duminică, 1 octombrie 2023

Mircea Dorin Istrate - Mi-e dor de limba veche, românească

 

                                                                                                                                                                             foto: VASILE OPRISAN


 

Mircea Dorin Istrate

Carte în curs de apariție (partea I-ea)

 

Mi-e dor de limba veche, românească

 

 

~*~

 

Trecător prin ceruri ninse

Cu luceferii în roi,

Însfințesc cu-a mele vise,

Urma carului cu boi.

*

Bătrâna limbă fie-ne ca MOAȘTE-n

BISERICA vorbirii românești,

Prin ea oricine-n lume RECUNOAȘTE

C-aici am fost, din TIMPURI strămoșești.

**

Comoara limbii noastre-i adunată

În vorba românească ce ni-i dată,

S-o ținem moștenire rând la rând

În suflete, în inimă și-n gând,

Că ea pe toți românii laolaltă

I-adună-n pământesc și-n lumea cealaltă.

 

&&&

 

 

 

OMAGIU  LIMBII  ROMÂNE

 

Știți voi, toți acei vorbitori ai limbii române, că ea, limba noastră, este FOCUL cel mereu VEGHETOR de CONȘTIINȚĂ al acestui neam? Ea fiind înfioratul CÂNT al sufetului românesc? ZIDUL ei de rezistență împotriva GLOBALIZĂRII, a pierderii IDENTITĂȚII sale? Și că ea, limba, se NAȘTE oriunde mereu odată cu NAȚIA, CREȘTE și se DEZVOLTĂ alăturea cu ea? Că prin ea noi avem VIAȚĂ SOCIALĂ, NUME și RENUME, elementele dădătoare de adânc RESPECT și de CIVILIZAȚIE? că prin cel mai de seamă reprezentant al ei, Eminescu, ca și prin alți poeți ai acestui neam românesc, ne putem ÎNCHINA, RUGA și SPOVEDI mereu curat și frumos, înălțimilor cerești? Că, OMAGIIND limba română, noi cei de-acum ducem și vom duce o dreaptă LUPTĂ continuă pentru recâștigarea SENTIMENTULUI și mai ales a DEMNITĂȚII noastre NAȚIONALE?

Mai știți voi, cum că limba noastră cea STRĂBUNĂ este încă adânc păstrătoare de ISTORIE adevărată, dar și de SPERANȚE de mai bine pentru acest neam oropsit, pătimit, dar mereu și mereu atât de BUN și mai ales atât de IERTĂTOR a tot și a toate, JERTFITOR de-alungul tuturor veacurilor care au trecut peste el pentru SFÂNTA, CURATA, DULCEA și atât de frumoasa LIBERTATE? Că tot ea, limba neamului ADUNĂ și ÎNCHEAGĂ în CUPRINSUL hotarelor ei, acest mare și străvechi NEAM ROMÂNESC?

Poate că voi, cei din ziua de azi, nu știți că numai în limba română putem simți DORUL cel arzător că-i DOR, vaierul și plânsul sufletului fiecăruia atunci când vom murmura DOINA noastră cea străbună, că doar atunci când o ROSTIM putem simți picurul cel fierbinte al lacrimilor noastre nesfârșite, mereu născute din tăinuita noastră RUGĂ, îndreptată spre SFÂNTUL, DIVINUL și CERESCUL cel Dumnezeiesc.

IUBIȚI, OCROTIȚI și APĂRAȚI mereu și mereu, chiar cu prețul vieții voastre dacă este cumva nevoie, LIMBA ROMÂNEASCĂ și mai ales SLĂVIȚI-O oriunde și oricând puteți face acest lucru, înspre mereu înălțarea ei în FALA și MĂRIREA lumii celei de azi, precum și a celei care va veni după noi . Că doar așa și numai așa, voi cei de-acuma, veți putea ÎMPLINI VREREA înainteamergătorilor noștri și veți putea lăsa URMAȘILOR ce vor veni după voi, acea NEPREȚUITĂ AVERE , a acestui FRUMOS, CURAT și atât de SIMȚITOR suflet românesc.

Așadară, îl rugăm pe Domnul Dumnezul nostru cel ceresc, să ne OCROTEASCĂ și să BINECUVÂNTEZE de-apururi această dulce și frumoasă LIMBĂ ROMÂNEASCĂ, iar pe noi, cei vorbitori a ei, să ne așeze la sfârșitul veacurilor care vor să vină cândva, în frumoasa și mirifica Grădină a Maicii Domnului, ca să merităm a fi mai apoi, aleșii nemuririi lumii și veșnicia ei.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

VORBĂ  VECHE,  ROMÂNEASCĂ

 

Mi-e dor de vorbă veche, ROMÂNEASCĂ,

Ce are-n ea atâtea înțelesuri,

Rămasă din cea limba STRĂMOȘEASCĂ

Cu TÂLCUL ei vrăjit, plin de eresuri.

 

În ceea vorbă-i multă-NȚELEPCIUNE

Ce-au adunat-o-n veacuri de GÂNDIRE

Strămoșii, făcători de fapte bune,

Ce au acum în ceruri, IZBĂVIRE.

 

Nici nu gândim ce-AVERE ne lăsară

Și ce COMOARĂ-n grai e TĂINUITĂ,

Că vorba cea bătrână-i FLOARE rară,

Ea ÎNSTELÂND cea limbă ce-i vorbită.

 

Prin ea legăm TRECUTUL de departe

Cu mersul zilei celei de ACUM,

De-o mai vorbim, nimic nu ne DESPARTE

De-al nostru ÎNCEPUT, pe-acesta drum.

 

Bătrâna limbă fie-ne ca MOAȘTE-n

BISERICA vorbirii românești,

Prin ea oricine-n lume RECUNOAȘTE

C-aici am fost din TIMPURI strămoșești,

 

Că VATRA noastră-i vatră dinceputuri,

Că MOȘUL CEL BĂTRÂN e Dumnezeu,

Că DORUL nostru-i numa-n aste luturi,

Că STRUNGA și RĂBOJUL am doar eu,

 

Că ceia TROACĂ fosta-mi SCĂLDĂTOAREA

Și-n COPÂRȘĂU m-or duce-n ȚINTIRIM,

Că MUMA e atoateștiutoarea,

Și-n fața lui IO, eu doar mă-nchin.

 

Țineți la limbă, HASNĂ să vă fie

Când mi-o GRĂIȚI, că bine îmi alegeți,

Că-n rai de-ajungeți, ca să-mi fiți vecie,

Cu ăi bătrâni puteți să vă-nțelegeți.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

LIMBA  BĂTRÂNEASCĂ

 

Mi-e dor de LIMBA bătrânească, cu vorba-i MOALE, LINIȘTITĂ,

Din vreme veche, strămoșească, pe-aicea încă NEPIERITĂ,

În spusa ei sunt VREMI bătrâne și-atâtea TAINE încifrate,

Atât adâncă-NȚELEPCIUNE, șirag de perle adunate.

 

Cuvintele în ea îmi CÂNTĂ, avându-mi tril de ciocârlie,

Ce-n preasmerenie se umplu de DOR arzând și bucurie,

În zisa lor se-nlăcrimează FIORUL pus în MIORIȚĂ,

Iar în lucrarea cea SURPATĂ-i, jertfelicita nevestiță.

 

Și câte încă vechi ZICALE ce le-au rostit demult străbunii

Ne fie STUP de înțelesuri, AVERE ce-au purtat-o bunii

Prin viața lor și-apoi mi-au dat-o, AJUNGĂ-ntreagă pân’ la mine,

Iar eu ți-oi DA-o măi nepoate, s-o porți și-n veacul care vine.

 

Cu ea ne-am DUS în largul lumii când pus-am STÂLPI de noi popoare

Ce s-au întins pe dunga zării lărgind bătrânele-mi hotare,

De-aceea astăzi încă spunem că-n jur-prejur avut-am FRAȚI,

Iar încă mult mai pe departe, AVEM pe-acolo veri, cumnați.

*

GRĂIȚI-MI limba ceia veche, că ea ne LEAGĂ de trecut,

Să știm c-aici am STAT de-a pururi în cuibul nostru, d’inceput,

Și NUME-am dat la toate cele în limba veche, bătrânească,

Așa că voi păstrați-o dară, să poată-mi încă, viețuiască.

 

Nu mi-o STÂLCIȚI că-i piere gustul și frumusețea și-nțelesul,

Devine SEARBĂDĂ și GOALĂ își pierde farmecul, eresul,

Ea ne-a ținut UNIȚI prin veacuri pe toți de-un neam și-același grai

Și poate sus, prin cele ceruri, e limba vorbitoare-n Rai.

 

Eu țin la limba mea străveche, ce-n rând tot NEAMUL mi-a vorbit-o

Și care eu, la fel ca dânșii, mereu în vremuri mi-am IUBIT-o,

Cu ea mi-am SCRIS prin veac TRECUTUL și VIITORUL ce-o să vie,

Cu ea CERȘIM iertări la Domnul, cu ea NE-NGROAPĂ popa-n glie.

**

Pe HUMĂ pune-oi un PRIPON, să țin cu BRÂNCA nemuritul

Și-n dosul stânii-ntr-un COTLON, RĂVAȘ să am cu veșnicitul,

Când NEVOIT, din cele două, lua-voi doar o CRESTĂTURĂ,

Pe lângă mine treacă timpuri, ajungă-n cele de din urmă.

 

Acolo tot pe voi, românii, să vă GĂSESC îmbătrâniți,

Ca noi, ce-om fi cei de pe urmă, să fim ÎNVEȘNICIȚI ca sfinți,

Că l-am slujit pe Preaiubitul de când am fost Adamii HUMII

Și până-n ceasul de pe URMĂ, când bate-va sfârșitul lumii.          *

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

VORBA  BUNII

 

Mi-e drag de BUNA, maica ce odată

Cu drag în POALA dânsei m-a crescut,

Că-n vorba-i dulce, NEÎNSTRĂINATĂ

Ea îmi spunea cât multe-a mai văzut.

 

Și-n glasu-i TRĂGĂNAT, ca de bătrână,

Simțeam cum VOROVEȘTE cu strămoșii,

Eu o-ntrebam ades: tu MAMĂ TÂNĂ,

Ce-ți spun acuma ei, NENOROCOȘII,

 

Bătrânii cei cu PLETE și SUMANE

Ce-s OALE și ULCELE-n lutul sfânt?

Pe care-i văd acum ca pe ICOANE,

Mari VEGHETORI de neam, ce nu mai sunt,

 

Și STÂLPI de ȚARĂ , veșnic JERTFITORI,

CUIBARUL să și-l țină pe vecie,

Aici în astă HUMĂ, nedatori

La nimeni di-mprejur, ca să se știe.

*

Eu de la ea, țăranca-NNEVOITĂ,

Am învățat a BUCHISI trecutul,

Cu MOȘ ADAMUL vremii ARVUNITĂ,

Aici să HĂZNUIM în veci pământul.

 

Pe CALEA CRUCII noaste jertfitoare,

Ce-a început acuma mii de ani,

Aici am fost TROIȚE VEGHETOARE

Și-un PUMN de pus în piepturi, la dușmani.

 

Și-mi mai spunea Bunica mea iubită

Când începea să-mi înmulțească anul,

Să țin ca pe-o ICOANĂ tăinuită

CERESCU-n suflet, LIMBA veche, NEAMUL,

 

Și MUMĂ-mi fie ȚARA pân’ la moarte,

Iar pentru dânsa viața să-mi dau VAMĂ,

Că fără ea nimica nu se poate

Aici să dăinuiască fără teamă.

*

S-a dus demult și BUNA și-ncă MOȘU,

La rând veni-voi eu să-i MOȘTENESC,

Ne-adună-n Raiul de-nceput STĂMOȘUL

Pe cei ce-am HĂSNĂȘIT în pământesc.

 

Să-i spunem de-am ținut această HUMĂ

În BUNĂ RÂNDUIALĂ și-n MĂRIRE,

De țara am simțit-o că ni-i MUMĂ

Și-am ridicat-o steie-n NEMURIRE,

 

De NEAMU-i bun și-n veșnică UNIRE,

De LIMBA o păstrăm NEPRIHĂNITĂ,

De NE-NCHINĂM la cea Dumnezeire,

De FAPTA ni-i curată și cinstită.

*

Eu, ce să-i spun când m-o-ntreba ADAMUL

De ce-i pe-aici, prin Raiul lui lumesc?

Că țara-i tot mai MICĂ și-apoi neamul,

Cu fii-n alte ȚARINI, OSTENESC?

 

I-oi face dară mare ÎNTRISTARE,

L-oi supăra de sufletu-i va plânge,

N-ar fi crezut că NEAMUL lui nu are

Sămânța NEMURIRI-n a lui sânge.

**

Azi nu mai SUNTEM ce am fost odată

Cu țara-n SUFLET și cu neamu-n VINE,

Cu LIMBA ceea dulce, ÎNGÂNATĂ

Având cerescul ÎNTURNAT în mine.

 

Am RISIPIT mai toate ce primit-am

AVERE de la moșii noști’ străbuni,

Și ne CORCIM cu câte ne-nvățat-am

Tot PREUMBLAȚI pe fața ăstei lumi,

 

De am ajuns să ne UITĂM strămoșii

Și LIMBA lor de-abia a o-nțelege,

Ne-NDEPĂRTĂM de țară și de MOȘII

Ce-au mai ȚINUT la stămoșeasca lege.

***

De-așa o ȚINEM în uitări și-n RÂCĂ,

De nu-i SIMȚIM pe ei sub al nost’ pas,

Ne-om PUSTII și-om fi de-acum pe ducă,

Că din ce-a fost NIMIC, n-a mai rămas.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

SUDUIE  ȘI  TUNĂ  BUNA

 

OȚĂRÂTĂ-i Buna tare

C-o vint’ HULPEA iar az-noapte

Prin grădinii, prin garduri sparte,

Și-o luat în graba mare,

Ia, de-aici, din COTICARE,

De sub CLOCĂ, pui vre-o ȘEPTE

Și-apoi pân’ să să DEȘTEPTE

Moșu ce dormea în șură,

Cu alț’ doi, s-o dus în gură.

 

TUNE dracu-n ea să TUIE!!

SUDUIE de-acuma Buna,

De-aș ști unde-i văgăuna

De TRII ori pe ZÂ m-aș duce

Să-i dau foc, să nu apuce

Din COTLON să îmi mai iasă

Decât friptă TĂTĂ, arsă,

Cum AMU arde în mine

Inima-mi, în DRĂCUIRE.

 

O mai VINT de-atunci JIVINA

De vre-o două ori în noapte,

Dar, la locul cu pricina

Pus-a Moșu mere coapte

Și un ZGHILȚ, de la vecină,

Să mi-o prindă pe jivină,

Ori s-o sperie de moarte.

*

Eu, atâta știu că Moșu

S-o TOMNIT cu un blănar,

Ca să-i vândă pe-un CRĂIȚAR,

CHELEA HULPAVEI cucoane,

Ce DE-AMU vreo două toamne

S-o-nvățat, la COTICAR.

 

Acum Buna-i LOITRĂ tare

C-o scăpat de-o-ngrijorare

Și-o GRÂJĂ o vară-ntregă

Puii, fie-i de tocană.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

AȘ  VREA  SĂ  FIU,  ACASĂ

 

ACASĂ-i LOCUL cela în care TE-AI NĂSCUT,

Și unde-n CLIPA vremii și tu ai ÎNCĂPUT,

Să-ți treci COPILĂRIA ca-n Raiul fericit,

Și-apoi, cu alți de-o seamă să-l faceți, însfințit.

 

ACASĂ-i DRUMUL ȚĂRII, cu stele picurat,

IZVORUL de sub DÂLMĂ ce-n veci e nesecat,

POMIȘTEA POPII toată și STÂNA din RĂZOARE,

Și-n toamne COLILIA în tremur prin cotloane,

 

Și-un săniat pe HULĂ, în ierni ca de poveste,

COLINDUL cel de taină cu sfânta lui cea veste,

Și-un joc în ȘURA POPII cu fete și feciori,

Și-o NUNTĂ sănătoasă ținută până-n zori,

 

Și CIURDA-n faptul serii amirosind a lapte,

HOTARUL care-n timpuri tot datu-ți-a BUCATE

Și ȚINTIRIMUL încă, cu dragii tăi părinți,

Cu Moșu și cu Buna, înveșnicind a sfinți.

 

Și BERCUL plin de păsări și gingași ghiocei,

Și DRUMUL MORII încă, cel străjuit de tei,

Și VIA de pe COASTĂ cu strugurii ei dulci,

Și MURA de pe vale, FRĂGUȚELE din lunci,

 

Și NUCII vechi cât veacul din vârful cel de deal

Ce străjuiesc de-apururi vecia în HAR-DEAL,

Cărările PĂDURII ce le știam ca-n palmă,

Biserica din DÂLMĂ, ce-n glas de clopot cheamă.

**

Acolo e ACASĂ , în veci de-adevărat,

În CASA ceea strâmtă, ce fostu-ți-a palat,

Iar astea de te CHEAMĂ din când în când ’napoi

Pe-o URMĂ legănată a carului cu boi,

 

Atunci vei fi ACASĂ, în vremea ta visată,

Iar BOABA unei LACRIMI, pe geana-ți tremurată,

Ți-o face CLIPA ceia o VRAJĂ să te-alinte,

La VIAȚA ce adesea, te-nșeală și te minte.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

ERA ATUNCI

 

Ca toți COPIII humii și eu am fost odată

ODORUL drag al Bunii și CLIPA-i de noroc,

De-aceea-ntotdeauna tot ce-am DORIT vre-odată

Ceva de-MBUCĂTURĂ, ea îmi făcea pe loc.

 

Mereu voi ține minte o ZAMĂ de ȘĂLATE,

Ori una bine-AITĂ cu ouă-n PĂPĂRAIE,

La foc de lemne HIARTĂ și DREASĂ cu mult lapte

Și cu bucăți de SLANĂ, prăjită în TIGAIE.

 

GĂLUȘTELE cu PRUNE și JEMLECAȘĂ dulce

Și CRUMPENELE coapte-n coptor, cu PORODICI,

Cu ceapă și cu brânză care să-i puie cruce,

Să MÂNCI ca nesătulul, ajungă-ți în OPINCI.

 

PLĂCINTELE cu VARZĂ ori CEAPĂ CHIPĂRATĂ,

Mai încă și cu PRUNE, spre tomna cea târzie,

Când mi se scutur pomii în noaptea îmbrumată,

Cu un CANCEU de-o LITRĂ, cu proaspăt mustul din vie.

 

Și-n serile de iarnă, o COSTĂ friptă bine

Cu-n BOȚ de MĂMĂLIGĂ ne sătura pe toți,

Și-o CUPĂ-apoi de lapte ce-abia TUNA în mine

Ce-o BEAM la coada vacii, cea lungă de doi coți.

 

În rest, ca toți copiii, ne săturam cu MERE,

Cu-AGREȘE bine copate, cu ZMEURUL dulciu,

Cu GULDUGUȚE încă și cu zemoase PERE,

Cu MURE de pe vale, cu AFINUL sălciu.

***

Așa era TRĂIREA în cea copilărie,

Când până și MÂNCAREA era atunci gustoasă,

Mi TE-MBIAU mai toate să-ți iei ce-ți place ție,

Așa că viața aceea, era mai SĂNĂTOASĂ.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

MOARA SATULUI

 

Mai CURĂ încă o Târnavă, la moara veche ce-i HÂITĂ,

E-NNĂMOLIT de-acuma GATUL, iar roata mare-i PUTREZITĂ,

Pe JGEABUL spart îm șapte locuri, nu-i apă cum a fost odată,

Iar ȚÂGLA de pe PODUL MORII, crăpată-i TĂTĂ și mi spartă.

 

În ea găsitu-și-a norocul PUHOI de negre rândunele,

Și poate încă pe atâtea, un STOL limbut de păsărele,

Mai toată ziua-i mare LARMĂ, dar noaptea trece în HODINĂ,

Și-n BOLUNZALA de acolo, mereu o viață stă să vină.

 

E ca un STUP acuma moara, cu viață-n ea, cum n-a avut

În timpul ei de din-nainte, ce-acuma-i VIS dintr-un trecut,

Când fostu-mi-a, în vremuri bune, ICOANA unei vieți la țară,

Ce-avea în ea DUMNEZEIRE și-acu-i clipită, ce-o să piară.

 

Doar PLOPII o mai priveghează cerând iertări la cerul sfânt,

În seri cu tremurat din frunze, în line mângâieri de vînt,

Apoi în ziua care vine, iară se naște cea SPERANȚĂ,

Că poate moara ce-i uitată, se va TREZI din nou la viață.

 

Asta n-o fi, că-n lumea noastră ce naște are-n ea sfârșitul

Și-o LEGE mai presus de toate, care-i de-apururi, ÎMPLINITUL

A toate ce-s VREMELNICIE pe-nsinguratul pământesc,

NIMICUL care-i doar o boabă, din nesfârșitul cel ceresc.

*

Vedeți cum moara ce TRĂIT-a vieți de tați, copii, nepoți

Și guri flămânde săturat-a la NEVOIȚII ceia toți,

Oricât ar vrea și EI îi vine SFÂRȘITUL cel de neoprit,

Ce stă ÎNSCRIS de la născare, în ce pe lume îi venit.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

SLUJBA  DE  DUMINICĂ

 

Și-MBUMBĂ Moșu, greu de-acuma,

Pân’ la GRUMAZ, alba-i CHEMEȘĂ,

Își CHIAPTĂNĂ cu grijă barba

Ce-i cu mustața MĂGIEȘĂ,

Îi mai TOMNEȘTE-o leacă Buna

Pe umeri CLICHINA MÂȚOASĂ,

Să uită nu cumva să-l strângă

ȘĂRPARU vechi de CHELE-NTOARSĂ,

Și-apoi... făcând o largă cruce

Și-n gând spunânt în tain-o rugă,

Să duc prin ZÂUA răcoroasă

Cu pas domol, AVAN s-ajungă,

În dealul unde-ncet să urce

La mica lor, BISERICUȚĂ.

 

Duminică-i, și-i sărbătoare

La OBȘTEA noastră creștinească,

Săracă e bisericuța,

Nu are ea de preț ODOARE,

Dar are cini’ să-i ALDUIASCĂ

Pe păcătoșii adunați

La sfânta ceea adunare,

Veniți cu toții, parcă-s frați.

*

Al nostru popă,Toderică,

UITAT de Domnu-n parohie

De ani trecuți ce nici chiar dânsul

De-ar vrea să-i numere nu-i știe,

Aicea e de-odat cu veacul

Și-aicea NATUL TĂT îl știe,

Că împreună cu DIACUL

Sunt scurtă CLIPĂ, de vecie.

 

Pe mulți, ce-acum smeriți se roagă,

Chiar el cândva i-a BOTEZAT,

Și-ncă pe-atâți cu bucurie

Cu PIROȘTRII i-a-MPREUNAT,

Și la OSPEȚE câte încă

Cu satu-ntreg s-au VESELIT,

Și-MBUCURAȚI cum le-a fost vrerea

Au TĂT cântat cât s-au NUNTIT.

 

Din ei DE-AMU să mai DEȘIRĂ

Mai câte unu-n drumul vieții,

Și-n ȚINTIRIM, în Dealul Mare

Va veșnii sub cruci de lemn,

 

S-o face BLIDE și ULCELE

Acolo-n sfânta ceea TINĂ,

Sub umbra prunilor ce-n toamne

Cu frunze peste el îmi cern.

**

Așa gândeam privind la Moșu,

La Buna încă, preasmerită,

Când mă luau frumos de mână

Și în cea vreme preasfințită,

Pe mine, pruncul cel de-o șchioapă

Mă PREUMBLAU la LITURGHIE,

Să-nvăț pân-o-i ajunge-n groapă

Că lumea, viața, chiar de-i vie,

Până la urmă-mbătrânește,

C-așa de când îmi este lumea,

Ea în uitare se topește.

**

De-acuma slujba-i pe GĂTATE,

Iar PĂCĂTOASA adunare,

(Mai toți cu capete plecate)

Smerit se-NCHINĂ la icoane,

Cerșind în RUGĂ de iertare

La toți le deie Domnul Mare,

BELȘUG la HOLDĂ să le fie,

La SUFLET încă, alinare,

La PRUNCI noroc și bucurie,

La neam și țară ÎMPĂCARE,

La toți de-acuma cât se poate,

DE-AMU încolo, SĂNĂTATE.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

RUGĂMINTEA MEA DIN URMĂ

 

SATULE, ţi-oi spune-n şoaptă RUGĂMINTEA mea din urmă,

Tu, primeşte-mă la tine să mă pui lângă ai mei,

Când veni-va SOROCITĂ clipa să mă las de turmă

Şi HODINĂ să îmi caut, sub covor de ghiocei.

 

Cu un car mă du la groapă, iar la boi le pune-n coarne

CIUCURI cu împletitură din cireşul înflorit,

Din SMICELE lungi de salcă să faci JUGUL, iar CORMANE

Fă-le doar din CIMBRIȘORUL, ce-i abia înmugurit.

 

Trandafir să pui pe LOITRE, că acum aşa se poartă,

RUDĂ fă din socu-n floare, iar SCĂRIȚĂ fă-mi din cracă

De alun, din cela tînăr, iar pe SPIȚELE din roată

Leagă maci din ceia roşii, privitorilor le placă.

 

După car, vină BĂNDAȘII, cu PRIMAȘUL, bun de gură,

Cântă-mi numai învârtite, iar la podul de la moară

Popa şi diacul GÂNGAV scape-mi iar o-njurătură

Că PODINA-i spartă toată şi prin vad vor trece iară.

 

Sus pe coastă-n ţigănime dă colaci şi BEUTURĂ

La TRUDIȚII ce-şi duc viaţa între maluri de amar,

POMENI-m-or, că şi-n viaţă, cum îmi scrie la Scriptură,

Tot le-am dat de câte una şi mai des, dar şi mai rar.

 

La mormânt nu PLÂNGĂ nimeni, că ‘napoi nu m-or întoarce,

Spună-mi doar un’’Iartă-l Doamne’’ şi atât mi-o fi de-ajuns,

Popa-n câteva cuvinte, IERTĂCIUNI să ia în pace

De la cei rămaşi în viaţă, pentru mine, ce m-am dus.

 

Tu, la cap în loc de cruce pune-mi SALCĂ plângătoare,

La picioare, las’ să crească o JORDIȚĂ de alun,

Umbră-mi facă îndulcită, ca în locul cu răcoare,

Liniştit să-mi dorm vecia, lăngă satul meu străbun.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

DORINȚĂ

 

Pe ULIȚA-nierbată, de-acum doar vântul bate

Că duși îs toți de-o SAMĂ pe Coastă la HODINĂ,

Pe-aici, de multă vreme nu se mai face TINĂ,

Că nu mai umbă nimeni și PORȚILE-s legate.

 

Un CÂINE nu mai latră din câți or fost odată

La fiecare casă de om mai VREDNICIT,

De vremea cea prelungă, ȘOPRONUL s-o HÂIT,

Iar cumpăna fântânii, în parte mi-i lăsată.

 

Pe BANCĂ-n fața porții, doar vântul stă o clipă

HODINĂ să-și mai cate de-atâta UMBLĂTURĂ,

Apoi, bătând frunzișuri, s-o duce-n CURMĂTURĂ,

Să-mi fie adiere pe-acolo, în risipă.

 

E-o LINIȘTE deplină, de mi se-AUDE gândul

Și-o LACRIMĂ fierbinte pe-obraz mi se prelinge,

OFTATU-n al meu suflet nimic nu-l poate stinge

Că simt cum de acuma, și mie-mi VINE rândul.

 

De-o fi să fie-n VARĂ, lângă ai mei pe Coastă

Mă puneți spre vecie-n MIROS de cimbrișor,

Aici să fiu de-apururi la satu-mi VEGHETOR,

Cu toți ce-am fost odată, stăpâni pe lumea astă.

*

Când S-O-NIERBA cărarea ce duce-n ȚINTIRIM,

Când s-or USCA melinii sub aspra ceea brumă,

Aici muta-s-o SATUL, cu toții împreună,

Sub soare și sub lună, mereu să VEȘNICIM.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

ȚINEȚI  LIMBA  NEPIERITĂ

 

MOȘII noștri, înțelepții, pusu-ne-au în gând povață,

Să-nvățăm că doar CREDINȚA și cea LIMBĂ țin în viață

NEAMUL nostru din-ceputuri, până-n ziua de apoi,

Ca să fim pe HUMA noastră și în bine și-n nevoi.

 

Că doar LIMBA și CREDINȚA dau speranță și putere

C-al nost neam, ce-i vechi cât lumea, niciodată nu va piere,

Iar de-om ȚINE între graniți pe acei care vorbesc

Limba noastră strămoșească, nu ne-om STINGE, din lumesc.

 

Numai LIMBA ROMÂNEASCĂ are-n ea cuvântul DOR,

Ce doar noi îl ÎNȚELEGEM, îl simțim, ne poartă-n zbor,

Ne ridică în TĂRIA cerului cel însfințit,

Ne alintă, ne mângâie în SMERIT și-n fericit.

 

Și-apoi câte mii CUVINTE cu-alte mii de înțelesuri

Dau în rând din fiecare minunate alte SENSURI,

Ce fac limba noastră VIE, DULCE ca o primăvară,

Ce de-oalinți în al tău suflet, ții în tine o COMOARĂ.

 

MAICĂ, DOINĂ, NEAMUL, ȚARA, HUMA, toate-s lăcrimate

Și cu VIAȚA noastră-ntr-una din vechime-s apărate,

De-asta marile CUVINTE au în ele ce-a putere

Ce ne fac EROII zile, când ea, țara, ne-o va cere.

 

Țineți LIMBA nepierită, țineți DATINA străbună,

Țineți sfintele OBICEIURI de din vremea cea bătrână,

Și păstrați DULCEAȚA limbii, ceea veche, din-ceput,

Ca să știm că suntem umbra TIMPULUI pe-aici trecut.

*

LIMBA noastră românească e un FAGURE DE MIERE,

Dați-i sfântă-NCHINĂCIUNE să își ia din ea PUTERE,

Că de-o ȚINEM în onoare, în curat și în cinstire,

Fi-vom ici, pe huma asta, TIMP prelung, spre veșnicire.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

M-AM REÎNTORS ACASĂ

 

Ce-i mai pe-acasă Gheorghe? Tot îl ÎNTREB în gând

Pe un NEPOT mai tânăr, din satul meu uitat,

Că poate vin pe-acasă, nu chiar așa curând,

Să văd ce-i mai pe-acolo, de când eu am plecat.

**

Am fost, mai cătră TOAMNĂ, când s-a mai domolit

Arșița VERII care la noi e foc și pară,

Să pot umbla în voie, așa, mai HODINIT,

De cât mi-o fi nevoie din zori și până-n seară.

 

Am mers pe DRUMUL ȚĂRII mai până-n deal, La Cruce,

Iar de acol’, pe Vale, ajuns-am în hotare,

În flori de lămâiță AMIROSIND a dulce

Se unduia agale-NIERBATUL drum de care.

 

Prin lan de CUCURUZE tăiatu-mi-am cărare

Spre STÂNA ce-am știut-o acolo-n vârf de deal,

M-am închinat la dânsa, ca-n față la altare

Că mi-a-nsfințit în vreme VECIA în Ardeal.

 

CIOBANUL, neam cu Oanea, n-a mai știut de mine,

Cu toate că odată am fost cu-a lui bunic

Vecini, pe ulicioara cea plină de Gherghine,

Dar el, pe vremea ceea, era PRUNCUȚ, prea mic.

 

Un BOȚ de mămăligă am ÎMBUCAT cu dânsul

Ce copu-s-a pe SPUZĂ cât noi am VOROVIT,

Apoi, mai fără grabă, tot îndemnându-mi pasul

Ajuns-am la HODAIE, pe drum de ostenit.

 

Aici, din ce odată a fost un Rai ceresc,

Acum doar vântul bate prin casele HÂITE,

Și-n locul bun de coasă, de-un veac doar spini îmi cresc

Ducându-se-n uitare cu cele vremi grăbite.

 

Așa c-am apucat-o să mă SCOBOR la vale

Trecând Pomiștea Popii, acum o uscătură

Și-am dat din întâmplare de tainica CĂRARE

Ce dusu-ne-a odată spre CODRUL plin de mură.

 

Acum doar TROSCĂȚĂLUL și lunga COLILIE

Umbresc pământu-n vară și-l mai înrourează,

N-am mai găsit frăguțe de pus la PĂLĂRIE,

O-Cu toate că avut-am mereu privirea trează.

 

La Podul dintre Ape am dat de MOARA veche,

Nimic nu-i ce odată știam că e pe-aici,

Acu-i o HÂITURĂ, ce nu-i găsești pereche,

CUIBARE de ARINĂ la mii de rândunici.

**

Și-așa, cătră OJINĂ, ajung la mine-acasă,

Nu-i cine să-mi DESCHIDĂ c-ai mei sunt duși demult,

Pe-a cerului cărare prelungă și ne-ntoarsă

Unde e pace-adâncă, nu ca pe-aici, TUMULT.

 

În curte-i iarbă-naltă, un semn că pe aicea

De multă vreme încă un PAS n-a mai călcat,

Prin șură cuib îmi are de-o vreme pitulicea,

Iar prin POIATĂ vrăbii de-un veac s-au ÎNCUIBAT.

 

Răritu-s-au vecinii și mulți în ȚINTIRIM

S-au dus să HODINEASCĂ vecia lor prelungă,

În sat puține-s neamuri, abia dacă ne știm,

Pomelnicul PRESCURII îmi are cale lungă.

 

La Gheorge-acas’copiii niciunul nu mă știe

Și-abia mai după NUME cumva mă mai ghicesc,

Îndurerat mi-e satul și tot în sărăcie

Sunt ei, pruncuți ăștia, ce tot așa îmi cresc.

***

La cină DEȘITAT-am poveștile trecute,

Ne-am amintit de-aceea ce pus-au neamu-n FALĂ,

La ceia MORȚI de bine cuvinte petrecute

Am spus cum se cuvine, în bună RÂNDUIALĂ.

 

Am fost la sfânta SLUJBĂ, în zi de sărbătoare,

Puțină-adunătură de cum a fost cândva,

Săracă-i parohia, ajunsă-i la STRÂMTOARE

Și nimenea de-o vreme n-AJUTĂ cu ceva.

 

În altă zi mai FOST-am pe Vale și prin luncă,

Pe Coasta Mare încă plimbatu-m-am prin vii,

PUSTIETĂȚI și liniști și-o pace grea, adâncă

Plutea mai peste toate, trezindu-mi nostalgii.

 

În ȚINTIRIM gutuii și prunii întomnați

Crescuți printre morminte m-au așteptat să vin,

M-au ÎMBIAT cu poame și-apoi la cei plecați

Făcut-am PLECĂCIUNE le fie somnul lin.

 

La ȘIPOT stâmpărat-am arsura gurii mele

Cu apa-i răcoroasă ce-n lume n-are preț

Și-n clipocitul dânsei, din lunga mea durere

Împreunat-am LACRIMI cu valu-i săltăreț.

****

Mă doare ce AJUNS-A sătucul meu de țară,

El, ce a fost vecia la locul ăst’ MĂNOS,

S-o duce în UITARE,, ca mâine o să-mi piară

Că a intrat sub umbră de timp NENOROCOS.

 

Oricare-i fi-va soarta, eu ține-mi-l-oi minte

De-acum până-n vecie ca Rai împărătesc,

Frumos, cum nu-i sub soare, sfielnic și cuminte

Un DAR primit de oameni, de-acolo, din ceresc.

*

Când am plecat LUAT-am, să-mi fie de-amintire,

Un FIR de colilie de-acolo, de pe Coastă,

Îmi fi-va ca o PANĂ de înger, ce-n plutire

M-o duce, când mi voia, ‘NAPOI, la casa noastă.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

~*~

&&&&

 

Urmează a II-a parte săptămâna viitoare









Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu