„Pe
când era încă bine” (2)
Mihai
Cantuniari, scriitor
01
Octombrie 2023
Cât
pepene roşu poate mânca un copil fără să crape?
În urmă cu aproape 70 de ani, tot într-un august
înfocat, vărul Ucu (Alexandru/Alexăndrucu/Ucu) şi cu mine, la via copilăriei,
eram pe cale să aflăm răspunsul… cu preţul vieţii.
Iată cum s-a petrecut dandanaua: părinţii şi bunicii
noştri opriseră în faţa porţii o căruţă cu coviltir, cu harbuji din cei mari,
se tocmiseră cu căruţaşul şi începuseră să descarce în pivniţa de sub prispă,
prin gârlici, fructele cele grele, rotunde, ovale, elipsoidale, atât de
ispititoare în ochii unor puşti de vreo zece ani (eu), respectiv opt (Ucu). Amândoi am urmărit cu mare interes
desfăşurarea faptelor, ferm hotărâţi să trecem la acţiune şi să mutăm zemosul
conţinut rubiniu al câtorva sferoide apetisante, din pivniţă direct în stomacul
nostru, şterpelindu-le de cum se va ivi ocazia. Iar la via legendară a
copilăriei fericite, ocaziile se ţineau lanţ.
Desigur, la masă, bunicii şi părinţii ne dădeau din
belşug feliile delicioase de pepene, dar nouă nu ne era de ajuns; aveam ochii
mai mari decât burta şi doream să ne îmbuibăm o dată, o singură dată, fără
oprelişti, din comoara ascunsă a beciului răcoros, unde spinările vărgate ale
pepenoaicelor râvnite se arcuiau ispititor, vălurind pe întuneric şi parcă
făcându-ne cu ochiul. Ce mai, pofta vine mâncând, însă desfătarea vine încălcând
regulile părinteşti. Zis şi făcut. Într-o după-masă calmă şi tihnită, după un
prânz copios, am profitat de siesta prelungită a “babacilor” şi am cărat în
pomătul din spatele casei, la colibele noastre
- fiecare îşi avea coliba lui,
făcută cu mâinile lui, din araci căptuşiţi bine cu fân şi crengi
înfrunzite - două măreţe cucurbitacee care parcă cerşeau
să fie despicate, degustate, devorate. Ne-am aşezat turceşte în pragul
colibelor, cu câte un cosor (mi-e teamă că foarte ruginit) în mână şi le-am făcut
pe plac, pornind ospăţul…
Aici se situează încă un episod din cele în care
intervin, categoric, îngerii copiilor, căci altfel nici acum nu înţeleg cum
de-am scăpat cu viaţă! Mai pe şleau spus, ne-am ghiftuit nebuneşte, până la
hipersaturaţie, dând apoi într-o indigestie cumplită, în cursul căreia amândoi
am văzut, vreme de peste două ore, literalmente moartea cu ochii. Ce greţuri,
ce sfârtecări/înjungheri stomacale, ce senzaţie de sfârşit, ce chinuri! Nu e
nici o exagerare, niciodată până atunci nu ne simţiserăm atât de rău. Atât de
înspăimântător de rău. Eram în aşa hal de îndopaţi, încât nu ne puteam urni din
loc, nici măcar întoarce pe o rână, ci doar lăsa pe spate într-o stare vecină cu colapsul. Zăcând aşa,
umflaţi în pântec, amorfi, incredibil de borţoşi, încercam să ne dăm unul
altuia curaj, dar nici asta nu puteam: să mai îngăimăm cuvinte. Efortul de a le
lega între ele ne depăşea într-o asemenea măsură, încât a striga după ajutor
era de domeniul imposibilului. Nici să ne uşurăm pe cale naturală nu reuşeam,
fiindcă, nu ştiu de ce, deşi simţeam dumicatul în gât, nu puteam nici voma,
nici urina, nici altceva, toate aceste funcţii fiziologice fiindu-ne stopate.
Bâzâiţi de muştele grase de care nu ne mai puteam apăra, am sucombat într-o
lâncezeală cataleptică, de bârne aruncate de apă la mal, întreruptă doar de
încercările vane de a ne schimba poziţia. Între un geamăt şi altul, ne juruiam
pe tăcute ca în viaţa noastră să nu mai facem aşa ceva. Noroc că bunicii şi
părinţii, crezându-ne plecaţi undeva pe la capătul viei, nu ne-au căutat,
fiindcă dacă ne-ar fi găsit, deplasat, mutat, cărat, oblojit, ar fi fost încă
şi mai rău. Nemişcarea completă ne-a fost salvarea, întrucât la capătul unui
proces anevoios de digestie, care a
durat pe puţin două ceasuri, am început să ne mişcăm încetişor şi prudent câte
o mână, câte un picior, apoi capul. Reveneam treptat la viaţă; nu ne venea să
credem, dar procesul chinuitor al mistuirii celor îngurgitate cu lăcomie
sinucigaşă se apropia de sfârşit. Când până la urmă ne-am târât acasă, tăcuţi,
umili, încă speriaţi, spăşiţi, cei mari şi-au dat seama numaidecât că era ceva
în neregulă cu noi, ne-au descusut intrigaţi, dar n-au aflat adevărul. Existau
isprăvi de nemărturisit, taine opace care ne legau pe noi, cei doi verişori,
unul de altul, şi aceea era una din ele.
Nota autorului -
„Bărbatul cu cele trei morţi ale sale” s-a numit primul meu volum din seria
„Omul ca iarba”. Acum, în cunoştinţă de cauză, puteţi să o adăugaţi şi pe a
patra.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu