Ioan Miclău Gepianu - Pădurea, raiul copilăriei mele!

 

RESTITUIRE:

 

Pădurea, raiul copilăriei mele!

 

 

    Mi-a fost dat mie să mă farmec de frumusețile pădurii, să presimt din fragedă copilărie tainele ei, liniștea și fericirea cu care mă cuprindea, aerul curat ce îl respiram.

Eram pătruns de mirosurile florilor, de cântecele păsărilor în diminețile de vară, de nopțile înstelate. Până și taninul din scoarța trunchiurilor de stejari îl puteam mirosi, tămâia din coaja brazilor! Dormeam adeseori la coliba păstorilor și oierilor din satul natal, căci oier era și tatăl meu.

    Încerc să cred că trăiam aprior în poezie, fără să-mi dau seama! Încă nu apucasem a merge la școală, dar mama mi-a și croit o traistă frumos înflorată, în care apoi îmi va pune două felii de pâine unse cu ulei de floarea soarelui, ulei proaspăt cu un miros parfumat, peste care presăra puțină sare, să nu prind greață la stomac, zicea ea! Știa mama ce știa!

Peste câteva zile înlocuia uleiul cu untură de porc, peste care presăra boia roșie, care, întradevăr îmi plăcea foarte mult. Îmi amintesc și azi, cu ce poftă înfulecam eu pâinea mea, stând în rând cu ciobanii cei mari pe liziera pădurii satului. Mă credeam deja om mare!

     Veni însă vremea să mă duc și eu la școală. Să mă desprind de raiul meu, după care tânjesc și azi, când sunt om matur.

      Tot în această traistă înflorată, aveam să pun acum abecedarul și penarul cel de lemn, iar în penar un cărbune cu care aveam să scriu pe tăblița de lemn literele românești.

 De tăbliță era legată a periniță mică pentru ștersul greșelilor. Mai târziu a venit vremea creonului și a gumei de șters greșelile, dar penarul de lemn a rămas același.

      Tata, pe care îl iubeam foarte mult și care în ochii mei apărea ca un mare învățat, îmi croi cu mâinile sale o pereche de opincuțe drăguțe, de nu aveau asemănare cu altele din sat.

Abia azi, prin acea carte, Mărturisiri de credință literară, publicată de dl. Artur Silvestri, aflai cu bucurie că opincuțele dlui. Ion Marin Almăjan erau gurgoiate. Ale mele aveau în față trei nituri de aluminiu, poziționate într-un triunghi isoscel, plus alte două nituri la călcâie, paralele. Apoi cureluțele de fixare pe picior. Ce mai..., și muream de dragul lor, și ce mândru aveam să mă duc cu ele la școală.

     Să fac un salt în timp! Astăzi sunt matur, realizat, tată de copii la rândul meu, iar unii îmi zic că ași fi și poet, am în biblioteca familiei din Australia, pe raft, cu cinste îngrijite perechea de opinci, pe care le prezint tuturor celor ce  mă vizitează sau împrumută vre-o carte românească. Și, am avut oaspeți înalți, miniștri, secretari de Stat, ambasadori, consuli, profesori, români-australieni, cărora le-am arătat și explicat că eu, după vorba populară, nu mi-am lăsat opincile la barieră, ci le-am adus cu mine . Cum or fi înțeles domniile lor gestul meu, nu știu, dar știu că pentru mine acestea îmi aduc amintirea pădurii copilăriei mele fericite, dar scurte, fiindcă vremurile comuniste sosiră în prag, stricară ordinea firească în viața românească.

    Așadar, într-o bună zi îmi puse mama trăistuța pe umeri, în care erau prezente cele două feliuțe de pâine unse cu ulei de floarea soarelui și presărate cu sare; mă luă de mână și mă duse la școala primară din satul natal Gepiu. Mă așezai și eu între ceilalți copii, în băncile ce miroseau a petrol, fiindcă fuseseră și acestea curățate pentru începerea anului școlar. Mama dădu dascălului cinci lei, și-l rugă să-mi cumpere și mie un abecedar când merge la Oradea.

   Așa trecu prima zi de școală, așa trecu tot anul, iar eu tot fără abecedar am rămas, fiindcă dascălul uitase de rugămintea mamei, dar totuși am promovat în anul următor, în clasa a II-a Primară. Tata ce-i drept, a venit într-o zi pe la școală să întrebe de abecedarul meu, iar dascălul-director i-a explicat pe șleau: ”Bine, bade Mihai, dar cine are să te înlocuiască la vitele satului, dacă-l mai trimiți și pe ăsta la școală?”  Tata, neștiutor de carte, doar mai zise:

”D-apoi, fie cum o vrea Dumnezeu, dom-vățător”. Dar, se pare că de față la acea discuție a fost un înger, fiindcă din acel moment Dumnezeu m-a luat sub îngrijirea Sa dreaptă tot restul vieții mele!

   Tata rămase tot păstorul satului, dascălul tot dascălul școlii, fiindcă s-a reeducat și el după vremuri, dar niciodată nu l-am asemănat cu verticalitatea de caracter ce o avea părintele meu. Cu timpul s-au mai schimbat și dascălii, au venit și din cei ce își vedeau de meseria lor, cum au fost și părinții prietenului meu Marcel, și ulterior profesorul de Limba Română Parghel Constantin. Acesta înființase și un cerc literar, astfel că în clasa a 7-a Generală acum, eu eram cu cele mai bune note și aprecieri la ”compuneri literare”.

Mi-amintesc și azi, despre o compunere literară în care, trebuia să descriem o dimineață cu răsărit de soare peste pădurile și câmpiile comunei. Avu-i atunci impresia că plutește banca școlară cu mine cu tot. Păi, câte dimineți nu călcasem eu cu picioarele goale argintul din roua de pe iarba câmpului, iar razele de soare abia mijeau la răsărit? Cine să mi-o ia mie înainte a descrie, numai de câte ori am și tremurat de frig, fiind prea de dimineață la pădure, uneori roua nici nu mai era rouă, ci ger curat!

   La școală aveam prieteni adevărați, cum era Vasalică, poreclit și ”Vasalica mamii”, apoi pe Nicușor, cel nou venit în comună cu părinții, mi-amintesc de Marcel, al cărui părinte fiind și directorul scolii generale, îi spunea să mă aleagă de prieten văzându-mi blândețea mea!  Sandu lui Brânduș, Gheorghie Silii, Petrea Lăzarii lui Filimon, Galea Gheorghe (Ghica), Ionica lui Cercel, s.a.m.d., din câți cu drag îmi mai amintesc.Aveam și dintre fete prietene: Aurica Buhii, Anuțica Iancului, Lucreția lui Titeu, Florița lui Pengheleu, Mărioara Ciociului, care nu mă ocoleau în joaca noastră de copii. Cei ce trăiesc să fie sănătoși, iar care au plecat în lumea veșniciei să nu fie uitați!

     Toți ne făceam planuri mărețe de viitor. Ce ne puteam noi închipuii atunci, cum o să dea cu oiștea în gard acest sistem comunist, venit cu atâta urgie peste oamenii satului, și ”colhozurile rusești” ce se anunțau pe drum, cu bătăi și pușcării. Ne făcură și pe noi obligatoriu pionieri, dar noi eram mândrii. O vecină, Dumnezeu s-o ierte, că s-a dus de mult în lumea drepților, zicea mamei: Tu, Catiță, de ce îți lași pruncul să-i puie zdreanța aia roșie la grumaz, că nu-i semn bun! Tare s-a speriat mama, de atunci îi era oarecum tot frică de cravata mea roșie, dar de care eu eram tare mândru, ca toți copiii. Ba încă ni se spunea că o să devenim uteciști curând. Vremuri mari, nene! Azi cine va citi lucrarea mea ”Coțofana”, scrisă la maturitatea mea, fugit prin lume, visând și azi stafii comuniste, va înțelege ce mari oameni s-au ales, mai ales din mine și cei doi prieteni Vasalica și Nicușor, Dumnezeu să îi odihnească căci s-au dus de mult în lumea drepților și ei.

      Dar timpul mergea nesimțitor înainte, așa că după terminarea școlii generale, tata îmi zice:

”Apoi, pruncul meu, tu te du de te fă lemnar, că-i meserie bănoasă, ca a lui Cristos, că amu cu vremurile de azi și cum văd că se domnește lumea asta, eu n-am bani să-ți cumpăr țâie haine de alea domnești!”

      Așa a și fost! Am terminat Școala de Meserii din Beiuș-Bihor, am fost angajat la TRCL-Oradea, secția I.U.D.T(Trustul Regional de Construcții Locale), secția de tâmplărie binale, (uși, ferestre) pentru blocurile noi de locuit ce se construiau intens în acea vreme.

M-am înscris și la cursurile serale de pe lângă Liceul Nr.1, devenit Liceul ”Emanuil Gojdu”, M-am retras din clasa a 10-a, fiindcă mă încurcasem cu UTC-ul local, de fapt o mare greșeală tinerească, dar  pe care la desființat tot regimul care la înființat. Cutremurul sistemului comunist de Est  își arăta semnele dezintegrării, în final urmând scufundarea lui, iar la români țapul ispășitor devenind tot Nicolae Ceaușescu, cel harnic și cu  minte de aur!

   Trăiesc acum în prag octogenar amintirile așa cum au fost, dar nimic nu mă face mai fericit decât amintirea pădurii satului, raiul copilăriei mele. În zilele de sărbători dascălii noștri deseori ne ducea în excursie să respirăm aerul curat al pădurii, să bem apă limpede de la izvorul din Dealul Viilor, și la fântâna din potcoava pădurii din Bitanga, o fântână care avea o apă bună și limpede ca cristalul, rece și pe timpul verilor calde. Pe vremi secetoase la această fântână veneau sătenii din satele vecine, Păușa, Miersig, Tinca, Bicaciu, cu carele și butoaiele pentru ași duce apă! Ce locuri fericite, dar și oamenii erau altfel, îi văd în imaginația mea ca pe niște albine, frumoși la purtare și cumpătați la vorbă, țărani înțelepți cu haina și credeința lor din bunici și străbunici! Aici am crescut, aici am învățat omenia și valoarea ei! Am învățat să nu-mi uit limba părinților mei, modul tradiția noastră de viață, pe care o păstrez și la vârsta mea și aici unde trăiesc acum!

  Unde  sunt toate acestea?  Unde Pădurea și Izvorul, Păsările cele deșteptătoare în diminețile fiecărei zile și răsărit de soare? Unde talanga oilor ce se urcau pe deal la flori și iarbă verde?

   Acolo sunt, le văd, nimic creat de Dumnezeu nu se pierde, doar Românul să nu uite niciuodată că El este Stâpânul  locului în care s-a născut! Este moștenirea primită de la Dumnezeul Veacurilor!

 

Să trăiești Românie!

 

Ioan Miclău Gepianu

8/26/2019