Șfichiul
Zilei: Ce facem cu mijloacele de cultură, cu publicațiile de exemplu?!
Întrebare
pusă oamenilor politici, dar și celor de cultură aflați mereu,
în ultimii peste 25 de ani, într-o ceartă permanentă
Se editează cu mijloacele tipografice și
electronice încă multe publicații, ale Uniunii Scriitorilor din România în
primul rând, avem acum și o revista a Uniunii Ziariștilor Profesioniști, ale
altor uniuni pe profesii, și ele cu
publicații specifice, reviste și albume, dar și unele aparținând asociațiilor sau
instituțiilor cuturale județene, municipale, orășenești, comunale, chiar ale unor grupuri sau persoane fizice entuziate. Le
citim, scriem în ele, ne bucurăm, dar ce facem cu ele după un timp?
Într-o perioadă, se mai păstrează
tradița, publicațiile expediate bibliotecilor, se catalogau și păstrau în
colecții, folositoare cercetărilor de specialitate și pentru amatori. Și era
bine. Eu ca istoric al presei am beneficiat din plin de o asemenea trudă a înaintașilor.
Când nu am găsit un ziar, revistă, album sau almanah cunoscut ori le-am aflat
descompletat, cu pagini lipsă sau articole decupate, însușite de iresponsabili,
firește, m-am întristat și am semnalat și în scrierile mele, cerând mai multă
responsabilitate în arhivarea documentară.
Ce
se întâmplă astăzi, ar trebui să-și pună asemenea probleme, cine? Multe din
publicații, editate din fonduri puține, adesea personale, mai ajung la
biblioteci, iar dacă ajung, cum sunt tratate, mi-am pus întrebarea și un
răspuns, ca și dumneavoastră îl găsim în ceea ce-mi scrie un vechi gazetar,
mult mai tânăr ca mine, dar care, în București, editează pe cont propriu Buletin de Istoria Presei, ajuns la al
26 număr, anul III de la apariție. Ca el, greutăți de tot felul la editare și
difuzare au majoritatea colegilor mei gazetarii care ne mai credem utili, acum,
dar, iarăși întrebarea, ce va ști posteritatea despre activitatea de acum a
unor asemenea oameni?, care, din banii lor fac mari acte de cultură. Într-un
timp, Marin Rotaru, redactorul-șef al revistei Elanul de la Giurcani-Găgești,
Vaslui, îmi expedia număr de număr 3-4 exemplare, din care unul îl depuneam la
Biblioteca Universitară Mihai Eminescu, altul la Arhivele statului, unul i-l
înmânam istoricului Ioan Caproșu, un împătimit ca și mine în arhivare, iar acum
mai primesc, doar, un exemplar pentru mine. L-am întrebat, ca prieten, care e
cauza? Cu expedierea revistei, cum mi se întâmplă și mie cu cărțile, Marin
Rotaru, pensionar, cheltuiește aproape jumătate din ce îi achită lunar
poștașul, cum să se mai gândească la eternizarea operei sale și așa destul de
generoase?.
Asemenea acte, după părerea mea, ar
trebui rezolvate de cei care conduc cultura în România, organisme cum e USR –
dar ați văzut, se ocupă de orice numai de produsul muncii scriitorimii, nu! –
de UZP – dar nici acesta nu-și găsește răgazul să răspundă măcar celor care îi
propun vreo măsură benefică – de viitorul Congres al celor din presă, poate,- la
14-16 aprilie a.c., Timișoara…
Chiar, domnilor Ion Istrate și George
Manole, dumneavoastră, expediați revista Luceafărul la Biblioteca Universitară
Mihai Eminescu, la bibliotecile locale, municipală și județiană, că mulți nu o fac, ați urmărit
cum sunt depozitate și păstrate forma tipografică și cea de pe net? Pun
întrebarea nu atât pentru mine cât mai ales, cum am spus, pentru cercetărtorii
de mâine!!
Dar, hai să citim scrisoarea lui C.
Poenaru, poate cineva, responsabil cu soluțiile, Ministerul Culturii, USR sau
UZP, ne va și răspunde:
“Domnule Oprea,
Așa cum am scris
și în revistă, am facut un sondaj la vreo 10-12 site-uri ale unor biblioteci
județene și universitare, și am constatat cu durere că "Buletinul de
Istoria Presei" - pentru care fac destule eforturi ca să apară cât de cât la timp - nici măcar nu e menționat
printre revistele primite, nu există o
postare a numerelor acestuia pe site pentru cititori, în afara Bibliotecii
Virtuale a Universității din Sibiu, care are chiar un site separat.
Așa cum s-a
întâmplat și cu prof. Marian Petcu când a încercat să colaboreze cu
bibliotecile județene pentru redactarea istoriilor presei locale, pentru marea
enciclopedie cronologică a "Istoriei jurnalismului din Romania în
date" (Polirom, 2012, 1414 p. operă
a 120 de specialiști, n.n.) , exista un DEZINTERES total și periculos
pentru cultura țării din partea conducerilor acestor instituții culturale
plătite din bani publici față de orice înseamna altceva decât împrumutul unor
cărți și organizarea unor manifestări festiviste, vetuste și fără
rezonanță la aniversarea câte unui
scriitor mai mare sau la lansarea unei cărți a unui creator din zonă.
Observ mișcarea
de IDEI, ACTIVITĂȚI, PREOCUPĂRI culturale pe site/urile bibliotecilor din
diverse orașe sau chiar orașele europene -
și mă cutremur când văd stagnarea
din România, lipsa de ancorare în realitatea contemporană, respingerea oricăror
manifestări bazate pe tehnicile media si de comunicare actuale...
Există o anume suficiență inclusiv la nivelul universitarilor, blazați,
indiferenți la cercetările și realizările
altor colegi cu preocupări, convinși că
numai ce fac ei este "răcnetul științei". Mă refer strict la domeniul Istoriei Presei.
Desigur, aceasta nu este cea mai importantă
dintre științele actuale, unii nu-i văd chiar deloc rostul. Deși,
aproape zilnic se fac recursuri la articolele din presa din trecut, ca
"martor în istorie". Din păcate,
chiar la nivelul Ministerului Educației și Invațământului se vrea îndepărtarea
ISTORIEI de orice fel, și mai ales a ISTORIEI ROMÂNILOR, din școli, de la
studiere.
Toate aceste
atitudini negative se întâlnesc MAJORITAR doar în România. Alte țări au dezvoltat
programe speciale, complexe uriașe, cu
fonduri inclusiv europene, pentru salvarea presei vechi prin digitalizarea
ziarelor și revistelor de la începuturi până
astăzi.
Sunt milioane de
pagini de periodice străine pe care le gasești și le poți consulta online, doar
la noi există acest dezinteres
primejdios.
Doar Biblioteca
universitară din Cluj și cea
Metropolitană din București ce au scanat și postat pe Internet câteva zeci de
reviste - mai mult istorice și literare
-pentru cercetarea liberă de catre cei interesați. In rest... un pustiu
infiorator!
De ce ? De ce ? De ce ?
Cu tristețe pentru vremurile pe care le
trăim,
C.
Poenaru”.
Repetăm și o semnalare mai
veche, care nu înseamnă doar notă de protocol, expediez cărțile mele și la
multe biblioteci, numai conducerile bibliotecilor județene îmi confirmă
primirea lor (Vaslui, Galați etc.), nici o unitate comunală, orășenească sau
municipală nu fac acest lucru, și te întrebi mai există îndrumare și control de
la nivel superior în teritoriu, că bani se cheltuiesc încă destui, deși nu
îndeajuns?!
Ion N. Oprea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu