Prizonierii
infernului (14)
Prof.
George Voica
07
Septembrie 2022
Viaţa
asta, ca un bordel (1)
În 1944, în dimineaţa Paștelui, am plecat
pe front, la Iaşi. Era o dimineaţă
frumoasă, de primăvară; erau numai flori
peste tot. Lămâiţa din grădiniţa casei înflorise sub fereastră. Am rupt o
creangă şi mi-am pus-o la mânerul
valizei. Am plecat cu inima îndoită, dar când am ajuns în gara Băbeni am zis în
gândul meu: „Doamnne, dacă tu mi-ai dat viaţa asta şi vrei să mi-o iei acum,
cât sunt tânăr, atunci facă-se voia ta, dar dacă vrei să mi-o laşi până la
bătrâneţe, atunci te slăvesc, Deamne, şi am să te laud mereu !...”. De atunci,
din gara Băbeni, parcă am prins curaj. Pe tren, îmi ziceam:
- Bă, dacă ai să fii prost şi n-ai să ştii
să te păzeşti, mori! E păcat de tine, atâta băiatul, de aproape doi metri şi de
o sută douăsprezece kile !... Se satură din tine o sută de corbi şi cinci
lupi!... Ai grijă de tine, că doar o viaţă, ai, nu o mie!...”.
Până să ajungem pe front, ne-au
încartiruit într-o comună de langă Iași. Apoi, s-au gândit ei că noi habar
n-aveam de front și atunci ne-au trimis înapoi, la Focșani, la Şcoala de
vânători de tancuri. Doar zece zile am urmat şcoala asta. Era o şcoală severă.
Am învăţat „Faust Patron” şi „Ofen rohr” (adică Burlan de sobă), o armă care
distruge tancul, cât ar fi el de-al dracu'. Proiectilul dă o temperatură de
4.000 de grade şi pătrunde un blindaj de 30 cm grosime. E dat în mă-sa !...
Am învăţat cum să lucrăm cu aruncătoarele
şi cum să vânăm tancurile, după care am plecat după unitate, la Iaşi. Unitatea
noastră intrase pe linia intâi, în marginea Iaşului, în Pădurea Aroneanu. Numai
când mă gândeam că peste câteva ore voi intra și eu direct pe front, în linia
întâi, parcă nu ştiu cum îmi venea. Parcă mi se răsuceau maţele în mine, se
zvârcoleau ca pe grătar; îmi venea să vărs. Îmi venea rău ca unei muieri borţoase, când nu-i place
un miros de ceva. Asta mi s-a întâmplat și mie chiar în ziua aia, la bucătărie,
când m-au rugat să .mănânc:
- Ia, mă,și tu, ce dracu! Ce-ai, mă?! Dar
eu nu puteam nici să-i văd pe ostaşi cum duceau lingurile la gură. Eu nu vedeam
decât cum proiectilele, schijele alea nenorocite le spintecau burdihanele
umflate cu zeamă lungă, cu varză acră, cu o bucată de pâine, totul amestecat şi
vărsat pe iarbă, cu mațele sparte și înșirate, târâte de corbi, cu mirosul ăla
de mortăciune, de hoit, vara, atunci în august, mai ales, când se usucă cel mai
repede carnea.
Nu mâncasem de dimineaţa, dar nici că-mi
era foame. Aveam stomacul gol-goluţ, de putea să alerge vântul prin el, dar din
cauza frontului îmi pierise foamea. Bucătarii m-au mai rugat încă o dată, că
m-au văzut îngândurat rău de tot, dar le-am spus să mă lase dracului odată în
pace, că n-am chef de nici o mâncare.
În sfârşit, am plecat pe linia întâi după
aruncătoare. Până să ajung acolo, a început să tragă artileria. Eu nu ştiam să
mă feresc, că nu luasem contact cu poziţia. Eu credeam că proiectilele veneau
de la inamic. M-am instalat într-o groapă făcută de alții, de am stat până
dimineaţa. În noaptea următoare am muncit, de ne-au găsit toţi dracii!
Făceam la tranşee, mutam brandurile din
loc în loc, instalam... De fapt, numai noaptea se muncește pe linia întâi; ziua
nu faci nimic, că nu te poţi mişca. Dacă te mişti, atâta-ți trebuie! Te
haleşte inamicul ca pe micii pârliți,
mai mult vii!
Aici, la Iaşi, am avut o ocazie frumoasă
ca să mor. Făcusem cortul în marginea lizierei și, dacă nu plecam de acolo în
câteva secunde, ne curăța proiectilul pe toţi şase. Cât ce am sărit în tranșeu,
pe șanțul de comunicație, că a și venit proiectilul şi a picat exact acolo unde
vorbeam noi. Suflul proiectilului m-a dat cu capul de pereții şanţului. Atunci mi-am dat
eu seama că secundele sunt foarte preţioase pentru a pleca dintr-un loc periculos.
Din ziua aia m-am obişnuit cu moartea! O
vedeam trecând și luând de beregăţi pe unul și pe altul, dar ştiam sigur, că
aveam eu o presimțire, că la mine
n-avea curaj să încerce!... Ei, dar pe 29 de mai, seara, vedeam cum
veneau nemții grămadă și întăreau linia întâi; la fel şi ai noștri: se
înfierbântau continuu; zbârnâiau ca bondarii, ca gărgăunii.
- Mă, ce dracu' au, mă, ăştia de aleargă
ca bezmeticii?! Aci e o chestie! Sigur e o chestie! mă gândeam eu, dar ofiţerii noştri nu ne
spuneau nimic.
- Ia mai dă-i în mă-sa, mă, şi să-mi văd
eu de treaba mea!, am zis şi m-am aşezat mai deoparte, ca să văd pe unde veneau
tancurile ruseşti. Aştept eu ce aştept şi, la ora când se îngânau ziua cu
noaptea, a început artileria: tragi! tragi tragi! până i-am respins pe ruşi,
dar n-am putut să-i împingem prea departe. I-am luat din Pădurea Aroneanu şi
i-am dus până peste Jijia. Când au plecat infanteriştii, am mers şi eu în urma
lor cu OF-en Roll-urile, un burlan cu magneţi şi cu proiectilul, ca să vânez
tancuri. Vânam eu pe dracu' !... Ce să vânez?! Iepuri ?!
Cum mergeam eu în urma infanteriștilor, am
căzut într-o leasă de sârmă făcută dinainte de inamic. Eu n-am băgat de seamă
că era acolo și s-a apucat bocancul de sârme. Când l-am scos, a intrat
celălalt. Am stat jos și m-am gândit că, gata, ăsta e Ilie Covercă! S-a dus
viața lui! Mă și așteptam să văd moartea rânjind din ghemul ăla de sârmă, dar
am avut noroc, că am stat jos și încet-încet m-am desfăcut din leasa aia. Știam
sigur că acolo era o mină care putea să mă trimită cu moartea la plimbare, braț
de braț, pe valea iadului, în jos !... Norocul meu a fost cât claia de fân, că
am trecut peste o mină ca penarul și n-a explodat, biata de ea !... Bine că am
observat-o și că mi-am ferit șalele,
că, altminteri... Când am scăpat și am ieșit în drum, am rupt-o la fugă, de-mi
scăpărau bocancii !... În timpul ăsta, cât fugeam speriat, am văzut cum au
doborât nemții un avion sovietic și cum au venit jos cei doi parașutiști. Nu li
s-au deschis parașutele și praf s-au făcut.
În fine, până dimineața m-am adăpostit
într-un tranșeu și am stat acolo nemâncat și nebăut apă, cu bucurie mare în
inima mea că biata de mină nu se străfocase la mine. Dimineața, am văzut cum
veneau avioanele sovietice și cum bombardau. Dădeau drumul la grenade, de sus,
așa cum ar fi răsturnat un car cu dovleci. Unde pica, s-alegea praful! Vedeai
cum săreau mâinile și picioarele ostașilor prin copaci împreună cu pământ și cu
pietre.
Ăsta a fost botezul focului, cum se spune.
Era prima mea zi de front. O zi îndesată, plină, pleznind de venin și de nervi
încordați, de spaimă; dar s-a dus în mă-sa și asta!... Altele aveau să vină, și
mai și! Mai ales dracu; de o mie de ori. Apoi, în zilele următoare, aruncau
rușii manifeste din avioane, în care se spunea așa: „Frați români,
întoarceți-vă armele către hoarda fascistă, că sunteți în mare
prăpastie!”. Noi le luam, le citeam și
le băgam în buzunar, că ne mai trebuiau și la altceva, de !... Zicea unul
dintre noi, după ce le-a citit, că aia era mâna comuniștilor.
Vremea a trecut și a venit luna lui
august. Era zăpușeală mare. Unde să te scalzi și tu, că n-aveai unde! Atâta
ți-ar fi trebuit: să te dezbraci și să faci baie în Jijia, că te vânau rușii ca
pe dracu’ ! Pe 15, 16, 17 de august ’44 a început să se cam observe ceva. Eu
trebuia să apăr o vale de tancuri, dar din când în când mă mai trimiteau cu
cafea la observator, pe malul Jijiei. Îi spunea „La castel”. Mă uitam de
acolo, de la observator, și vedeam cum se întărea linia sovietică; cum veneau
continuu trupe și mașini.
„Bă, fir-ar să fie, aici e chiar o chestie
cu șurub! Păi, cum mama dracului vine chestia asta, mă, ca ăia să se
întărească, iar nouă să ne reducă muniția, de nici nu-ți venea să crezi. Pușca,
ca să zică, are zece cartușe, mitraliera cincizeci, pușca-mitralieră douăzeci
și cinci de cartușe, brandul trei proiectile, și numai cu ordinul regimentului;
de la trei proiectile în sus, cu ordinul diviziei. Păi, nu e o învârteală aici,
între ai noștri și ruși ?! Vorba aia: «Muriți, bă, voi, proștilor, că sunteți
mulți și proști, dar noi, ăștia mai mari, chiar dacă ne dușmănim, putem să
chefuim și împreună, păi, nu ?!»”.
Asta era. Era strictețe mare, ca să nu se
consume muniția, ca și cum nemții n-ar mai fi avut gloanțe și proiectile, așa
cum avuseseră până atunci. De când am văzut învârteala asta, plus că plecau
ofițerii acasă, în concediu, cu grămada, și nu prea mai veneau, că-și puneau
pielea la adăpost, mi-am zis și eu :
„Ei... tu-vă muma-n c... de mârlani și de
nenorociți, țara asta e apărată numai de proști ca mine, care mor fără să știe
măcar de ce?! Asta s-o credeți voi! Așa cum voi țineți la pielea voastră, am să
știu și eu să țin de acum încolo !...”.
Mă uitam la ruși, de la observator;
alergau ca furnicile. Se întăreau, iar ai noștri nu știau cum să facă să
slăbească frontul.
„...tu-vă muma-n c... de măgari! De măgari
nenorociți! Pe mâna cui lăsați, bă, țara noastră?! Plecați cu grămada în
concediu, ai? Plecați la neveste și la părinți acasă, ai?! Să rămânem numai noi
aici, proștii, ca să ținem piept puhoiului de ruși, ai?!” îmi venea să le zic.
De fapt, mai mulți ostași observaseră, ca și mine, lucrul ăsta cu slăbirea
frontului. Ei, și pe 19 de august, într-o sâmbătă seara, au început flăcările
în stânga noastră, lângă castel, către Podul Iloaiei. Flăcări, flăcări,
flăcări! Ardea pământul! Se zvârcolea, chirăia, dârdâia pământul!...
- Bă, să știi că mâine nu mai mâncăm aici,
i-am spus unuia din Pietrari, cu care am făcut și fotografie cu brandul.
Dimineața, ne-am sculat, am măturat
bordeiul, că ne făcuserăm bordei, ca să stăm acolo. Făcuserăm ușă dublă, să nu
înghețăm, iarna; făcuserăm pat aranjat și lăsaserăm loc pentru sobă. Și-n
dimineața aia, cam toate diminețile, am făcut curățenie, că aveam un
sublocotenent cam pârlit, unul Moța Nicolae, și ne făcea control: ne era
comandat de pluton. În sfârșit, am luat cafeaua, bomboanele și pâinea și am
intrat în bordei.
În dimineața aia de duminică parcă era
liniște, dar un pic mai târziu ne-am pomenit că era un haos complet. Când am
deschis ușa bordeiului, era întuneric beznă. Nu se mai vedea soarele din ceața
artificială de-o făcuseră rușii. Ne-au respins; ne-au dat peste cap până la
Podul Iloaiei. Odată ne pomenim cu curierul companiei:
- Mă, zice, rușii intrară în Iași! Ne
luară ambulanța, toate căruțele și făcură o grămadă de prizonieri.
Bravo nouă, vere, mi-am zis în gând! Ne
făcurăm ai dracu' rău de tot! Ofițerii pe la casele lor, la neveste și la
friptane, iar bieții ostași să ia drumul Siberiei !... Cinste ție, armată
română! Și vouă, bravi ofițeri și conducători! O să mâncați țara asta friptă,
jupuită, nenorociților!... De râpă o s-o
duceți!... Fir-ați ai dracu' de nenorociți cu învârtelile voastre!... dar mi-am înghițit vorbele, că plecase în
concediu căpitanul nostru, iar în locul lui rămăsese javra aia de
sublocotenent, Moța Nicolae. Ăsta, că l-aș fi vânat cum vânezi tancurile,cu
proiectilul, ...tu-1 în soare pe mă-sa, a dat ordin să rămână acolo, o grupă,
ca să observe ce mai fac rușii, pe unde se mai scarpină de păduchi, iar restul,
am împachetat ce aveam și... păzește-o, taică, la vale! Întinde-o, că nu mai e
vreme !
Când am ieșit noi la drum, pe Valea Lungă,
mergea lumea grămadă. Grămadă se retraăgeau de pe linia întâi. Norocul nostru
că era întuneric; altminteri, ne vânau rușii ca pe lupi. Toată noaptea, am
mers, pas întins, până ce am ajuns într-o comună, Holboca, sau sat, ce-o fi
fost, dar până să ajungem acolo, subcolotenentul ăla m-a trimis pe mine să mă
instalez într-un pisc, în niște mături.
- Covercă, -mi zice, tu te duci și te
așezi cu pușca antitanc, că aveam și pușcă-antitanc, și iei și Ofen Polbut la
tine !”.
M-am dus, ce dracu’ să fi făcut?! Știam eu
că avea oftică pe mine! Parcă nu știa cum să scape de mine, să nu mă mai vadă
în ochi; asta, pentru că era o stârpitură de om, de-1 scuipam în cap, nu alta,
iar eu eram mai înalt decât el cu peste treizeci de centimetri. De-asta nu mă
înghițea. M-am dus în piscanul ăla, cu încă vreo șase-șapte inși, și ne-am
băgat în măturile alea. Dar când mă uit eu mai bine, am băgat de seamă că rușii
înaintau pe dealul ăla cu un antitanc de-al lor, niște Boforse. La un moment
dat ne-au observat și ne-au trimis cadou vreo două proiectile, dar noi nu ne-am
mișcat deloc de acolo, ca ei să creadă că nu era nimeni în măturile alea. Apoi,
au plecat. S-au dus în mă-sa!...
- Du-te, mă, și te uită dacă ai noștri mai
sunt p-aici, i-am zis unuia. Se duce ăla; nu mai veni.
- Du-te, mă, tu!.
Se duse, dar nu mai veni nici ăla.
Am trimis trei inși, dar nici unul al
dracu’ n-a mai venit înapoi să îmi spună despre ce e vorba.
- Ei, așa stă treaba, ai ?! Fi-v-ar
măiculeana voastră a dracului de pârliți, mi-am zis și am luat târâș, după
mine, pușca-antitanc, proiectilele, și fugi, fugi, fugi, de ziceam că am să
crăp ca o damigeană, iarna, de ger. Am ajuns în valea aia, în Holboca; era cam
la prânz, că mâncau ostașii cam pe apucate; pe bucătarii noștri îi luaseră
rușii prizonieri.
Când mâncam noi, a venit un avion rusesc
și a făcut un cerc deasupra noastră; ne-a semnalat. După asta, nici n-a mai
durat un sfert de oră, că a luat foc tot satul. Ardea toată Valea Trifeștilor;
și case, și oameni, și mașini, și copaci, și cai, tot, tot, tot !...
Au dat rușii cu Katiușa pe noi, de-au
făcut prăpăd de lume! Măcel!... Katiușa bate la metru pătrat. Ostașii erau
buluc la masă! I-a curățat! Le-a ieșit ciorba pe nări, cu mațe, cu sânge !...
Eu atât am avut noroc, că am tras ușa de la un grajd, când m-am întins pe
brânci. Atâta știu...
Când m-am trezit, m-am trezit
închinundu-mă. Era o zguduitură puternică, iar eu continuam să mă închin și să
tot zic ceva, cred că „Tatăl nostru”, dar repede, repede de tot, încât nici eu
nu mai înțelegeam prea bine ce mai bolboroseam. Cădeau proiectilele. Ardea
peste tot! Era un iad de flăcări. Când m-am uitat în dreapta mea, am văzut cum
ardeau atât clăile de fân cât și calul și ordonanța sublocotenentului Moța. El
se băgase, bietu’, în claia aia, ca să
scape, și a ars de viu. Ce mai necheza calul! Se ridicase în două picioare și
ardea nechezând întruna; avea coama o vâlvătăie galbenă !... Ce rău mi-a părut
de el, dar și de ordonanță, că era un băiat vesel, glumeț, de pe lângă
Drăgășani. Păcat de el…
Am plecat de acolo, din bombardamentul ăla
greu! Am plecat în debandată. Oameni speriați, rupți, necăjiți!... Am trecut
dincolo, pe o câmpie; apoi, am luat-o să suim niște dealuri cu niște terenuri
frumoase, cu vii, cu pomi, iar când să ajungem în Dealul Tomeștilor, ne
pomenim cu un maior pe motocicletă : „Unde vă duceți, mă, nenorociților?!
Înapoi,... tu-vă dumnezeii și vascrisul mamii voastre! Aici să muriți! Aici e
patria voastră!...”.
Așa era, după lege, dar cum dracu’ să mai
stai, dacă ne dezarmaseră definitiv?! Nu ei, ofițerii cei mari, dăduseră
dispoziție să ni se reducă muniția?! Nu ei plecaseră acasă și lăsaseră armata
pe seama subofițerilor și-a sublocotenenților ?! Iar acum venea el, care
petrecuse vreo lună-două pe-acasă, cu muierea lui, și ne lua pe noi la
înjurături, după ce ei produseseră dezastrul ăla; că din cauza lor au rămas în
valea Trifeștilor sute și sute de morți, numai tineret.
Noi nu l-am luat în seamă și ne-am
continuat retragerea, dar el, al dracu’, scoate pistolul și, întinzându-1 spre
noi, zice : „Decât eu s-ajung la București cu registrele, dar voi nu...!” și
n-a mai apucat să mai zică ceva, că l-au împușcat militarii cât ai zice pește.
Ne-am retras, mereu, mereu în Dealul
Tomeștilor ne-am oprit un pic, dar
a-nceput să vină puhoi de lume și atunci am întins-o din loc. Eram cu nea Tudor
Măciuceanu și cu Fulga Ion din Bărbătești. Eram cu căruța. Am dat bice cailor
și arde-o, vere! Zburam! Aveam niște cai procopsiți!... îi luasem din Valea
Trifeștilor, după ce ne-au măcelărit rușii cu Katiușa.
Am rupt-o, nene,la fugă, de ziceai că
una-două ajungem la București. Am ajuns pe dracu’ să ne ia, că la Vaslui era
cât pe-aci să ne ia prizonieri, dar am scăpat și ne-am mai oprit tocmai într-o vale. În valea
aia era la lume!... Aruncai ceva-n sus, pica-n cap de om! Așa prăpăd de lume
era!... Habar n-aveau cum să scape, bieții, din valea aia!... Stând buluc
acolo, odată ne pomenim cu câteva tancuri „Tigru-T 34”. Norocul a fost că nu
m-au apucat, că mă făceau chisăliță !...
Măi fratele meu, când le-am văzut, am
crezut că pleznește inima în mine, dar odată m-am dezmeticit și-am luat-o la fugă
printr-un zăvoi, la vale. Era un zăvoi cum e cel de la Mănăstirea Dintr-un
Lemn. Zob de lume au făcut nemții acolo! Prăpăd au făcut nemții!... Eu cred că
ei aflaseră despre armistițiul încheiat între noi și ruși, că era pe 25 de
august ’44, și de-aia au făcut treaba asta. „Ei, fi-ți-ar mă-ta-a dracu’ de
viață și de soartă nenorocită! am zis eu după ce am scăpat de tancurile
nemțești. Mai înainte muriră ai noștri, românii, mitraliați de ruși, iar acum
muriră zdrobiți de șenilele și proiectilele tancurilor nemțești!... Bravo nouă,
frați români! în țara noastră ne omoară străinii; și rușii, și nemții!... Să
mori în țara ta, nevinovat, pentru că alții vor să fie mai mari pe pământul
ăsta! Trec peste noi și peste țara asta ca și cum ar călca un soldat cu bocancul
drept în mijlocul unui cuib cu pui de mierlă. Halal țară! Halal noroc, Doamne
!...”.
Se făcuseră nemții ai dracu’! Mașinilor
lor le puneau foc și plecau doar cu câteva, ca să nu ne rămână nouă bunurile
lor. Noi să n-avem parte de nimic, nici de la unii, nici de la alții; numai de
moarte s-avem parte !...
Am fugit din nou; am trecut pe valea aia
și apoi am apucat pe un drum ca pe la Ulm în deal. Drumul era el făcut bine,
dar două roate mergeau pe-o dungă a drumului, iar celelalte le țineam noi, să
nu cadă. E vorba de mașini, că mai mergeau și mașini. În fine, am ajuns în
deal, dar ne-au și luat în primire Șnaiderele, niște tunuri; băteau bine de
tot, dă-i în mă-sa de nemți! Deștepți, ce mai !... Acolo, pe deal, era o
coloană de mașini germane cărora nemții le puneau foc; turnau benzină pe ele și
le aprindeau. Erau mașini încărcate cu efecte, cu alimente, cu câte și mai
câte.
Când am văzut că ne-au luat proiectilele
în primire, i-am spus lui Ion ăla din Bărbătești :
„Ee, nu e cazul, Ioane! Hai s-o luăm din
loc!”. Aveam căruța încărcată cu câte prostii: o lunetă foarfecă, un aprat de
radio, de toate... Am lăsat căruța acolo, am încălecat pe cai și păzește-o,
vere! Din dreptul unei șuri de paie ne-au mitraliat unii, dar am scăpat de ei
și ne-am lăsat pe o vale în jos. Am mers pe firul Prutului în jos, prin
mlaștini; ne-am mai întâlnit și cu alții, că erau drumuri pe marginea
Prutului. Dintr-un deal ne-au strigat unii :
,,Băă, veniți încoace, că aici este
comandantul și mergeți cu toții !”, dar noi n-am avut treabă cu ei. Nu mai
aveam încredere decât în bunul Dumnezeu. Văzusem cum erau oamenii, ofițerii
noștri, rușii, nemții.., îi durea-n c... de noi și de viața noastră !... Tot
călărind, ne-am întâlnit cu un subofițer de cavalerie. Avea un cârlan
procopsit. El avea și o hartă. Nu știu cum o fi făcut, el la o podișcă, cu
cârlanul lui, că a scăpat în pozmol. El a apucat de a sărit pe podișca aia, dar
cârlanul s-a scufundat în pozmol, până a rămas nechezând, cu botul în sus. Ce
rău mi-a părut de bietul cârlan!. Era frumos, săracu’.
L-am lăsat acolo pe subofițerul ăla și noi
am luat-o în jos, pe marginea Prutului, până am dat în-tr-un izlaz. Acolo, la
Hoancea, trăgea artileria de dincolo, din Basarabia, din Kahul, și bătea
șoseaua care mergea în jos, către Galați. Alergând cu caii de căpăstru, ne
pomenim: prrr! prrr! prrr! Repede ne-am culcat la pământ; ne-au rănit caii. Pârâia
mitraliera, de ziceai drace! La o palmă de capul meu se înfigeau gloanțele în
pământ. Îmi sărea țărâna în ochi !... Dar bine mă mai fixase!... Numai un pic
și mă făcea ca pe geam!... Bucățele! Când s-a oprit mitraliera, m-am tras binișor în dreapta, către un tufiș
mare și niște sălcii, m-am târât iar și am sărit în dosul unei sălcii. Până a
ajunge însă în dosul sălciei, iar s-au pus cu mitraliera pe noi.
Stam acolo, lângă salcie, și pâlpâia inima
în mine. M-am lăsat încet la pământ și-am îngropat ce-aveam la mine: niște
bani, fotografii, niște scrisori, niște cruciulițe pe care le făceam din geam,
din țiplă de avion; le vindeam, la Iași, pe tutun; făceam zvastica germană și
o vindeam nemților, tot pe tutun, iar tutunul îl vindeam în Iași. După ce le-am
îngropat, ne-am pomenit cu doi ruși:
- Predai, rumânski! Predai, rumânski!
Îi spun lui Ion :
- Bă, Ioane, ieși tu afară, că tu poate
mai știi rusește. Că el fusese cu un an mai înainte în Rusia.
A ieșit Ion, apoi eu. Cum am ieșit, mi-a
și luat baioneta și casca de pe cap. Aveam la mine patru sute de lame
franțuzești. Pe toate mi le-au luat. Nu mi-a lăsat o lamă-a dracu’. Mai aveam
niște biscuiți, vreo două cutii de conserve și niște zahăr, care-mi venise și
mie de-acasă. Doar zahărul mi l-a lăsat. În rest, nimic! Nimic nu mi-a lăsat
!... Dacă i-am spus că mi-e foame, mi-a zis :
- Vașu ma-ții ! Pașli (adică ’tu-vă mama
voastră! Plecați!) și mi-a tras vreo doi pumni în spinare, de m-a cocoșat.
Am plecat. Ce dracu’ era să mai fac?! Am
mers la pod, dar podul îl distruseseră nemții. Atunci, ne-am dus la Kahul. În
timpul ăsta, rușii treceau dincolo armamentul. Puseseră niște scânduri groase
peste Prut, ca să treacă mitralierele. Când ne uitam noi, vedem niște nemți
trăgând de mitraliere; îi puseseră rușii. Dar să vezi ce-ai dracu’, nemții ăia!
Când să tragă o mitralieră sus, hop! să ne împuște pe noi. Se instalaseră să
tragă în noi și în toți rușii care erau acolo. Erau SS-iști și fuseseră luați
prizonieri de ruși. Ei însă n-au băgat de seamă că acolo, în spatele lor, erau
și ofițeri ruși.
Măi, fratele meu, când au văzut treaba
asta, au și sărit rușii în spinarea nemților (o doctoriță și un ofițer)
și le-au tras cu paturile pistoalelor în
cap. I-au și luat de acolo și doctorița aia i-a împușat pe amândoi nemții în
marginea Prutului.
De acolo, ne-au dus în deal, la Kahul.
Acolo ne-au încartiruit. De aci era
vorba să ne ducă într-un lagăr, la Tarmaz, dar a dat Dumnezeu de am scăpat și
ne-am strecurat și noi cum am putut, prin niște comune, una Moskovița, unde
ne-am dus la niște țigani, să ne schimbăm hainele, ca să scăpăm de ruși; ca să
nu ne mai prindă iar și să ne trimită în lagărele din Siberia.
Ei, țiganilor nu prea le convenea, că
aveam pantalonii rupți, bluza ruptă; decât bocancii erau buni.
- De, să vă dau o mâncare și să-mi dați
bocancii, ne-a zis o țigancă.
- Hai, zic, fă treaba asta și dă-mi și mie
niște trențe de-ale voastre.
Am mâncat niște cartofi fierți, ne-am
îmbrăcat în zdrențele țiganilor și-am ieșit în drum, așa cum iese șarpele la
drumul mare. Mai veniseră încă vreo vreo câțiva, scăpați și ei ca prin minune,
și mergeam pe drum în jos, când ne-a prins din urmă o coloană sovietică. Din
coloana asta a ieșit un uzbeh sau un kalmak, ce p... mă-sii era, că prea urât
era, călare pe cal, și răcnește la noi:
- Rumânski ? Iop tvoiu ma-tii ! Curva!
(adică Români ? ’tu-te-n c... pe mă-ta ! Curva!) și m-a pleznit cu biciul, de
mi-a spart spinarea; pe alții i-a croit cu biciul peste obraz. Când am văzut,
am sărit într-un șanț larg și m-am băgat cu spatele într-un gard de mărăcini,
dar el nu m-a lăsat nici acolo. A dat pinteni calului, ca să sară cu
picioarele pe mine, să mă fărâme, dar calul nu a vrut. Atunci, de ciudă, a scos
pistolul, să mă-mpuște, dar unul din coloană a țipat la el. A pus pistolul la
locul lui și a intrat în coloană, înjurându-mă.
Rușii au căutat să ne bage cu ei în
coloană, dar un biet sărac (Dumnezeu să-i ușureze țărâna, dacă o fi mort!), un
locotenent rus, a fost milos. El cred că țipase la nenorocitul ăla să nu
mă-mpuște. Și când coloana s-a oprit în marginea unui izlaz, locotenentul ăsta
a venit la mine și m-a întrebat cu vorbă frumoasă, bună :
- Rumânski ?
- Rumânski !
- Unde mergeți ? A întrebat el pe rusește.
- La București.
- Câți kilometri sunt până la București ?.
- 100”.
Noi l-am păcălit pe el, că numai până la
Galați erau șaptezeci.
Locotenentul ăsta a fost om bun și milos.
Ne-a luat după el, săracul, și ne-a dat de mâncare; ne-a dat și băutură. Am
venit înapoi, pe picioare, până la Kahul, unde ne luaseră prizonieri; Aci, când
să coborâm în vale, către Prut, unde era lume multă, vine unul din spate și
zice :
- Bă, bă! Unde, vă duceți, bă, voi ?
Vorbea pe românește și avea uniformă,
românească.
- Păi, după domnul tovarășu’ ofițer!
- Ha,. înapoi...,’tu-vă muma-n c... să vă
f...! O să vă putrezească oasele-n pustiul Siberiei!... Înapoi! Hai la
comandament!
Ne-am dus cu el și am primit o țidulă la
mână, în care se arăta că suntem liberi să mergem la unitățile noastre din
România.
- Mergeți la unitatea dumneavoastră!
Încadra-ți-vă iar în unitățile voastre și luptați împotriva hoardei fasciste!”
a zis un ofițer rus. Atunci am auzit prima dată cuvintele astea: „hoardă
fascistă”.
Am plecat de la comandamentul ăla și am
ajuns iar la Prut. Aici ne-au oprit iar, că stricau rușii podurile; din
două-trei rele făceau unu bun, ca să poată trece trupele și tancurile în
România.
Am ieșit la șosea și am mers ba pe jos, ba
cu mașinile rușilor sau cu căruțele lor. Rușii ne dădeau tutun, bomboane și
chiar băutură de-a lor, tare-a dracu, vodkă! Dar era bună! Când prindeam
sticla, trăgeam pe săturate. Râdeau, ai dracu’! Trăgeau și ei, mamă-mamă! Așa
am venit cu ei până în comuna Traian. De-aci, rușii au intrat în Galați. Noi
însă nu ne-am mai dus în Galați, fiindcă ne-au spus niște oameni că zi și
noapte făceau rușii razii prin cartierele Galaților. Așa că, ne-am rugat de un
biet sărac să ne lase și pe noi să ne culcăm la el, dar n-avea unde, bietul, că
mai avea niște oameni. Avea o căsuță prăpădită; n-avea gard, nimic, nimic.
El ne-a spus să nu cumva să ne băgăm în
glugile de coceni, să ne culcăm, că rușii vin și bagă, noaptea, baioneta în
glugi și ne omoară.
- Mai bine băgați-vă sub prispa casei,
ne-a zis.
M-am băgat sub sala casei cu Fulga ăsta
din Bărbătești, dar dimineața ne-am trezit uzi leoarcă. Omul ăsta avea o capră
care dormea pe sala casei și, noaptea, s-a pișat pe noi. Ne-am sculat și-am
ieșit în drum. Am luat-o pe jos până în Galați. Aci erau dărâmate fabricile,
țesătoriile, blocurile... Mergând așa, ciuetici, pe străzile orașului, de sus
ne strigă o doamnă. Zice :
- Români?! Români de-ai noștri! Cu ce să
vă cinstesc?
Ne-a chemat la ea și ne-a dat, săraca, un
pahar de apă, o felie de pâine, o bucățică de brânză și câte 250 de lei,
băncuțe.
(Covercă I. Ilie, născut în 1922, decedat
în septembrie 1990, satul Moșteni, comuna Frâncești, jud. Vâlcea)
- Va urma -
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu