Demagogul suprem
Poroineanu
Laurențiu
Brașov. Anul 1949. Într-o casă din strada Cerbului, o
familie cu 2 copii încearcă să supraviețuiască perioadei de după
război.
Trăiau la parterul unei case cu alte familii
înghesuite în spații mici. Tatăl român, mama rromă aveau un băiat și o
fetiță și locuiau în același spațiu cu familii de maghiari, sași. Nu era
ușor căci fiecare familie încerca să supraviețuiască și nu prea mai erau
alimente, bani și locuri de muncă.
Brasov. Anul 1950. Echilibrul familiei se rupe când
tatăl moare neașteptat și tot greul rămâne în sarcina mamei care se scula
dimineața devreme și încerca să se ducă prin oraș să găsească ceva
de lucru. Pentru băiețelul de 11 ani a venit un mare șoc. Au ajuns
în situatia să se bucure la o bucată de pâine sau mămăligă, să
simtă vulnerabilitatea în fața morții, a rasismului, a mizeriei, a
sărăciei.
Foamea a devenit atăt de mare, încât cel mai mare
aliat era visul.
Și-a imaginat, într-o noapte, în care stomacul urla de
foame, cum ar fi să se trezească a doua zi și pe masă să găsească cele mai
bune feluri de mâncare și bogații neasemuite care să strălucească
puternic: aur, diamante, bijuterii, bani nenumărați cu care să poată
cumpăra orice și cu care sa poată face ce vrea. Șansa lui a venit
după câteva luni, când cineva din acea casă, o femeie, posibil săsoaică,
s-a apropiat de ei și a început să îi ajute cu mâncare. Puștiul a început
să se uite cu mare încredere spre viitor, având și sprijinul mamei și al
surorii lui. A deschis ochii spre oraș și spre societate și a început să
facă sport. A văzut că în societatea de atunci, dacă faci sport, poți
să fii respectat, ai câtă mâncare vrei și nu mai ești obligat să intri
în fabrică să dai la pilă. Nu era foarte talentat, dar avea altceva care ținea
loc de talent: plăcerea de a face sport și o ambiție fenomenală, dorința
de a-și depăși limitele și de a fi numărul unu.
Într-o zi a văzut ceea ce lui i se păreau a fi doi
boieri pe un teren de tenis.
În fapt, erau doi doctori, dar hainele lor albe și
sportul ciudat pe care îl jucau
l-a fascinat și a început să le aducă
mingile. Era un fel de ping-pong, dar pe
un teren cât unul de baschet aproape. Nu știa să
joace, dar experiența lui de
la ping-pong l-a făcut să îl bată la puncte pe
unul dintre ei, atunci când partenerul său lipsise și asta i-a dat o
încredere mare că poate să se apuce
de acest sport „boieresc”. În următorii câțiva
ani, s-a înălțat și a ajuns să fie puternic și competitiv și în hochei, și
în tenis. A ajuns să joace o finală de tenis de câmp și a fost luat la
ochi de protipendada comunistă. Acesteia i s-a părut că e modelul perfect
pentru noua societate căci e foarte ambițios și are și origine sănătoasă,
cum se spunea atunci. Șansa cea mare pentru el a fost că unul dintre cei mai
influenți politicieni l-a simpatizat și l-a luat sub aripa lui.
A ajuns să aibă șansa să plece la concursuri
afară, pe la 19 ani, și, înainte de a pleca la un turneu, a avut parte de
o mare surpriză. Protectorul lui, al doilea om în stat la acel moment, i-a
spus că nu dă bine să nu aibă și o diplomă, căci era un reprezentant al
comunismului, așa că l-a ajutat ca în numai 4 luni să facă doi ani de
liceu și să își ia și bacalaureatul. Atunci a înteles tânărul de 19
ani că dacă cunoaște pe cine trebuie, multe uși se deschid în fața lui și
multe se pot rezolva.
Un an mai târziu, a devenit campion național la tenis
de câmp și a primit încă un cadou din partea prietenului sus pus în
nomenclatura comunistă: a fost luat la o partidă de vânătoare.
Atunci a înțeles că există și o altă viață decât cea prezentată in ziare
și la televizor de partidul comunist. O viață în care, în plină
construcție a socialismului sovietic, erau la noi oameni care își
permiteau să facă vânători precum lorzii englezi și aveau mese îmbelșugate.
Așa a învățat tânărul de 20 de ani o altă lecție: că poți avea tot timpul
două vieți: una în exterior, în care poți să-i plângi de mila săracului și
una în interior, în care să poți avea mese îmbelșugate după vânători
spectaculoase.
Era perioada când bolșevicii omorau în pușcării
toată elita românească, episcopii greco-catolici erau omorâți unul câte
unul, iar corpul lui Iuliu Maniu, după tortură și umilire, era aruncat
într-o groapă făcută între niște boscheți, ca să nu mai știe nimeni nimic
de el.
A învățat că, si vânătoarea poate reprezenta un
club select, unde poți să cunoști oameni importanți. A simțit și senzația
de forță și de stăpân al lumii, atunci când a văzut că o căprioară sau un
urs cad secerați și însângerați, atunci când tot ce face el, este să
țintească bine și să apese pe trăgaci.
Încetul cu încetul, a căpătat sentimentul că face
parte din nomenclatură, iar faptul că avea acces la călătorii externe a
început să îi deschidă și ochii cum să facă bani cu produse care la noi nu
se găseau. Începuse să simtă că face parte din elita noii societăți.
Următoarea șansă mare pe care a avut-o sportivul Ion
Țiriac, a fost că în țară a apărut un geniu al tenisului cu numele de Ilie
și a făcut alături de acesta, o echipă care a câștigat meciuri de tenis
în Cupa Davis. În momentul acela, deja era prieten la cataramă cu
elita comunistă, iar partidele de vânătoare alături Maurer, protectorul
lui, erau o obișnuință.
Când treaba s-a spurcat, în anii 80, căci Ceausescu
strânsese cureaua, Ion Țiriac a plecat din țară și s-a apucat de
antrenorat. Maurer, însă, nu l-a uitat și, ca să îl ajute să își facă un
cheag, i-a dat permisiunea să se ocupe de o linie de export textile a
statului român. Așa a învățat Ion Tiriac că e mult mai bine să fii șef de
contract și de afacere, decât să fii antrenor.
A inceput să investească, să cumpere o benzinărie și
să strângă de fiecare ban ca să îl înmulțească, dar s-a ținut și de
antrenorat, căci orice bănuț în plus contează.
Următoarea mare șansă a lui Țiriac a venit când un
fost cunoscut din Brașov, Gunther Bosch, i-a spus că a văzut un
puști german de 16 ani, care lovește năpraznic mingea. A avut
instinct și a făcut un contract cu părinții germanului și și-a pus în
valoare calitățile de bun antrenor. Puștiul a explodat la Wimbledon și în
momentul acela, Țiriac a avut uși deschise în toată Germania. Si-a dat
seama în acel moment că partidele de vânătoare pot fi un mijloc și mai
mare de îmbogățire, căci la fiecare asemenea partidă putea realiza contacte și
discutii importante.
A facut din comisionatul lui Boris Becker aproape 25
de milioane de dolari.
Moment, în care a venit revoluția din 89. Țiriac era
în poziția ideală.
Tocmai făcuse rost de capital, avea imagine de
patriot, România era pământ virgin pentru orice investiție, iar el avea
intrare și la capitalul mare din Germania. Și-a dat seama că România,
ieșind din comunism, avea nevoie de lucrurile care lipsiseră până atunci.
Așa că, a investit în comerțul cu mașini străine, în asigurări, alimentație, suprafețe
comerciale și sector bancar.
În acea perioadă, averea lui Țiriac a început să
crească amețitor, căci în România, totul se lua pe preț de nimic.
În momentul când a fost întrebat dacă vrea să intre în
politică, Țiriac a refuzat, lăsând de înțeles că o face din modestie.
În acel moment, un puști, cu numele Poroineanu,
s-a bucurat ca un prostuț crezând că acest om de ispravă va face lucruri
mari pentru țara lui. Singurul lucru dubios care apăruse atunci, era
faptul că Ion Țiriac plătea o chirie de 100 de dolari pentru cea mai
luxoasă vilă din Primăverii. De ce să plătești pentru cea mai luxoasă vilă
din România doar cât plătește un student de la politehnică pentru
cămin?
De fapt, Țiriac nu vroia să intre în politică pentru
că știa că influența politicianului nu durează mult iar el avea un plan
mult mai deștept. Să stea în umbra politicului și să folosească
influența pentru a-și crește averea. Așa că, în acel moment, era prieten
la cataramă cu Petre Roman.
Marea artă a lui Țiriac era că în același timp avea
grijă să lucreze și la imaginea lui de patriot român. Lăsa impresia că el
a venit în România să-și ajute țara, ca un fel de devotament.
Cum au mers investițiile românesti?
În numai 10 ani a ajuns de la 25-30 de milioane de
dolari la o sumă de cca un miliard de euro!
Pofta, însă de abia i se deschidea, căci acum avea și
capital, avea deja investiții importante și în tenisul european, iar
foamea de bani creștea proporțional.
Dupa alți 10 ani, o altă ocazie uriașă apărea la
orizont: venirea lui Adrian Năstase la putere.
Și-a pus, din nou, în funcțiune vânătorile și s-a
împrietenit la cataramă cu noul prim-ministru. Aici a fost jackpot pentru
că a întâlnit un om pe gustul lui, adică ahtiat după munți de bani.
Cu toate că Țiriac deja devenise extrem de bogat,
alăturarea cu Năstase i-a dat noi surse de inspirație. Amândoi au realizat
că România mai are o sursă de bogăție la dispoziție, care nu fusese
speculată: petrolul și gazele. Așa că s-au pus pe treabă: prin 2002
au început să aibă mese regulate de lucru la un restaurant din
Primăverii ca să stabilească strategia. Lucrurile mai importante le
discutau, desigur, la vânători, unde urechile erau mai puține.
România avea, la acel moment, 1 miliard de barili de petrol deja
identificați în locuri de exploatare, plus prospecțiuni în derulare. Petrom-ul
avea, în plus, și 800 de stații de benzină plus facilitați de transport și
de depozitare, plus gaze naturale. Stațiile de benzină făceau cam 1 milion
bucata, deci, în mare, cam 800 de milioane, iar barilul de petrol era pe
atunci cam 10 dolari, deci 10 miliarde făcea numai petrolul deja
identificat. Ca să vă dați seama ce însemna valoarea de atunci a
Petrom-ului, e suficient să amintim doar că ungurii au primit o ofertă în
perioada aia, de cam 4 miliarde de dolari, pentru pachetul majoritar de
la compania lor de petrol și au refuzat-o. Asta în condițiile în
care ungurii nu aveau nici petrol, nici gaze și logistică mai
puțină.
Cu cât a vândut Năstase consiliat de Țiriac Petrom-ul? Cu 1,5 miliarde de dolari! Cam cât dă o firmă „comision” dacă ia un produs care face peste 10 miliarde de dolari cu nici două miliarde? Păi cam 10 % din diferență. Adică undeva la 800 de milioane de dolari. Ca o coincidență, exact în perioada aia, averea lui Țiriac a crescut, la vedere, cu 400 de milioane de dolari Trebuia însă să își asigure și spatele, legal, așa că în una dintre vânătorile lor împreună, au găsit soluția miraculoasă. Vor trece vânzarea prin parlament și așa vor fi scutiți de orice problemă. Ce parlamentari avea PSD-ul atunci? Păi s-a văzut ceva ani mai târziu, când ProTV-ul a făcut un documentar și majoritatea dintre ei habar n-aveau ce votează.
În aceeași perioadă, fiul lui Țiriac a fost prins cu droguri. Și pentru că Țiriac nu era sigur de decizia unui judecător, s-a întâmplat un miracol.
În numai 6 luni, România și-a schimbat legislația
privind posesia de stupefiante. În orice țară civilizată din lumea asta,
o asemenea modificare bruscă ar fi fost semn că statul a fost capturat de
mafie.
Cu Petrom-ul a mers până acolo încât i-a intermediat
contacte cu Victor Cernomârdin și cu Gerhard Schröder. Rușii aveau un
pachet important de acțiuni la OMV, iar Schröder era director
general la o companie rusească de petrol. Când un jurnalist adevărat l-a
întrebat pe Țiriac: „Cum se face, domnule Țiriac, că în locuința
dumneavoastră a discutat Adrian Năstase despre Petrom cu Gerhard
Schröder?”, răspunsul lui Țiriac a fost efectiv din altă galaxie.
Un răspuns pe care nici marii mafioți Toto Riina
și Pablo Escobar n-ar fi avut curajul să îl dea, într-atât de sfidător și
de batjocoritor era pentru opinia publică românească. A spus: „Nu
știu, domne, ce discutau Năstase și Schroeder în sufragerie, căci eu eram
în bucătărie!”.
Acest răspuns arată că Țiriac a învățat lecția și știa
că societatea românească este atât de anesteziată, încât nimeni nu va
îndrăzni să îi arate măcar obrazul.
Cât despre Bechtel ce ar mai fi de spus?
S-a făcut în 2003, iar el a avut prânzuri de lucru cu
Năstase în perioada 2002-2004. Bechtel este o firmă americană de
construcții care nu și-a bătut joc de clienți. A făcut autostradă în
Croația prin munți. A făcut și autostradă în Albania! Finalizată! Asta
până la întâlnirea cu Năstase-Țiriac, când au făcut cel mai
batjocoritor contract care poate fi făcut cu o țară. Atât de batjocoritor
și dezavantajos pentru România a fost acel contract, încât a trebuit să
fie ascuns după un timp.
Oare a fost implicat Țiriac în „consilierea” cu
Bechtel? Păi, ia să vedem:
în afară de faptul că era frate cu Năstase în perioada
aia, Țiriac mai avea un atu. Atunci avea un factor de lobby extrem de
puternic: era prieten cu fostul lider al senatului american, Robert
Mitchell, care era căsătorit cu fosta iubită și angajată a lui Țiriac, Heather
MacLachlan....
Și uite așa, măritul Ion Țiriac a ajuns la peste 2
miliarde de dolari avere, devenind cel mai bogat fost sportiv al planetei
albastre.
În tot acest timp, el a lucrat, în continuu, la
imaginea de om decent.
S-a afișat cu Andreea Marin, a fost conducătorul
delegației olimpice în perioada 2000-2004. Dupa ce s-a terminat cu
privatizările, nu a mai fost interesat să fie șef, plus că România nu mai
avea sportivi de valoare, așa că a preferat să se afișeze cu cei
clasici.
A venit perioada Băsescu-Boc, o perioada seacă pentru
domnul Țiriac.
L-am văzut o dată la Antena 3, într-o emisiune,
spunând revoltat că „domne, guvernu' ăsta al lui Boc nu are talent la
afaceri. Eu le-am propus un contract public privat în care să fac niște
blocuri pe terenurile mele, iar guvernul să îmi garanteze vânzarea”. Cu
alte cuvinte, domnul Țiriac vroia să evalueze terenurile și construcția
la un preț stabilit mai mult de el și guvernul să îi garanteze
banii. După care, guvernul să vândă blocurile. Și guvernul nu a fost capabil sâ
înțeleagă mărinimia lui Țiriac.
Când un jurnalist l-a întrebat sincer: „Cum vă
explicati, domnule Țiriac, că noi nu avem nici măcar autostrazi?”,
modestul și patriotul Țiriac și-a depășit încă o bornă a sfidării. A
spus: „Domne, noi nu cred că avem un maker, cum spun englezii!”.
Deci, țara care pe când era compusă doar din câteva
județe, pe timpul Regelui, făcuse podul de la Cernavodă, o minune tehnologică
la vremea aia, acum nu mai avea vocație de constructor. Țara care, pe
vremea comuniștilor, făcuse Porțile de Fier, cel mai mare ansamblu
hidrotehnic de pe Dunăre precum și Transfăgărășanul, unul dintre cele mai
frumoase drumuri alpine din Europa, nu mai avea vocație de
constructor.
Și a venit, din nou, PSD-ul la guvernare.
Dăncilă și-a dat jos ochelarii cu emfază și a anunțat,
în plină ședință de guvern, că a hotărât semnarea unui contract public
privat de 1 miliard de dolari.
Cu cine era semnat contractul? Cu Țiriac.
Ce prevedea contractul?
Că guvernul dă 500 de milioane cash unui privat, iar
privatul este obligat să facă 1000 de grădinițe. Cred că nu poate fi găsit
într-o societate civilizată un contract mai batjocoritor decât acesta,
poate doar să fie concurat de Petrom și Bechtel. Un contract ultra-mafiot
și ultra-batjocoritor pentru România.
De ce mafiot?
Pentru că nu se pot stabili standarde comune pentru toate grădinițele. Pentru că detaliile legate de prețul de construcție și clauze nu sunt publice. Pentru că, în România poți să faci grădinițe în localități rurale cu 100k bucata, deci dacă faci asemenea grădinițe, în cazul fericit în care le faci, te costă cam 100 de milioane de euro, deci, tu, marele investitor privat, rămâi cu 400 de milioane de euro dintr-un singur pix.
La numai câteva săptămâni de la acest contract, Ion
Țiriac a fost văzut în oraș cu o nouă achiziție de lux, o mașină care
dezvoltă 755 de cai putere. Pentru că ăsta e un alt lucru pe care l-a
învățat la partidele de vânătoare: după fiecare partidă, trebuie să își
adjudece un trofeu.
Lucrul cel mai folositor pentru el, învățat de la
Maurer, este dublul limbaj:
Spune că el, la revoluție, a făcut o prostie că a
venit în România căci el avea alte afaceri. O minciună colosală, căci el,
în România, a crescut exponențial.
Spune că el e conștient că o bătrânică care dă 10 lei
de pomană valorează mai mult decât gestul lui.
Păi, ia să vedem: după ce a făcut rost de vreo 400 de
milioane de euro de la statul român, printr-un contract ultra-mafiot, el a
ajutat statul român în timp de Covid, trimițându-și fiul să se laude, la
Antena 3, cu donația de...100.000 de dolari!
Spune că el e conștient că după moarte nu îți rămane
nimic, îi cimitirul plin de oameni bogați.
Și ce vedem, în realitate?
Că după ce a făcut miliarde de dolari cu guvernele
României și a ajuns cel mai bogat fost sportiv al planetei, tot nu s-a
săturat. Ajuns la vârsta de 80 de ani, când ar fi putut să se gândească la
țara asta, să lase ceva în urma lui, să facă o universitate sau ceva
memorabil, el a preferat să facă contractul mafiot cu Dăncilă. Spune
că este patriot: vânzarea băncii a făcut-o în străinătate ca să nu
plătească taxe statului român. Înregistrarea activității o avea în Cipru,
iar banii și-i ține într-un fond din Panama.
Spune că este precaut și că acum banii sunt
administrați de o fundație și, desigur, știe că viața e limitată. Ca om
precaut ce e, va lăsa și testament.
Banii aceștia strânși cu atâta lăcomie și lipsă de
scrupule, făcuți chiar și la vârsta de 80 de ani, averea asta uriașă pe
care a făcut-o, nu vor construi nimic după ce nu va mai fi. Iar România nu va
rămâne cu nimic. Chiar și în condițiile unui testament, un copil e făcut
cu o americancă iar alți doi sunt făcuți cu o egipteancă. Va apărea
lupta și tot imperiul creat de el se va destrăma.
Spune ca este modest.
În toată lumea civilizată, familiile foarte bogate au
maximum câteva mașini și, in general, nu face nimeni caz de bogație.
La noi, ultra-bogatul Țiriac nu are 3 mașini, sau 5
mașini, sau 10 mașini, are 420 de mașini, toate de lux. Sunt și mașini de
2 milioane, și de 4 miloane de euro.
Și ce face modestul Ion Țiriac? Cere taxă
de intrare omului obisnuit și sărac din România, ca să aiba acces să
vadă mașinile luxoase pe care le are el. Căci și-a făcut expoziție
de bogație. El, modestul. Și asta, în țara care în 30 de ani nu a
avut bani să contruiască un spital. În țara în care, la 5 ani de la
Colectiv, încă nu sunt bani pentru o cameră pentru marii arși.
Când a fost scandalul cu românii bolnavi de Covid din
Germania, ținuți înghesuiți, care a fost reacția lui Țiriac? A ieșit la
televizor cu hârtii în care arăta că românii din Germania au salarii de 2800
și 3500 de euro lunar! Ca să își apere fratele lui miliardar, tovarăș
de vânătoare. Eu am cunoscut un român care a lucrat în acele abatoare
și mi-a spus clar că se câștigă undeva între 1500 și 1800. Țiriac
luase fișa unor șefi de sală și manageri.
Acum, Țiriac așteaptă să se mai slăbească pandemia ca
să mai poată merge la o vânătoare. Să găsească ținte vii pe care să le ia
în vizorul puștii și pe care să le umple de sânge și să le transforme
în trofeu și să își dovedească sieși, încă o dată, cât de dominant
și puternic este.
Copilul Țiriac și-a îndeplinit visul. Pe masa lui sunt
acum cantități uriașe de aur, diamante. Poate să cumpere orice. Poate să își
permită orice.
Sursa: RADU GABRIELA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu