Întâlnirea
dintre Vasile Alecsandri şi Napoleon al III-lea
a
decis soarta României
Document istoric care devoalează
dedesubturile uneia dintre cele mai interesante poveşti din istoria României,
fapte care au influenţat decisiv evoluţia ulterioară a statului nostru. Deşi
contextul politic de la mijlocul secolului al XIX-lea nu părea să ne avantajeze
deloc, până la urmă, cu ajutorul tactului şi al diplomaţiei, Moldova şi
Muntenia au reuşit să realizeze ceea ce îşi propuseseră: Unirea. În tot acest
joc complicat, o importanţă hotărâtoare a avut-o poetul Vasile Alecsandri. Fără
implicarea acestuia probabil că alta ar fi fost, astăzi, soarta poporului
român. Războiul Crimeii, iniţiat de
Rusia în 1853 împotriva Imperiului Otoman, care a dus la ocuparea Principatelor
Române de către muscali, a speriat marile puteri – Franţa, Anglia şi Austria –,
nevoite să intre în război alături de turci.
Europa va reuşi să-şi găsească o oarecare linişte după semnarea
Tratatului de la Paris, în anul 1856, când “principatele dunărene”, ajutate să
scape de ameninţarea rusă, au fost nevoite să se alinieze dorinţelor puterilor
garante. România rămânea vasala
Imperiului Otoman, dar măcar Rusia ţaristă îşi încetase expansiunea spre Europa
Centrală şi spre Balcani. Tratatul din 1856 mai prevedea ceva: se înfiinţau şi
convocau imediat Adunările ad-hoc, menite să exprime voinţa populaţiei cu
privire la organizarea definitivă a Principatelor.
Misiune
diplomatică dificilă
Aşa că, în anul 1859, printr-o subtilă
interpretare a acestui paragraf, colonelul Alexandru Ioan Cuza este proclamat
Principe Domnitor al Moldovei (5 ianuarie) şi al Munteniei (24 ianuarie),
exprimând, cu alte cuvinte, voinţa celor două principate, în condiţiile în care
tratatul nu prevedea expres domnitori diferiţi la Iaşi şi la Bucureşti. „Cuvântul magic de unire răsuna în toate
gurile. Hora Unirii se cânta, se dănţuia de poporul întreg, şi fiecare om îşi
uitase nevoile pentru ca să se îngâne voios cu sperările unui viitor plin de
ademeniri”, nota, pe atunci, nimeni altul decât autorul Horei Unirii, Vasile
Alecsandri. Euforia a ţinut câteva zile
şi nopţi, timp în care Alecsandri a fost “uns” de Cuza, bunul său prieten din
tinereţe, ministru de externe. Treptat, bucuria generală s-a atenuat, iar
autorităţile au început să se gândească la proclamarea Unirii. Lucru destul de
dificil, întrucât reacţiile marilor puteri vizavi de dubla alegere a lui Cuza
nu erau tocmai pozitive. Pentru a-i îndupleca pe englezi, cei mai puternici
adversari ai Unirii Principatelor, Cuza l-a trimis pe Vasile Alecsandri într-o
misiune diplomatică, “spre a transmite diverse depeşe importante înaltelor
curţi”.
Prima
destinaţie: Paris
Drept pentru care, la începutul lui
februarie 1859, Vasile Alecsandri pleca spre Occident, într-o călătorie
dificilă şi plină de primejdii. După 7 zile, poetul sosea la Paris şi cerea
audienţă la contele Walewskz - fiul natural al lui Napoleon Bonaparte cu o
nobilă poloneză -, cel care conducea politica externă a lui Napoleon al
III-lea. Acesta îl asigură de toată simpatia Franţei, dar precizează că „Turcia
şi Austria sunt împotrivitoare Unirii Principatelor” şi că “Englitera sprijină
sistematic politica Turciei”. Cât despre sprijinul concret al Franţei, numai
împăratul Napoleon al III-lea se putea pronunţa.
Întâlnirea
cu Napoleon
Deşi credea că are să aştepte multă vreme
până să fie primit în audienţă de împăratul Franţei, Alecsandri a avut surpriza
să fie chemat chiar a doua zi. Iată cum îl descrie Alecsandri pe Napoleon al
III-lea la întâlnirea din Palatul Tuileries: „Glasul lui plin de blândeţă, zâmbetul
încurajator, căutătura binevoitoare, alinară pe loc neastâmpărul inimii mele.
Împăratul luă din mâinile mele scrisoarea autografă a prinţului Cuza, se puse
pe un jilţ de marochin şi îmi făcu semn să şed alăturea de el. (…) Napoleon e
de stat mijlociu; părul său începe a încărunţi; tipul obrazului nu seamănă cu
cel al moşului (n.r. – Napoleon I), dar are un caracter de energie însoţit de o
blândeţă fermecătoare”.
Bani
şi arme de la Împăratul Franţei
Toate temerile lui Alecsandri s-au
evaporat în momentul în care Napoleon s-a arătat interesat de soarta românilor.
„N-avem nimică”, i-a răspuns poetul, „ne găsim săraci de toate, şi de arme, şi
de ofiţeri cu experienţă”. „Prea bine”, i-a răspuns Napoleon. „Aprobez dorinţa
românilor şi le dăruiesc 10.000 de puşti cu capsule”. Iar lucrurile nu s-au
oprit aici. Alecsandri i-a cerut, timid, din partea poporului român şi
6.000.000 de franci. „6.000.000 numai?”, a răspuns binevoitor Napoleon. „Nu
cred să poată ajunge o asemine sumă la nevoile unei naţii care voeşte a renaşte
şi a se organiza. Hotărâţivă, mai bine, la un împrumut de 12.000.000 de franci;
scrie îndată principelui Cuza să-ţi trimită împuternicire legalizată”.
Sfaturi
înţelepte
În ceea ce priveşte problema unirii,
Napoleon l-a sfătuit „a nu întârzia nicidecum călătoria la Londra, căci acolo
este adevăratul câmp al misiei dumitale. La Londra vei găsi oarecare prevenţii
în contra alegerii Domnului, ceea ce este o încălcare a Convenţiei”. La final,
Împăratul Franţei i-a dat un sfat preţios lui Alecsandri vizavi de proclamarea
Unirii: „Nu se cuvine acum, deodată, să faceţi un al doilea pas, căci însăşi
Franţa, deşi vă este favorabilă, nu v-ar pute apăra în contra acusării de
călcare a Convenţiei. (…) Cătaţi a vă recomanda Europei prin înţelepciunea
reformelor din lăuntru, precum v’aţi recomandat prin patriotismul de care aţi
dat dovadă şi să vă pregătiţi, nu a silui evenimentele, ci a profita de cursul
lor”.
Cum
i-a înduplecat poetul pe englezi
Aşadar, adevărata misiune a lui Alecsandri
urma să înceapă. A doua zi, dis-de-dimineaţă, poetul face un drum de 10 ore
până la Londra, pe mare şi “cu drumul de fer”. Ajuns acolo, i-a scris deîndată
lordului Malmersbury, ministrul afacerilor străine - care, până la urmă, a
jucat unul dintre cele mai importante roluri în Unirea Principatelor -,
rugându-l să binevoiască a-i acorda o audienţă. În acest răstimp, Alecsandri
l-a vizitat pe ambasadorul Franţei la Londra, ducele Malacof. Acesta i-a spune
direct că “rolul dumneavoastră este greu, chiar displăcut, căci miniştrii Reginei
sunt foarte preveniţi contra actelor ce aţi desăvârşit în Camerele din Iaşi şi
din Bucureşti”. Ducele Malacof l-a mai avertizat şi de faptul că ambasadorul
Turciei „a răstălmăcit cauza dumneavoastră cu multă dibăcie. Probaţi-le că
sunteţi oameni practici şi că voiţi a respecta tratatele ce aveţi cu Imperiul
Otoman, alminteri veţi pierde timpul în zadar”.
Primit
în Anglia ca particular
Preţios sfat căci, după câteva zile,
Alecsandri a fost primit de lordul Malmersbury, dar neoficial, întrucât Anglia
nu recunoştea alegerea Domnitorului. Ministrul de externe i-a transmis, încă de
la început, că l-a primit ca pe o persoană particulară. Povesteşte chiar
Alecsandri: “Se făcu o scurtă tăcere, după care lordul luă cuvântul cu un ton
foarte sever şi zise: Domnul meu... Cele de pe urmă evenimente din Principate
au avut un caracter de neorânuială şi de dispreţ pentru Convenţie, care ne-a
surprins de la un popor ce invocase protecţia puterilor occidentale. Sub
înrâurirea unui partid violent, voturile Camerelor s-au rătăcit şi au ridicat
acelaşi Domn pe ambele tronuri ale Principatelor, act contrar Convenţiei, care
stipulează că fiecare Principat va avea Prinţul său stăpânitor”.
Moment
de inspiraţie decisiv
Cu alte cuvinte, oficialii englezi erau
influenţaţi de ambasadorul Turciei, care prezentase tendenţios situaţia din
Principate. Aici a fost momentul de mare inspiraţie al lui Alecsandri, care a
decis, în mare măsură, viitorul României. Sfătuit bine de ambasadorul Franţei
şi de Napoleon însuşi, scriitorul a ales să le dea englezilor garanţii în ceea
ce priveşte Imperiul Otoman, dar şi asigurări că România şi Anglia vor avea
schimburi economice reciproc avantajoase. „Mylord, rapoartele pe care le-aţi
primit de la Constantinopol cuprind acusări foarte grave în contra naţiei mele.
(…) Au atribuit României planuri gigantice care, nenorocire pentru noi, sunt
astfel de rău inventate, încât ele cad şi dispar sub ridicul”. Alecsandri îl
asigură pe lordul Malmersbury că Principatele nu au absolut nimic cu Turcia ba,
din contră, aceştia uneltesc la stabilitatea Europei: “Nu cumva ei voiesc să
încorporeze Rusia, sau Austria? Poate că ţintesc mai departe? La cucerirea
Parisului, a Londrei? Cine ştie?”.
Garanţii
economice
Alecsandri îi dezvăluie şi adevăratele
planuri ale Principatelor, spunându-i lordului că “voim a profita de rodul
pământului nostru spre a introduce la noi, prin canalul schimbului comercial,
confortul civilizaţiei reprezentat de productele minunate ale industriei
engleze”. Punct ochit, punct lovit! Lordul Malmersbury s-a descreţit imediat şi
i-a transmis lui Alecsandri mesajul care avea să decidă soarta neamului nostru:
„Dacă Românii se vor ocupa de îmbunătăţirile din lăuntru şi de desvoltarea
comerciului lor, Englitera le va conserva stima ce merită oamenii
practici”. Iar poetul nu s-a lăsat până
nu i-a explicat faptul că, din contră, alegerea unui singur domnitor nu face
altceva decât să respecte Convenţia, prevalându-se de faptul că aceasta nu
stipula în mod expres alegerea unor domnitori diferiţi în Principate. Misiunea
diplomatică a lui Alecsandri din anul 1859 a fost un mare succes. Unirea celor
două principate a fost recunoscută de marile puteri, iar pe 1 iulie 1866 se
adoptă Constituţia, care a consfinţit denumirea oficială România.
Adunările
ad-hoc
Lucrările Adunării ad-hoc a Ţării
Româneşti s-au desfăşurat între 30 septembrie/12 octombrie -10/22 decembrie
1857, cu participarea a 28 de mari proprietari, 14 mici proprietari, 20 de
deputaţi orăşeni şi 15 deputaţi ţărani. La 8/20 octombrie, Constantin A.
Kretzulescu a prezentat o rezoluţie care cuprindea cereri asemănătoare
rezoluţiei din Moldova şi care a fost votată a doua zi în unanimitate.
Divanurile ad-hoc, alese în 1857, au cerut unirea Moldovei şi Ţării Româneşti
într-un singur stat numit România, cârmuit de un prinţ aparţinând unei dinastii
europene şi beneficiind de autonomie şi neutralitate. Cererea domnului străin,
care, astăzi, poate nedumeri, era determinată de dorinţa de a pune capăt
luptelor pentru domnie între familiile boiereşti, lupte folosite de marile
puteri vecine pentru a interveni în afacerile interne ale principatelor.
Cuza,
erou naţional
Alegerea lui Cuza şi la Bucureşti a produs
în întreaga ţară o puternică explozie de entuziasm. În ziua de 5 februarie
1859, domnitorul Cuza a fost oaspetele oraşului Focşani. Mii de oameni i-au
ieşit în cale în drumul dinspre Mărăşeşti, pe unde venea de la Iaşi. În cinstea
domnitorului, s-au ridicat pe şosea, pe uliţele pe unde trebuia sa treacă şi,
în faţa curţii boierilor Dăscălescu, patru arcuri de triumf, împodobite cu
verdeaţa şi înfășurate în pânză tricoloră. Aproape 1.000 de felinare
improvizate în grabă, 150 ceaune şi 650 ulcele de tuci cu smoală sau păcură
erau aşezate pe uliţe, pentru a se aprinde şi a lumina feeric oraşul. S-au mai
ridicat în oraş, mai multe piramide, acoperite cu frunze de brad şi pe care
ardeau lumânări şi felinare. Mai în toate casele s-au arborat steaguri, s-au
împodobit porţile cu verdeaţă şi la ferestre, toata noaptea au ars lumânările
bucuriei obşteşti.
Salve
de tun
Divanul Ad-hoc, aproape în unanimitate
unionist, şi-a început activitatea la 22 septembrie 1857 în Palatul Ocârmuirii,
pe locul căruia se află azi frumosul Palat al Culturii. Deschiderea Divanului
Ad-hoc a fost anunţată ieşenilor în acea zi, la orele 7 dimineaţa, prin 9 salve
de tun. Prin mijlocul şirurilor de soldaţi, în mare uniformă, aşezaţi în faţa
Palatului, au trecut deputaţii, au trecut şi cei 15 deputaţi pontaşi, la
vederea cărora soldaţii ţărani, călcând disciplina militară, au strigat:
„Trăiască deputaţii noştri!” Pentru prima dată, pe aceeaşi bancă cojocul
ţărănesc s-a aşezat lângă haina scumpă a boierului deputat. „Voim să scăpăm, să
ne răscumpărăm, să nu mai fim ai nimănui, să fim numai ai Țării şi să avem și
noi o Țară!”
Sursa: RADU GABRIELA
https://razboiulinformational.ro/site/2022/03/ce-spune-niste-jurnalisti-straini-independenti-despre-situatia-din-ucraina/?fbclid=IwAR2qR6OPHejYXM3mynXUqyFsSYAZGlcbnZcx-zPlwgEf8WBPJD1hwcEydxg
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu