nobleţea demnităţii sale, ce se încadrează şi ne
încadrează Trecutului, Prezentului şi Viitorului.
Acesta este Câneazul Cornel Bîrsan!
Acesta este Voievodul Istoriei naţionale!
Acesta este OMUL geto-daco-român!
ECCE HOMO!
„Mistere largi
mă-nvăluiesc, mă sânger,/ Neiertătoare umbre-mi dau târcoale,/ Înalţ un gând ca
să dobor un înger,/ Dar, frânt de neputinţă, se prăvale.// Muşc din ţărână,
huma sângerează/ Şi-ntărâtat de-a sângelui ispită/ Mă îndârjesc spre culmi ce
scânteiază,/ Cu şovăieli de pasăre rănită.// Cu paşi de gând fac lumii
înconjurul,/ Destram senin din limpedele-apus,/ C-un strop de tină mâzgălesc
azurul/ Şi surp în tină-un strop de-azur de sus.// O clipă-n întuneric sunt
scânteie/ Trudind s-aprind văzduhul dimprejur/ Şi, schiopătând pe scări de
curcubeie,/ Râvnesc să mă topesc în spirit pur.// Dar cu nesaţ mă soarbe-n jos
păcatul/ Şi mă ademeneşte bezna humii;/ Străfulgerat în hău din tot înaltul,/
Sunt rană sângerândă-n carnea lumii.” (Demostene Andronescu, Reeducarea de la Aiud – Peisaj Lăuntric –
Memorii şi versuri din închisoare, Ed. Christiana, Bucureşti-2009)
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
+ Sfânta Luni a ÎNVIERII, Cinstirea Sf. M. Mc. Gheorghe
Brusturi- Neamț- 27 Aprilie 2022
