Vasilica Grigoraș – CONSTANTIN ȚURCANU (PENEȘ CURCANUL) – EROU AL NEAMUL ROMÂNESC

 

CONSTANTIN ȚURCANU (PENEȘ CURCANUL) – EROU AL NEAMUL ROMÂNESC

(1 martie 1854 – 15 noiembrie 1932)

 

Peneș Curcanul, pe nume său adevărat, Constantin Țurcanu, eroul român din Războiul pentru independență s-a născut la 1 martie 1854, în Vaslui, fiind singurul copil al Mariei și Gheorghe Țurcanu.

A urmat primele cinci clase primare la Huși, fiind primul copil din mahala care a învățat să citească. Pentru a se putea întreține, la vârsta de 18 ani, s-a angajat ca lucrător la șoseaua ce se repara între Vaslui și Solești. Și-a satisfăcut stagiul militar la Batalionul 2, care făcea parte din Regimentul 7 Dorobanți, cu sediul la Iași. După un an de instrucție a devenit caporal și a fost numit comandantul unei grupe de recruți și în 15 mai 1875 a intrat în rândurile Regimentului 13 Dorobanți.

La 20 iulie 1877, Divizia a IV-a a primit ordin să treacă toate trupele la sud de Dunăre. Regimentul vasluian trece Dunărea drept în fața Nicopolului și se apropie de întăriturile otomane de la Grivița 1. Remarcându-se, comandantul de grupă Constantin Țurcanu a fost avansat la gradul de sergent.

În ziua de 27 august 1977, împreună cu ostașii săi participă la atacul asupra redanului din fața Griviței 1, iar a doua zi, 28 august 1877, Regimentul 13 Dorobanți primește înalta distincție „Steaua României”. Este decorat cu Ordinul „Steaua României cu spade”.

După patru atacuri sângeroase a cucerit reduta Grivița 1, apoi prin lupte grele, s-au îndreptat spre cucerirea redutei Grivița 2, unde 41 de vasluieni au plătit cu viața pentru curajul și vitejia lor, iar Constantin Țurcanu este rănit și adus în țară cu un grup de răniți și internat la Spitalul din Turnu Măgurele.

La sfârșitul războiului, eroul din Vaslui purta pe piept: ordinul „Steaua României cu spade”, medaliile „Trecerea Dunării”, „Independență”, „Comemorativă rusă”.

În octombrie 1878 participă la parada ce primise numele „Întoarcerea triumfală a armatei române”, iar la 10 septembrie 1880 este lăsat la vatră, se întoarce la Vaslui și este numit în funcția de pichier pe șoseaua Vaslui-Solești.

Pe lângă Războiul de independență (1977-1878), deși la o vârsă înaintată a participat la alte trei campanii purtate de armata română: Al doilea război balcanic (1913), Primul război mondial (1916-1918) și Campania din Ungaria (1919).

La primul război mondial, a participat pe frontul din Oituz, iar la sfârșitul războiului, alături de decorațiile din 1877-1878, eroul Constantin Țurcanu primește alte decorații: „Virtutea militară”, cl.I, „Medalia serviciului credincios”, cl. I, iar în 1931 i s-a conferit medalia „Mihai Vitezul” și „Virtutea Militară”.

Rămâne în rândul cadrelor militare active până la sfârșitul vieții, care survine la 15 noiembrie 1932 (la vârsta de 78 de ani) și este înmormântat la Vaslui.

În memoria eroilor vasluieni care au luptat în Războiul de Independență și Primul Război Mondial, a fost construit, în anul 1934, Mausoleul Peneș Curcanul, situat în Cimitirul Eternitatea din Vaslui, realizat din marmură, piatră și bronz. Este opera sculptorului I. Scutari și a meșterilor italieni Luise Severiano și Victor Bibuitto. În partea centrală a monumentului se află crucea memorială a eroului Peneș Curcanul, ce-și doarme acolo somnul de veci, pururea aureolat de faptele eroice rămase în memoria multor generații.

Prin poezia dedicată de Vasile Alecsandri lui Constantin Țurcanu, intitulată „Peneș Curcanul” (atribuindu-i această poreclă) i-a înscris definitiv pe „Cei nouă din Vaslui și cu sergentul zece” în marea carte de istorie a eroilor neamului.

 

Să ne reamintim și poemul:

PENEȘ CURCANUL

 

Plecat-am nouă din Vaslui,

Şi cu sergentul, zece,

Şi nu-i era, zău, nimănui

În piept inima rece.

Voioşi ca şoimul cel uşor

Ce zboară de pe munte,

Aveam chiar pene la picior,

Ş-aveam şi pene-n frunte.

 

Toţi dorobanţi, toţi căciulari,

Români de viţă veche,

Purtând opinci, suman, iţari

Şi cuşma pe-o ureche.

Ne dase nume de Curcani

Un hâtru bun de glume,

Noi am schimbat lângă Balcani

Porecla în renume!

 

Din câmp, de-acasă, de la plug

Plecat-am astă-vară

Ca să scăpăm de turci, de jug

Sărmana, scumpa ţară.

Aşa ne spuse-n graiul său

Sergentul Mătrăgună,

Şi noi ne-am dus cu Dumnezeu,

Ne-am dus cu voie bună.

 

Oricine-n cale ne-ntâlnea

Cântând în gura mare,

Stătea pe loc, s-ademenea

Cuprins de admirare;

Apoi în treacăt ne-ntreba

De mergem la vro nuntă?

Noi răspundeam în hohot: „Ba,

Zburăm la luptă cruntă!”

 

„Cu zile mergeţi, dragii mei,

Şi să veniţi cu zile!”

Ziceau atunci bătrâni, femei,

Şi preoţi, şi copile;

Dar cel sergent făr’ de musteţi

Răcnea: „Să n-aveţi teamă,

Românul are şapte vieţi

În pieptu-i de aramă!”

 

Ah! cui ar fi trecut prin gând

Ş-ar fi crezut vrodată

Că mulţi lipsi-vor în curând

Din mândra noastră ceaţă!

Priviţi! Din nouă câţi eram,

Şi cu sergentul, zece,

Rămas-am singur eu… şi am

În piept inima rece!

 

Crud e când intră prin stejari

Năprasnica secure,

De-abate toţi copacii mari

Din falnica pădure!

Dar vai de-a lumii neagră stea

Când moartea nemiloasă

Ca-n codru viu pătrunde-n ea

Şi când securea-i coasă!

 

Copii! aduceţi un ulcior

De apă de sub stâncă,

Să sting pojarul meu de dor

Şi jalea mea adâncă.

Ah! ochii-mi sunt plini de scântei

Şi mult cumplit mă doare

Când mă gândesc la fraţii mei,

Cu toţi pieriţi în floare.

 

Cobuz ciobanu-n Calafat

Cânta voios din fluier,

Iar noi jucam hora din sat,

Râzând de-a bombei şuier.

Deodat-o schijă de obuz

Trăsnind… mânca-o-ar focul!

Retează capul lui Cobuz

Ş-astfel ne curmă jocul.

 

Trei zile-n urmă am răzbit

Prin Dunărea umflată,

Şi nu departe-am tăbărât

De Plevna blestemată.

În faţa noastră se-nălţa

A Griviţei redută,

Balaur crunt ce-ameninţa

Cu gheara-i nevăzută.

 

Dar şi noi încă o pândeam

Cum se pândeşte-o fiară

Şi tot chiteam şi ne gândeam

Cum să ne cadă-n gheară?

Din zori în zori şi turci şi noi

Zvârleam în aer plumbii

Cum zvârli grăunţi de păpuşoi

Ca să hrăneşti porumbii.

 

Şi tunuri sute bubuiau…

Se clătina pământul!

Şi mii de bombe vâjâiau

Trecând în zbor ca vântul.

Şedea ascuns turcu-n ocol

Ca ursu-n vizunie.

Pe când trăgeam noi tot în gol,

El tot în carne vie…

 

Ţinteş era dibaci tunar,

Căci toate-a lui ghiulele

Loveau turcescul furnicar,

Ducând moartea cu ele.

Dar într-o zi veni din fort

Un glonte, numai unul,

Şi bietul Ţinteş căzu mort,

Îmbrăţişându-şi tunul.

 

Pe-o noapte oarbă, Bran şi Vlad

Erau în sentinele.

Fierbea văzduhul ca un iad

De bombe, de şrapnele.

În zori găsit-am pe-amândoi

Tăiaţi de iatagane,

Alăture c-un moviloi

De leşuri musulmane.

 

Sărmanii! bine s-au luptat

Cu litfa cea păgână

Şi chiar murind ei n-au lăsat

Să cadă-arma din mână.

Dar ce folos, ceaţa scădea!

Ş-acuma rămăsese

Cinci numai, cinci flăcăi din ea,

Şi cu sergentul, şese!…

 

Veni şi ziua de asalt,

Cea zi de sânge udă!

Părea tot omul mai înalt

Faţă cu moartea crudă.

Sergentul nostru, pui de zmeu,

Ne zise-aste cuvinte:

„Cât n-om fi morţi, voi cinci şi eu,

Copii, tot înainte!”

 

Făcând trei cruci, noi am răspuns:

„Amin! şi Doamne-ajută!”

Apoi la fugă am împuns

Spre-a turcilor redută.

Alelei! Doamne, cum zburau

Voinicii toţi cu mine!

Şi cum la şanţuri alergau

Cu scări şi cu faşine!

 

Iată-ne-ajunşi!… încă un pas.

„Ura!-nainte, ura!…”

Dar mulţi rămân fără de glas.

Le-nchide moartea gura!

Reduta-n noi repede-un foc

Cât nu-1 încape gândul.

Un şir întreg s-abate-n loc,

Dar altul îi ia rândul.

 

Burcel în şant moare zdrobind

O tidvă păgânească.

Şoimu-n redan cade răcnind:

„Moldova să trăiască!”

Doi fraţi Călini, ciuntiţi de vii,

Se zvârcolesc în sânge;

Nici unul însă, dragi copii,

Nici unul nu se plânge.

 

Atunci viteazul căpitan,

Cu-o largă brazdă-n frunte,

Strigă voios: „Cine-i Curcan,

Să fie şoim de munte!”

Cu steagu-n mâini, el sprintenel

Viu suie-o scară-naltă.

Eu cu sergentul după el

Sărim delaolaltă.

 

Prin foc, prin spăgi, prin glonţi, prin fum,

Prin mii de baionete,

Urcăm, luptăm… iată-ne-acum

Sus, sus, la parapete.

„Allah! Allah!” turcii răcnesc,

Sărind pe noi o sută.

Noi punem steagul românesc

Pe crâncena redută.

 

Ura! măreţ se-naltă-n vânt

Stindardul României!

Noi însă zacem la pământ,

Căzuţi pradă urgiei!

Sergentul moare şuierând

Pe turci în risipire,

Iar căpitanul admirând

Stindardu-n fâlfâire!

 

Şi eu, când ochii am închis,

Când mi-am luat osânda:

„Ah! pot să mor de-acum, am zis

A noastră e izbânda!”

Apoi, când iarăşi m-am trezit

Din noaptea cea amară,

Colea pe răni eu am găsit

„Virtutea militară”!…

 

Ah! da-o-ar pomnul să-mi îndrept

Această mână ruptă,

Să-mi vindec rănile din piept,

Iar să mă-ntorc la luptă,

Căci nu-i mai scump nimică azi

Pe lumea pământească

Decât un nume de viteaz

Şi moartea vitejească!

 

Mirceşti, august 1877

~*~

Vasilica Grigoraș