Mircea Dorin Istrate - Micro eseuri lirice

 

Poezii de sâmbăta seara

Modele de urmat

(Partea a II a)

 

Micro eseuri lirice

Motto:

 

Ca prin lumea mincinoasă să răzbesc cu fapte bune

Şi curat în faţa sorţii să stau vrednic ca un sfânt,

V-am luat să-mi fiţi modele, cuiburi de înţelepciune,

Măreţind în nemurirea unei tainiţe de gând.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

MIRCEA ISTRATE  - LECŢIA DE PROTOISTORIE

                             - Legendele  Olimpului românesc -

 

          Într-un soi de proze poetice foarte originale, Mircea Istrate ne introduce în Istoria neamului nostru de la origini, trecând prin rugul veacurilor şi al mileniilor, toate figurile luminoase şi toate evenimentele cruciale, dându-le sens într-o formulă stilistică atrăgătoare, neasemuită cu nici o alta.

   Timpul şi Istoria – două repere fundamentale ale omenirii, fără de care, trecutul nu ar mai avea nici prezent, nici viitor. A fi român şi a nu agrea istoria poporului tău, este aproape o nelegiuire care se transformă în vină morală.

    Nu avem dreptul să uităm nici unul din marile evenimente care au schimbat istoria românilor de-a lungul mileniilor.

     Ceea ce face autorul Mircea Istrate este tocmai reiterarea acestui drept şi a acestei sfinte datorii de a menţine treaz sentimentul patriotic legat de istoria neamului nostru, într-o suită de evocări concludente, absolut trebuincioase pentru educarea tinerelor generaţii dar şi a celor care se fac că uită pe ce meleag s-au născut, ce limbă au gângurit încă de la vremea când nu ştiau desluşi alfabetul şi din ce strămoşi se trag de au ajuns la civilizaţia şi cultura de astăzi.

       Am primit totul de-a gata de la înaintaşi. Dar oare suntem vrednici de acest „totul de-a gata?”

Istorisirile acestui autor prestigios sunt smulse parcă din Marea Carte a Lumii de care nu putem fi izolaţi, pentru că nu am trăit în cosmos, ci legaţi geografic, istoric şi spiritual de toate popoarele lumii. Nimic nu trebuie să ne fie indiferent, pentru că, dacă am căuta mai adânc şi am cerceta izvoarele, am găsi rădăcini, acolo unde nu ne-am aştepta.

      Seminţia română, numită de autor „Nemuritorii lumii” – este şi ea un centru de Univers, un buric al pământului şi noi, am avut şansa de a ne naşte aici. De aceea trebuie să cinstim aceste locuri sfinte şi pe cei care le-au locuit cu mult înaintea noastră şi de la care le-am primit, aşa cum am menţionat, fără nici un merit din partea noastră. De aceea, datoria este cu atât mai mare, de a ne învrednici să le cinstim, ori măcar să nu le luăm în derâdere. A-ţi necinsti locul de baştină şi trecutul lui, este echivalent cu a-ţi ponegri mama care te-a născut, tatăl care te-a crescut şi fraţii care ţi-au fost alături încă din copilărie. Leagănul prunciei, vatra strămoşească fac parte din dasein-ul fiinţei.

       Aceste eseuri lirice despre istorie şi despre actualitate, sunt cu totul deosebite pentru că dau sens şi substanţă unor teme majore pe care, avem obiceiul de cele mai multe ori a le neglija. Autorul de faţă a găsit modalitatea de a le face cunoscute, nu într-un mod ştiinţific, arid, încărcat de date şi înghesuit de evenimente, dar de a le repovesti ca pe un fel de legende ale Olimpului românesc. Fiecare ţară are muntele său de sfinţenie pe care sunt depozitate tezaurele istoriei neamului şi limbii respective. Numai urcând acest munte cu pietate şi cu demnitatea cuvenită, vom putea să ne simţim cu adevărat români vrednici.

       Kogaion-ul – muntele sacru al dacilor, unde locuia însuşi Zamolxis a suscitat din totdeauna interesul istoricilor şi al filozofilor, fiind şi un spaţiu de iniţiere antică. Citim Enciclopedia liberă câteva informaţii despre Zamolxis şi Kogaion-ul:

"Muntele care se ascunde privirilor" nu se vrea o formulare metaforicã, ci o realitate a cãrei acceptare şi întelegere îl ancoreazã într-un spţiu geografic determinat în contextul unor legi fizice. Este vorba de Muntele Gugu (2.291 m) din Masivul Tarcu-Godeanu, semn de hotar, convergent, pentru cele trei provincii istorice: Banatul, Ardealul şi Oltenia, care constituiau arealul spiritualitãtii şi politicului geto-dacilor, dar şi a ceea ce avea sã fie Dacia Felix, dupã cucerirea de către  imperiu. Personajul Zalmoxis (denumire datã de Herodot (484-425 î.e.n.) în "Istorii") sau Zamolxis (dupã Strabon (63 î.e.n.-19 e.n.) în "Geografia") pare a se regãsi sub aceastã denumire de-a lungul secolelor în formele de manifestare spiritualã la geto-daci, precum şi la traci, cu un specific aparte pentru teritoriile nord-dunãrene, prin personaje cu rol de mari preoţi, care s-au identificat cu zeul suprem al cãrui nume l-au împrumutat. Herodot, pãrintele istoriei, îl plaseazã pe unul din aceşti Zalmoxis ca şi contemporan cu Pitagora, iar pentru a-i da o dimensiune perenã, adaugã: "...mi se pare, însã, cã el a trãit cu mulţi ani înainte de Pitagora" (Istorii. IV.96)”.

Mircea Istrate afirmă în chip poetic despre originea şi etnogeneza poporului nostru: „Suntem margine de timp, încolţiţi aici în huma statorniciei noastre la poalele Carpaţilor, prelinşi de-o parte şi de alta până dincolo de Dunăre şi mare şi încă mult mai departe spre soare-răsare şi soare-apune, tot înmulţiţi în ţandăra zării.

Suntem din totdeauna stăpânii acestor mirifice şi roditoare meleaguri peste care, în bătrâne,au trecut mulţime de noroade în drumul lor de pribegie spre alte zări. Noi am rămas aici nesmulşi din glia străbună, mereu iertători şi încrezători în steaua noastră norocoasă.

Ne este veche şi nobilă seminţia ca şi moşia pe care El, Divinul, ne-a dat-o s-o stăpânim şi să o păstrăm mereu întreagă în rotundul ei. Ca să nu uităm de această poruncă am pus la hotarele conştiinţei noastre troiţe veghetoare, Tărtăria, Sarmizegetusa, Tape, Blidaru, şi încă multe altele care , la cumpănă de vremi să aprindă candela speranţelor noastre, pentru a aduna şi uni împrăştiata turmă a neamului, risipită de furtunoase şi înşelătoare vremi”.

 Frumoase cuvinte. Vrednice de un scriitor îndrăgostit de glia lui strămoşească. Cât priveşte întrebarea „De unde venim?”, autorul are următoarea explicaţie, la fel de lirică: „De nicăieri şi de niciunde. Noi suntem şi ne-am ştiut mereu aici din cumpăna vremilor, iar pe cei de dinaintea noastră i-am ştiut mereu de moşi. N-am venit pe vreo scurtătură din neguroase şi îndepărtate locuri ca mai toţi cei din jur. Pe noi ne-a pus Măritul aici, ca veşnică sămânţă, care să se înmiască în huma roditoare a acestor locuri, pe cărarea mereu suitoare a neopritului timp”.

El îi numeşte pe Decebal, Bogdan, Mircea, Ştefan, Mihai şi atâţia alţii care s-au însfinţit pe altarul nemuririi, “Hristoşii noştri cei dragi”, care au ştiut să aprindă mereu candela conştiinţei noastre.

Iar la întrebarea „Încotro mergem” – acelaşi autor, afirmă cu tărie: „Mergem de la-nceputuri pe sortitul drum al pătimirilor noastre, plătind mereu ortul cerut pentru a rămâne aici în veşnicia mincinoaselor vremi”.  Cum să nu fii sensibilizat de asemenea cuvinte mişcătoare? Cum să nu înveţi a iubi Istoria şi Neamul dacă cineva te învaţă în acest plăcut mod?

  În eseul „Trecători prin vreme ”, Mircea Istrate spune despre „Cei învechiţi în timp”: „A fost cândva o vreme mare şi glorioasă, îmbrăcată în aura strălucitoare a nemuririi, când, dragostea de neam şi ţară nu se învăţa, ci se primea o dată cu laptele supt de la mamă, când nu măreţia vorbelor, ci faptele venite din ’’cuget şi simţiri’’ erau cele care îngloriau un nume veşnicindu-l spre aducere aminte în veci de veci. Ea, dragostea de neam şi ţară a fost miraculosul leac vindecător şi iertător a toate păcatele făcute în scurtimea unei vieţi trecătoare. Că e aşa o ştim scormonind cu gândul în legendele şi poveştile noastre nemuritoare ale căror începuturi se pierd în negura timpului, ele fiind din vremea când pe aici aceste molcome dealuri erau munţi semeţi, iar lacurile erau mări mângâiate de vânturile istoriei. Pe atunci, în acest rai străbun dar adevărat, noi am fost Adamii şi Evele locului, iar acest cuibar mereu născător de neamuri, ne-a înmulţit ca spicul grâului în culcuşul unor vremi calde şi liniştite ale istoriei”

 Cu alte cuvinte, nu trebuia să vină cineva din afară să ne înveţe cine suntem, ci învăţam prin laptele supt al mamei. Iar ca întemeietori de fruntarii nu au fost alţii decât ciobanii noştri mioritici care „au bătut stâlpi de ţară prin locurile în care i-a odihnit vremea şi vremurile, ei fiind născători de neamuri noi, împământenite şi înmulţite prin acele alte meleaguri. Aşa ne-am lăţit mereu în timp moşia noastră străbună, înstelându-ne urma cu fapte mari şi bune şi nu prădând şi jefuind sudoarea muncii altora, aşa cum au făcut-o alţii care ne-au urmat”.

  Purtat pe aripa inspiraţiei, Mircea Istrate se întoarce câteva milenii în timp şi adastă la originea neamului, cu toată încărcătura de basm, legendă, poveste şi realitate, din care desprinde fapte şi oameni hotărâţi de Măritul a schimba faţa omenirii, până la a se închega în mod miraculos, un neam de oameni dârzi, viteji, harnici şi drepţi în faţa nelegiuirilor altor popoare: “Aşa ne-am trecut prin clepsidra timpului neam după neam, crescând odată cu munţii şi cu codrii, îndestulaţi cu de toate câte ne-a pus Domnul în cuibarul vieţuirii noastre, având un singur gând, să nu ne micim moşia străbună, să urmăm legile încifrate la Tărtăria de Hristoşii noştri cei vechi, de ultimul nostru Moise, marele şi înţelepul Zamolxis”.

  În evocarea lor aproape poetică, autorul foloseşte şi termeni specifici şi sintagme potrivite pentru scrierile istorice şi chiar unele arhaisme:  prăpăstenie, ne micim, zornăit de spade, muma care te-a născut, înlăurata armată a Romei, armia duşmană, însfinţită icoană, brumătit, arămit, vatra vieţuirii, stârpe, îngloriind, vatra, neamul, moşia, micnicia, ş.a. – termeni mai puţin uzitaţi în literatura actuală dar care au rostul şi parfumul lor în scrierile cu substrat istoric.

Lecturarea acestor micro eseuri lirice este foarte necesară pentru a trezi spiritul patriotic, amorţit de multe decenii şi a-l sădi în sânul şi conştiinţa copiilor şi nepoţilor care în tăvălugul tranziţiei au deprins a neglija istoria, tradiţia, datinile strămoşeşti, sfârşind prin a nu mai şti cine sunt cu adevărat, ceea ce este, pentru factorii educaţionali, Biserică, Şcoală, Familie, învăţători, educatori, profesori, părinţi – impardonabil.

  Scrierile ultimelor decenii nici nu mai amintesc nimic despre istorie, nici despre etnogeneza poporului român, s-au scos din manuale date şi evenimente esenţiale şi totul a devenit cât se poate de confuz până şi pentru oamenii maturi. Dar copiii de azi sunt cât se poate de derutaţi şi nu mai ştiu care este adevărul.

Autorul merge până-ntr-acolo încât îi denumeşte pe stră-stră-moşii nostri, Feţi-Frumoşii, „care s-au luptat de-adevăratelea cu zmeii şi balaurii aşa cum îi ştim noi din poveştile care ne-au vrăjit copilăria”.

  Mircea Istrate ne oferă pentru o mai bună autentificare şi reperele geografice necesare: “Urma trecerii lor prin vreme o găsim pe valea Dârjovului la Bugiuleşti, la Racoviţa, unde ne-au lăsat primele bucăţi de piatră cioplită şi aşchii de os folosite atunci la vânătoare. Mai apoi, când neamurile s-au adunat în ginţi, după ce au descoperit focul, arcul cu săgeţi, roata olarului, când au domesticit primele animale şi s-au apucat de a face agricultură, ei s-au aşezat pentru totdeauna pe aceste frumoase şi roditoare dealuri şi câmpii, înmulţindu-se în timp.

Căpătând curaj şi putere şi-au tot lăţit moşia însemnând-o pentru veşnicie cu vetrele lor de statornicie, cu vasele decorate de mâinile lor dibace, iar mai târziu, când au deprins şi arta prelucrării metalelor, au rămas să umple cu istorie neîntreruptă aceste locuri. În mii de ani torşi din caierul vremii, străbunii ne-au lăsat în boabe de timp frumosul muncii lor la Boian, la Criş, la Turdaş, la Hamangia, dar mai ales la Cucuteni, iar acum peste 6000 de ani, înaintea tuturor şi-au încifrat gândurile în semne doar de ei ştiute lăsate moştenire viitorimii la Tărtăria”

        Formarea poporului român şi a limbii române decurge astfel, în descrierea lui Mircea Istrate, ca şi capitolele unui basm românesc, unde cobori, pe fir de poveste, să afli ce s-a mai întâmplat cu locurile şi cu oamenii: “Tot urcând şi coborând cu turmele lor nenumărate dealuri şi munţi, în scurgerea vremii au ajuns până la capătul lumii lor de-atunci, punând stâlpi de neam şi ţară prin acele locuri de unde nu s-au mai întors rămânând veşniciţi în urmaşii lor prin frânturi de limbă, port, obiceiuri, datini, care ne uimesc şi astăzi prin asemănarea cu ale noastre”. Aflăm astfel despre cei mai vechi locuitori ai acestor pământuri: “Dar cum s-au numit vechii locuitori ai acestor pământuri cauprinse la de la Marea Mediterană la sud, la Marea Baltică şi Scandinavia la nord, spre est până la Marea Caspică şi Munţii Urali, iar spre vest până spre Carpaţii Păduroşi. Primele izvoare scrise îi numeau PELASGI. Grecii i-au numit, mai ales pe cei de la nord de Dunăre, HIPERBOREENI, iar italienii DACI. Băştinaşii, strămoşii noştri, îşi ziceau TRACI, DACI, GEŢI, MOESI, CARPI şi încă aproape alte 100 de nume de neamuri după cum, şi unde erau aşezaţi [ardelenii-APULI, moldovenii-CARPI, dobrogenii – SCIŢI, oltenii – BURI, oşeni – AGATÂRŞI, maramureşenii – COSTOBOCI , etc, etc.] , toţi împreună considerându-se ca făcând parte din acelaşi mare popor şi o singură naţiune”.

  Şi despre spiritualitatea şi religia vechilor noştri ne învaţă Mircea Istrate, dar mai ales, despre învăţăturile morale care le-au transmis poporului. Zamolxis, “întâiul şi cel mai mare zeu al lor de-atunci” – este numit de autor: “Hristosul nostru cel dintâi ne-a învăţat la rându-i să fim drepţi şi cinstiţi, viteji, neînfricaţi, să nu ne temem de moarte, să facem totul cu iubire fiindcă numai aşa sufletul nostru se va nemuri pentru veşnicie. Când a plecat de la noi să se alăture zeilor din ceruri, ZAMOLXIS s-a risipit în ape, în pămânnt, în aer, dându-le putere din puterile lui cele nesfârşite , ca de aici cel slab şi temător să-şi ia cu încredere tărie pentru braţ, inimă şi minte, atunci când el şi ţara aceasta va fi în mare nevoie”. Autorul trece prin istorie cu măiestrie, ajunge la Darius, regele perşilor care a râvnit bogăţiile pământului nostru, apoi Alexandru cel Mare, dar şi regele macedonean Lisimah care au fost dovediţi de vitejii geţi ce şi-au apărat hotarele. Burebista – cel care a întocmit hotarele Daciei Mari. Şi în sfârşit, Decebal care a apărat şi el cu preţul vieţii tărâmul încredinţat: “Zeii l-au ales atunci pe DECEBAL ca el să rămână jertfelnicul acestui neam îngloriat în piatra Columnei, pentru a veşnici urmaşilor istoria unei măreţe clipe de curaj şi bărbăţie, care să trezească peste veacuri mândria că prin vâna noastră slabă mai curge încă sângele nemuritorilor noştri strâmoşi daci”. O trecere în revistă necesară pentru a nu uita nimic. 

Istoria lui Decebal este descrisă în capitolul “Neamul nostru”, Cei învechiţi în timp, partea a IV-a. Nu în zadar, poporul nostru a fost recunoscut în acele timpuri drept: “fala şi gloria lui.În capitolul “Înstelaţii Columnei” – autorul descrie robia dacă, după cucerirea ei de către romani. “Cohorte de sclavi au lua drumul Romei şi odată cu ele mult râvnitul aur al dacilor, comoara lor cea dătătoare de putere, dar şi stârnitoare de dorinţi şi lăcomoase vise. 123 de zile Roma a organizat cele mai mari serbări din câte s-au văzut , ofrandă adusă zeilor drept mulţumire că aurul, grânele şi sclavii Daciei au mai salvat odată marele, gloriosul şi îngâmfatul lor imperiu, a cărui visterie şi hambare erau de-acum de prea mult timp goale. Pentru a-şi îngloria faima şi a-şi veşnici victoria în faţa lumii, împăratul Traian a pus să fie ridicată în mijlocul Romei măreaţa şi strălucitoarea Columnă, care îi poartă numele. În carnea ei s-au veşnicit în slavă nu atât victoria zornăitoarei sale armate, cât mai ales faptele de neasemuită vitejie ale înstelaţilor noştri strămoşi. Nu ei, romanii, ci vredniciţii daci au rămas în marmura Columnei pentru a arăta lumii, fără putinţă de tăgadă, cine au fost adevăraţii eroi şi de ce merită ei a fi cinstiţi din neam în neam, veac după veac până la sfârşitul vremurilor. Chiar şi numai pentru atât, Columna ar trebui să fie pentru noi toţii Mecca inimilor noastre, piatra sfântă a neamului românesc.Fiecare din noi ar trebui să o vedem măcar odată, să o atingem, să o mângâiem ca ea să ne înfioreze, să ne întărească, să ne înalţe, şi aşa, măcar pentru o clipită, să-i simţim vii pe aceia care atunci, la marginea vieţii lor, în veşnicita clipă de sfârşit şi-au pus în palma sorţii viaţa şi sufletul lor nemuritor, alături de gândul cel curat că odată vatra, neamul şi ţara vor fi iarăşi ce-au fost, libere, mari şi înfloritoare”.  Nu o dată, autorul îl pune pe cititor în faţa unei întrebări esenţiale, legate de istoria însângerată a daco-romanilor: “Oare voi cum aţi hotărî astăzi dacă aţi fi să alegeţi?”

  Căutând temeiul şi rostul lucrurilor fireşti, autorul meditează îndelung asupra soartei învinşilor care s-au aflat, la un moment dat în faţa năvălitorilor şi au fost trecuţi prin foc şi sabie, iar eroiii învingători pe drumul urcător al gloriei, au lăsat multe victime şi apoi  au relatat evenimentele din punctul de vedere al cuceritorilor, ca fiind fapte de vitejie. Gloria este scrisă întotdeauna cu sânge. În secvenţa “Eroi şi criminali. Seminţe de rai” – tocmai aceste realităţi le scoate în evidenţă autorul.

 Meditaţiile acestui autor despre istoria neamului său sunt realiste, aproape didactice, impregnate de exemple şi inserţii lirice ale unui adevărat poet al Cuvântului care ştie pentru ce trebuie să lupte şi să cheme şi pe alţii la înălţare spirituală. 

 Sub titlul “Icoane de suflet” – autorul evocă figura luminoasă a domnitorului Mircea cel Bătrân, vrednicul apărător de neam şi de ţară, înţeleptul Mircea, cel care a ridicat multe şi frumoase biserici şi mănăstiri precum Cozia, Brădet, Târgovişte, Tismana.

E interesant că autorul acestor scrieri îi asemuie pe domnitorii viteji ca pe icoanele sfinte. “Pe el însă îl vom purta mereu în gând ca icoană miruită făcătoare de minuni, mai ales atunci când gândul, mâna şi fapta s-au adunate toate la un loc întru binele neamului său”.Şi tot sub genericul “Icoane de suflet” – autorul îl evocă şi pe Ştefan cel Mare şi Sfânt, în cuvinte glorioase aşa cum merită cel mai mare domnitor moldovean care a fost “baci” Ţării Moldovei vreme de 47 de ani. Pe el îl numeşte Mircea Istrate “Nemuritorul” – pentru că a intrat în ceata sfinţilor nemuritori.În aceiaşi termini elogioşi este zugrăvit şi Mihai Viteazul cel care a săvârşit “Unirea tuturor românilor sub un singur sceptru”.

O altă personalitate istorică luminoasă este Avram Iancu, o altă icoană de suflet, “Avrămuţ, fără de care Ardealui ar fi searbăd şi fără speranţă. Că el, nemuritul nostru cel drag şi-a tras tăria din tăria moşilor şi strămoşilor săi scoborâtori până în timpurile cele vechi, bătrâne şi-ngloriate. Şi bine-ai făcut Doamne că l-ai pus pe el, cel cu suflet mare, bun şi răbdător să stea în vâltoarea unor vremi nenorocoase, pentru a ne încerca tăria şi credinţa câtă ne-a rămas atunci”.  Nu putea fi uitat din galeria figurilor de domni, Alexandru Iona Cuza, “cel simţitor la durerile semenilor săi”, care “a trecut numaidecât la înfăptuirea unor reforme radicale care vor pune bazele statului nou, modern”.Acest nou volum al cunoscutului şi apreciatului poet Mircea Dorin Istrate, vine cu argumente noi să demonstreze harul nativ al autorului, deschiderea lui către istorie, către oameni şi societate, dar şi către frumosul dimprejurul nostru şi cel din noi, pe care nu trebuie să-l lăsăm, atât cât ne stă în putinţă,  pradă buruienilor veacului.

Cezarina Adamescu

 

MODELE  DE  URMAT

Nu mai avem modele de oameni buni, curaţi,

Să spună adevărul, să-mi fie luminaţi,

Să dibuie minciuna, s-o facă cunoscută,

Cuvântul să şi-l ţină ca taina ceea mută.

 

Să nu-i îndoaie viaţa, să fie veşnic treji,

În lupte fie-n faţă cum sunt doar cei viteji,

Nimica nu-i oprească, nimic nu-i ţină-n loc

Când neamul lor şi ţara îmi stau în nenoroc.

 

Să-i doară soarta celui ce-i slab ori prea mărunt

Şi pentru el răstoarne şi cerul cel temut,

Un pas ’napoi nu facă chiar viaţa de-i sortită

Acolo să şi-o gat,e pe veci, neîmplinită.

*

Aşa aş vrea, Mărite, să fie cel pe care

Să-l ţin icoană-n suflet, la fel ca fiecare,

Cu el aş fi alături chiar de ar fi să mor

Ca neamul şi cu ţara să-mi aibe-un viitor.

 

Ne dă, Mărite  Doamne, doar unul ce-i în stare

Să pună ţara asta pe dreapta ei cărare,

Ne spele cât făcut-am puzderii de păcate

Ca de acum încolo să măreţim în fapte.

 

Să fie din aceia pe care noi îi vrem,

De moarte n-aibă frică şi viaţa nu şi-o tem,

Ca să trezească ţara din lunga amorţeală

Şi soarta să-i preschimbe în glorie şi-n fală.

**

Mai cred, Mărite Doamne, că nu ne laşi la greu

Şi-o să ne scoţi la maluri, cum ai făcut mereu,

Că suntem buni la suflet şi oameni de ispravă

Şi poţi cu noi a face minuni, spre a Ta slavă

 

 

&&&.

 TRISTEŢI   DE   TOAMNA

                                                                                                          

                      Motto: ,,Toamnă, pentr-un strugure,cu  aripi de fluture

                                 Te-ai grăbit din nou vă vii pe cărări de colilii’’

 

               Sub un cer plumburiu, asemenea sufletul nostru trist şi îngândurat, printre picuri de ploi reci şi mărunte, zgribulită şi grăbită a trecut pe lângă noi, fără ca aproape să o vedem, TOAMNA. Şi nu ştiu cum se face, dar parcă de la o vreme nu-i mai simţim prezenţa în aromele-i grele şi parfumate din preaplinul roadelor sale, nu mai vedem cum pădurile au prins deja pete de culori multicolore, cum pe alei încep să se aştearnă încetul cu încetul covoare de frunze foşnitoare, cum mor florile câmpului care ne-au bucurat o vreme ochii şi sufletul, cum nu se mai aude ciripitul păsărilor plecate parcă pe furiş  spre alte zări mai calde şi mai pline de soare şi câte alte ce ne făceau odată să aşteptăm cu emoţie toamna cu toate bucuriile şi farmecele ei.

              Şi-apoi, câţi dintre domniile voastre v-aţi mai adunat  într-o sâmbătă cu soare blând şi mângâietor, dimpreună cu neamurile,  câte v-au mai rămas şi vă mai ştiţi între voi, ca să isprăviţi de cules cucuruzul, prunele, nucile şi via cea parfumată a părinţilor voştri cei grei de ani şi din zi în zi tot mai mai  bătrâni şi mai neputincioşi, dar bucuroşi că v-au mai văzut încă odată  în curtea casei lor, cuibarul cald care v-a legănat copilăria voastră cea plină de bucurii. Şi aşa, stând cu toţii dimpreună la aceeaşi masă veselindu-vă, să fiţi siguri că, fără să vă spună, în lăcrima sufletului lor voi ve-ţi fi boaba cea limpede şi curată, care le va umezi pentru o clipă tremurata pleoapă.

              Şi asta pentru că acum suntem cu toţii sub aceleaşi vremuri mucede şi mincinoase, tot mai triste şi mai grele, tot mai grăbite spre niciunde, vremuri care ne golesc şi ne seacă viaţa cea de toate zilele, simţămintele, nădejdea şi speranţele că ceva de bine o mai fi rămas şi pentru noi. Iar pentru că cineva se joacă cam de prea mult timp cu destinul nostru, vrând parcă să ne ia şi ultima speranţă şi să ne înnebunească de tot, mai deunăzi am aflat vestea că va urma o iarnă atât de grea, de lungă şi de friguroasă cum nu au văzut nici măcar moşii noştri cei buni şi răbdători, învechiţi în timpuri şi vremi de tot felul. Dacă la asta mai adăugăm câtă ură, minciună furăciune, trădare  şi deznădejde am  strânsă între noi, de câtă vrajbă şi umilinţă avem parte de la vecinii şi ,,prietenii’’ noştri cei mari , tari şi ,,buni’’, atunci chiar că nu mai avem nici o nădejde. Poate că ne merităm soarta, poate că ne merge încă ,,prea bine’’ şi n-am ajuns  la ,, răul cel rău’’, pragul de la care să nu mai putem coborî. Poate că doar  de-acolo şi doar atunci ne vom trezi şi vom schimba lumea cu adevărat şi, odată cu ea ne vom schimba poate şi noi.

             Dar până atunci, toţi cei care mai pot simţi încă o-nfiorare la moartea unei frunze îngălbenite, la bobocul crizantemei care stă să crape dând la iveală tăinuitele culori ascunse încă sub obrocul timpului nevenit, la vălmăşagul de arome nedefinite ale unei gutui ce va sta la vreme de iarnă într-un colţ din cămara sufletului nostru chinuit, ar trebui să privească în jurul lor şi să descopere frumuseţile cele binefăcătoare de mari bucurii ale toamnei. Dacă nu veţi face aşa, iarna vieţii voastre va veni prea repede şi prea pe nesimţite peste voi, amărându-vă şi întunecându-vă sufletul vostru de-acum şi până-n ce-a îndelung aşteptată primăvară.

       Şi tot până atunci gândiţi-vă că natura moare în fiecare toamna atât de frumos, descompusă  în mii de culori calde, dulci, şi pastelate, care sunt ca o mângâiere pe suflet înaintea unei lungi despărţiri între doi amanţi ce vor trăi cu speranţa că, după ce îşi vor aduna puterile, se vor dori şi se vor iubi iarăşi şi iarăşi cu aceeaşi patimă mistuitoare ca la-nceput, fiind mereu în aşteptarea unei clipe norocoase care să le răsplătească ruga lor tăinuita, gata oricând să plătească oricât şi oricui pentru păcatele lor cele dulci dar atât de îmbietore.

       

  

                                   ZIUA  MORȚILOR

                                                                                                        

              Mai veche decât vechimea, rămas de pe vremea începuturilor noastre, cultul comemorării  morţilor  ne-a însoţit şi ne va însoţi mereu vremelnica  existenţă, pentru că mereu şi mereu vom avea pe cineva drag nouă plecat să-şi veşnicească somnul sub coasta unui deal, în umbroase ţintirime din frumosul, doritul şi pătimitul nostru Ardeal. Acolo, neuitaţii noştri îşi torc somnul de veci, dimpreună cu toţi cei pe care neamul acesta i-a avut, născând şi umplând din fântâna timpului acea neştiută lume pe care noi ne-o dorim mai bună şi mai frumoasă decât cea în care vieţuim acum.

                Pe ei, lăcrimaţii noştri cei dragi îi purtăm mereu în umbra tăinuitului gând, cerându-le cu creştinească smerenie şi sfiiciune iertare dacă le-am greşit cu ceva, iar în rugile noastre cele curate şi adevărate înălţate la Măritul, nădăjduim ca El, Iertătorul nostru cel bun, să-i  fi pus pe toţi în raiurile Sale cele fără de sfârşit, spre veşnica lor odihnă.

               Şi poate tocmai de aceea în datina noastră străbună s-a statornicit din neam în neam, ca în miez de toamnă, lor, celor plecaţi spre necuprinsele ceruri, să le fie hărăzit o zi anume de cinstire, zi în care noi, norocoşii cei vii să-i căutăm pe ei veşniciţii nemuririi, pentru a sta o clipită vremelnică împreună. Şi acolo, la umbra crucii lor, în boaba lacrimilor venite din fântâna sufletului nostru, să punem rugă şi iertare, smerenie şi recunoştinţă pentru tot şi toate câte ei ne-au dat şi ne-au lăsat în trecătoarea lor viaţă prin această mincinoasă şi nemernică lume, să ne mai povestim în gând de câte le-am mai făcut şi desfăcut pe-aici în mişcătoarea vreme cea plină de trudă şi nenoroc. Şi aşa, împăcaţi că ne-am făcut datoria creştinească, să nădăjduim  că vom fi pentru o clipă parte din marea bunătate cerească, cea din care izvorăsc toate cele pe care Măritul le aşteaptă să le facem în faptele noastre cele de zi cu zi.

               Iar dacă noi, cei întomnaţi în vreme suntem îmbucuraţi de Domnul cu nepoţi, să-i ducem şi pe ei la însfinţitele morminte, pentru a-i învăţa că neamul nostru dimpreună cu toți cei mutați la ceruri, trebuie cinstit şi preţuit pentru toate câte a făcut pentru noi în această lume, pentru toate comorile de gând şi faptă pe care ni-i le-au lăsat, pentru mierea de învăţătură strânsă din florile timpului lor, pentru tot şi toate cele câte nu au murit odată cu ei. Iar mai presus de toate să-i învăţăm pe nepoți a simţi că pe umerii lor stăm noi şi vor sta deopotrivă şi ei, că din firava lor urmă am făcut astăzi cărarea vieţii noastre, că exemplul lor ne dă îmbărbătarea, curajul şi tăria trebuincioasă pentru a trece prin cumpene de vreme. Lor le destăinuim în taină necazurile şi nevoile prin care trecem şi uneori de la ei aşteptăm povaţa cea salvatoare care să ne scoată la liman.

Dacă toate astea fi-vor învăţate de urmaşi, să fiţi siguri că vom fi mereu legaţi de însfinţita noastră ţărână, de bunii şi străbunii noştri, cei mereu trăitori aici în veşnicia locului care ne va nemuri peste veacurile ce vor veni, că fără ei, fără această sfântă avere ce ne-au lăsat-o, noi am fi nimicuri, rătăcită turmă în furtuna vremilor cele mereu schimbătoare.

                 Făce-ţi-vă aşadar dreapta şi cuvenita voastră datorie faţă de memoria acelor  care până mai ieri mai erau prin preajma voastră, bucuroşi că viaţa îi mai ţine prin acestă lume, pentru că nu se ştie când veţi fi şi voi în lumea lor. Şi dacă în fierbinţela lacrimi voastre va fi şi-o rugă de iertare faţă ei, fiţi siguri că, în bunătatea lor, cei duşi la ceruri vă vor ierta, sărutându-vă sufletul vostru cel bun cu un dulce mângâiat şi o descătuşare creştinească ce va veni să vă-mbuneze viaţa şi numai pentru o clipă.

                                                                               

  

 

VEŞNICITELE   NOASTRE   PĂTIMIRI.                                                                                             

                                                    

           Ca nişte bănuţi de aur, din tăinuitele comori, puţini şi rari sunt de-a lungul istoriei noastre anii cei buni, frumoşi şi glorioşi pe care i-am avut atunci când, aici, în cuibarul vieţuirii noastre, s-au aflat în fruntea neamului acestuia bun şi răbdător, bărbaţi adevăraţi. Ei, cei aleşi de Domnul, a ne conduce o clipă din veşnicitul timp, au pus înainte de toate dragostea faţă de neam şi ţară, ştiind că dacă ţării îi va fi bine şi se va îndestula, atunci şi ei se vor mări şi înălţa în ochii lumii, făcându-se astfel plăcuţi lui Dumnezeu. Aşa şi numai aşa în veac de veac s-or pomeni spre neuitare un Zamolxes, un Burebista, un Decebal, un Mircea, un Stefan, un Mihai, un Avrămuţ, un Cuza şi cam atât, ei fiind asemenea unor troiţe cu candele mereu aprinse, veghetori pe drumul urcător al vieţuirii noastre prin lunecoase şi încâlcite vremi. Că de la ei încoace, mai toţi ceilalţi care i-au urmat n-au fost decât mucuri de sleită  lumânare ce au pâlpâit palid o vreme prin bezna neguroaselor vremi.

              Poporul acesta răbdător ca Hristos pe cruce şi iertător ca El, aşteaptă de prea mult timp un semn că ceva de bine se va petrece şi pentru el. De prea multe ori în ultimul timp i-a înmugurit speranţa din amarul zilnicitei sale vieţi atunci când, înşelat de vorbe frumoase şi linguşite, a ales pe cine nu  trebuia. Şi de fiecare dată aleşii, îndulciţi de gustul puterii, au uitat de norod lăsându-l în voia sorţii, trădându-l fără nici un regret, iar cu cât ei şi-a lor se înavuţiau  mai mult, cu atăt mai vârtos  cei mulţi, cei care i-au urcat în jilţurile puterii, sărăceau şi se încovoiau sub povara amarnicilor zile pe care nu credeau că le vor mai trăi.

               Vredniciţi-vă numai de intraţi în drumurile voastre în bisericile pe care le întâlniţi în cale şi vă veţi minuna de numărul tot mai mare al celor închinători pe la sfintele altare, tineri ori bătrâni, deopotrivă. Va fi sporit numărul credincioşilor? Se prea poate, dar cu siguranţă a sporit numărul celor mult prea încărcaţi de durere şi nevoi care nu mai cred că puterea lumească îi mai poate ajuta, aceştia punându-şi de-acum speranţa şi nădejdea doar în puterea cerească.

                Cercetaţi-le o clipă chipurile pierdute în ruga lor smerită înălţată către Domnul, şi veţi simţi în boaba lacrimii lor ascunse pe tremurata geană, neputinţa lor în faţa tuturor celor lumeşti de unde ar fi trebuit să vină uşurarea şi rezolvarea nevoilor pe care le au. Faptul în sine e totodată un semn că mai marii zilei nu se pricep, nu pot, sau pate nu vreau să se împlice în a-i ajuta pe cei mulţi care i-au cocoţat pe ei acolo sus, ştiind că atâta timp cât se vor afla la întinsa masa cu bucate vor trebui să se înavuţească repede şi bine cât pentru şapte vieţi. Ce va fi pe urmă? Nimic, pentru că poporul va uita , va ierta şi poate că soarta lor norocoasă îi va aduce încă odată la putere şi asta poate nu peste mult timp.

              De aceea eu, nimicul acestei lumi şi ca minea alţii care gândim la fel, rugămu-ne Ţie Doamne, dă-ne măcar pentru un bob de vreme un Ţepeş, un Ştefan, un Mihai, care să ne reînveţe a fi demni, cinstiţi, cu dragoste de neam şi ţară, buni şi îndatoraţi creştini, pentru că numai aşa ne vom putea lepăda de povara nemerniciei şi neputinţelor noastre şi vom mai putea spera că vom mai fi iarăşi ce-am fost în fala lumii, acolo unde am stat o bună vreme în cinste  şi respect. Că de nu, vremea zilelor noastre va fi pe sfârşite şi nimeni şi nimic nu ne va mai înturna pe calea cea bună.

              Avem în noi sămânţa veşniciei şi de aceea ea trebuie să fie bună şi sănătoasă pentru ca urmaşii de urmaşii noştri să fie la rândul lor buni şi sănătoşi în toate faptele lor, că ele şi numai ele, să îi înalţe în fala lumii şi să-i pună  unde le este locul lor cel sorocit spre nemurire. 

              De aceea suntem îndreptăţiţi a crede că va veni vremea când nu noi, ci Domnul îl va alege în fruntea neamului nostru pe cel care , ca Moise, ne va scoate din pustiul tuturor nenorocirilor cele mari care s-au abătut pe capul bietului şi răbdătoruiîlui neam românesc, ca să ne ducă pe drumul urcător spre fala binemeritatei noastre sorţi.

 

  

 

                                    PĂCĂTOASE TIMPURI

 

              Cu fiecare clipă care trece prin scurtimea vieţii noastre, pierdem o fărâmă din veşnicitul timp, ca să primim în schimb  o altă fărâmă goală şi seacă, pe care va trebui s-o umplem cu toate câte le-am adunat în noi ca să o facem urcătoare spre mărire, sau scoborâtoare spre întoarcere în cele vremi  de-acum apuse. Şi nu ştiu cum se face, dar de la un timp s-au tot înmulţit scoborâtoarele clipe din vieţuirea noastră în huma acestor locuri frumoase, bogate, îndestulate de Domnul cu de toate cele trebuincioase a ne face un trai bun, lung şi fără griji.

           Şi mă întreb atunci, aşa cum de bunăseamă vă întrebaţi şi domniile voastre, cum se face ca având atâtea bunătăţi să nu ne înălţăm mereu spre fală şi mărire, ajungând să coborâm din zi în zi în ruşinoasa şi umilitoarea noastră existenţă? Să ai bogăţii cât nici visezi, gând scăpătat în minţile tinere, vrednicia înaintemergătorilor şi câte altele din care ţi-ai putea face aici raiul cel lumesc şi tu să te afunzi în glodul nevolniciilor tale, asta chiar că nu mai e de înţeles. Este poate blestemul nostru adamic primit atunci când, având de toate în această lume, ne-am lăcomit, îndemnaţi de un drac uneltitor, să mai vrem şi altceva ce ne era oprit prin poruncă divină. La fel ca atunci şi astăzi, încălcând poruncile care se vor a ne feri de păcatul lăcomiei, urii, trufiei, trădării, setea de putere şi câte altele, noi , nevrednicii mişei, nu ne-am lecuit încă de toate astea, întinându-ne mereu şi mereu în nevolnicia noastră cu toate cele care provoacă semenilor noşti durere, umilinţă, înjosire, sărăcie, neîncredere şi câte altele care ne învrăjbesc vieţile.

              De unde ne vin toate aste, care este izvorul întinător al vieţii noastre? Simplu, toate ne vin de la aceia pe care noi şi nu alţii, i-am ales să ne conducă destinele, pe care i-am crezut exemple şi modele de urmat dar care ne-au înşelat aşteptările, iar dacă acolo sus se fură, se trădează pentru câţiva arginţi sunători, se rotunjesc repede şi fără frică averi ameţitoare, nemuncite, fără ca cineva să de-a socotelă pentru asemene mârşăvii, apoi boala aceasta se întinde ca pârjolul până la ultimul om, stricându-se tot rostul clădit cu atâta trudă în milenara noastră existenţă.

              De peste 30 de ani de când interesele mai marilor acestei lumi ne-au schimbat destinul făcându-ne să credem că lumea nouă care va veni va fi numai lapte şi miere, conştiinţa noastră s-a schimbat profund. Am lăsat de-oparte valorile, principiile, normele cele bune şi sănătoase pe care le-am dobândit din moşi-strămoşi ca unică şi cea mai de preţ comoară, adoptând altele noi care ne-au dezumanizat, ne-au golit de conţinut, ne-au învăţat că numai noi contăm în această lume şi pentru asta putem trece peste ceilalţi fără să ne pese de ei, că banul, averea şi puterea sunt singurele care contează în această viaţă, singurele care rezolvă tot şi toate.

Se fură cât nu s-a furat în toată existenţa noastră, se urăsc oamenii între ei purtându-se unii pe alţii prin procese interminabile, se omoară din te miri ce, gaşca, clanurile mafiote fac legea după cum le dictează interesele, autoritatea statală e slabă ca mâna de femeie, talerul dreptăţii nu se mai înclină în partea adevărului ci în cea a banului, ţara se topeşte în neputinţă şi deznădejde, duşmanul cel viclean e mai puternic ca oricând nefăcând nici un efort pentru a ajunge aici, îndeajunsă fiind trădarea cea ieftin a semenilor noştri. Nu e departe clipa când toate aceste se vor răzbuna pe noi cu vârf şi îndesat, când toţi, fără deosebire, vom plătii pentru nelejuirile şi trădările făcute.

               Banul şi trufia cea fără de margini ne-a luat minţile şi ne subjugă vieţile deşi ştim că nimic din ce-am agonisit aici nu vom lua cu noi pe lumea ce-a promisă. Ne-om  vrednici a mai rămâne o clipă în neuitarea semenilor noştri doar dacă am fost buni, cinstiţi şi răbdători, cu dragoste de neam şi ţară, învredniciţi în fapte mari şi plăcute. Toate acestea ar tebui să le facem în fiecare clipă îndestulându-ne viaţa nu cu averi materiale ci cu aurul comorilor spirituale, cele singure care dau putere înmiită şi mărire binemeritată omului. Doar aşa păcătoasele timpuri pe care le trăim acum se vor putea preface în timpuri fericite şi îndestulătoare pentru noi toţi.

  

  

                  

                          VINE-O  VREME                                                               

 

                 Vine-o vreme, zice înţelepciunea populară şi-atunci când ea a venită priveşte-te-n oglinda timpului ca să vezi urmele trecerii lui de neoprit peste întreaga ta fiinţă. Şi-ai să vezi cum, încetul cu încetul, chipul tău se va asemăna tot mai mult cu cel al tatălui ori cu bunicul tău în anii lor din urmă, semn că şirul anilor tăi se cam apropie de clipa trecerii tale spre marea întâlnirea cu ei, pentru a te alătura lor şi a îngroşa rîndul neamului tău mutat din vremelnica şi trecătoarea viaţă pământeană spre veşnicie. Acolo şi numai acolo îţi vei putea cunoaşte cu adevărat bunii şi străbunii tăi, mergând înapoi în timp până la ’’întemeitorul cel de început’’.

                Mai apoi priveşte-te în oglinda sufletului ca să-ţi vezi faptele pe care le-ai făcut în trecătoarea-ţi viaţă, bune şi rele deopotrivă. Scade apoi din faptele tale cele bune toate câte-s rele şi vezi ce ţi-a mai rămas. Dacă a rămas mult e bine, dacă a rămas puţin sau nimic e rău, pentru că vei avea multe de pătimit într-u iertarea păcatelor tale.

                 Dar oricum va fi,cât încă mai vieţuieşti în trecătoare clipă a veşniciei aici pe pământ, măcar din timp în timp, la ceas de mare sărbătoare creştinească, răscoleşte prin tainiţele minţi tale şi caută-i pe toţi cei dragi pe care i-ai avut cândva şi care acum sunt veşnicii pe cărarea timpului. Cu gând curat şi adevărat, aprinde-le un muc de lumânare şi închină-te lor cerându-le smerită iertare pentru a fi scăpat , măcar şi-atît, de câte poate le-ai greşit cândva. Aşa, împăcat cu ei, cei  care din totdeauna au fost mereu îngăduitori şi iertători, ve-ţi fi împreună la praznicul măritei sărbători a Sfintelor Paşti care se apropie, precum şi la slujba  pe care învechitul preot  o va ţine în sfânta noapte a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos.  Atunci, cu ei în tainiţa unui gând smerit, vei spune din adâncul inimii tale un ’’Iartă-i Doamne, şi pe mine dimpreună cu ei’’, simţindu-i, pentru o clipă de adâncă trăire, aproape de tine, multumiţi că nu i-ai uitat. Şi nu-i semn de slăbiciune ori de ruşine, dacă o lacrimă fierbinte şi curată pornită din adâncul sufletului tău, va umezi, şi numai pentru o clipă de veşnicie, tremurata-ţi pleoapă. Aşa le vei plăti cu banul sufletului tău nemăsurata lor trudă, încredere şi speranţă pe care ei au pus-o zi de zi, în scurtimea vieţii lor în tine, nădăjduind că vei fi bun, drept şi omenos, si că vei cinsti cum se cuvine neamul din care tu şi toţi urcătorii şi scoborâtorii tăi vă trageţi.

                 Aşa că, tu, măruntul lumii acesteia rea şi mincinoasă, leapădă-te de toate celea şi, înainte de toate cere iertare şi iartă-i tu pe toţi cei dragii ca şi pe toţi duşmanii tăi de ieri şi de azi, ca marea sărbătoare să te găsească curat şi cu sufletul deschis. Iar Tu, Iertătorul şi Îndurătorul nostru al tuturor, ne mai dă Doamne răgaz o bucată de vreme, că poate aşa ne vom mai îmbuna şi curăţi sufletul de toate câte lumea aceasta în care trăim ni le dă şi ni le cere.

                            

                                                                                               

 

                            OBRĂZNICIE!                                                                     

 

                De la o vreme tot caut  urma trecerii tale pe cărarea de început a veşniciei noastre pe aceste meleaguri, dar nu am găsit-o. Am scormonit apoi mai adânc prin ţărâna acestor şesuri şi dealuri, prin văile ce separă munţii noştri cei semeţi, căutându-te chiar şi pe crestele lor, dar în zadar.        

                  Am  încercat să te ghicesc măcar printre urmaşii Adamilor noştri cei vechi, care sunt de-odată cu timpul, trăitori de când s-au ştiut pe aici, umblători  cu turmele lor până la marginea zării şi încă dincolo de ea, ca să păşuneze în nopţile  de vară roiuri de stele de pe bolta nemărginirii acestei lumi, dar tot nu te-am găsit.

                  Am mai crezut o vreme că eşti pierdut poate prin timpul lui Zamolxes, Hristosul nostru cel dintâi, cel care ne-a dat legile după care să ne orânduim  vremelnica noastră viaţă aici în cuibarul nemuritorului timp, pentru a fi pilde de urmat pentru toţi cei care vor veni după noi, din veac în veac, pînă la sfârşitul vremurilor, dat tot nu te-am găsit.

                 Te-am mai căutat apoi cu speranţa că poate Gânditorul nostru ţi-o fi scrijelit cumva numele ori faptele tale pe Tăbliţele de la Tărtăria ca să se ştie, în vremile ce vor veni, căt de veche şi adâncă ţi-e rădăcina şi de când vieţuieşti tu cu-ai tăi în vâltoarea vremii pe-aici, dar nu te-am găsit.

                  Te-am tot căutat o bună bucată de timp printre înstelaţii Columnei, gândind că poate eşti printre cei care, la vreme de grea cumpănă, ţi-ai pus viaţa în palma sorţii şi ai plecat să-ţi aperi moşia, neamul, ţara de râvnitorii romani, cei mai de temut duşmani ai timpului aceluia, dar nu te-am găsit. Abia atunci am aflat că tu erai  departe, undeva în fundul lumii, la marginea ei, trăitor în hoarde, furând, prădând şi ucigând tot ce-ţi cădea în cale.

                  Şi-atunci stau şi mă întreb, aşa cum s-ar întreba orice om cu mintea întreagă;                     

            Cum de vii tu, acum, om fără ruşine, cu vorba ta mieroasă şi vicleană, să pretinzi Ardealul?

        Oare nu ştii tu că aici, în huma veşniciei sale sunt îngropaţi toţi moşii şi strămoşii noştri de la-nceputul lumii şi până azi, neam după neam, urmaş după urmaş până la ultimul. Cum să-ţi dăm ţie, venetic venit de-aiurea, nume, fapte, întâmplări, glorie, măreţie şi fală, istoria naşterii şi vieţuirii noastre din-ceputuri şi până acum, dealurile cu viile lor roditoare şi sâmburi de sare în adânc, munţii cu inima lor din pulbrere de aur, răcoroasa umbră a pădurilor, limpezimea râurilor, aerul cel curat şi întremătot, bolta cu stelele de de-asupra noastră care sunt sufletele tuturor celor morţi pentru neam şi ţară?

          Oare nu ştii tu că mereu iertătorul şi împăciutorul neam românesc se mai satură din când în când de umilinţele şi obrăzniciile tale? Că tu şi-ai tăi îl faci să-şi aducă mereu aminte de trecerea ta prin istorie? Te-ai aşezat aici lângă noi ca vecin lacom, certăreţ, plin de mărire şi mereu cu gândul ascuns că odată şi-odată tot ne vei lua, prin vicleşug, moşia noastră străbună. Schimbând şi trădându-ţi  mereu prietenii, te-ai aliat doar cu aceia care te puteau ajuta să-ţi duci la capăt vrerea.    

 Aşa se face că, pas cu pas, ca hoţul pe ascuns, ai tot luat sub oblăduirea şi stăpânirea ta o bună parte din Ardealul nostru cel drag şi ne-ai pus în jug de umilinţe şi silnicii,  pentru ca tu şi-ai tăi, înnobilaţi cu titluri pompoase de baroni, conţi şi câte altele, să vă faceţi aici, pe pământul nostru, cu munca noastră, palate şi castele cu care să vă făliţi mai apoi veac după veac.

Aţi uitat însă că atunci când paharul răbdării noastre s-a umplut şi s-a vărsat, un Doja, un Horea, un Cloşca, un Crişan, un Avrămuţ şi câţi alţii ştiuţi şi neştiuţi, v-au îngrozit de moarte, făcându-vă să fugiţi ca laşii pentru a vă scăpa vieţile voastre pline de păcat.

          Când aţi revenit şi v-aţi simţit din nou în putere, ca nişte călăi fără suflete aţi tras pe roată, aţi ars de vii, aţi omorât fără să vă pese femei, copii, bătrâni fără apărare, numai pentru a ne îngrozi şi cuminţi o vreme. Noi n-am uitat încă Bobâlna, Ip-ul, Trăznea, Sărmaşul, pentru a aminti doar câteva din locurile ororilor voastre fără seamăn în istoria lumii.

             Şi mai la urmă v-am mai căutat încă numele pe crucile din ’’ Cimitirele Eroilor’’ din Ardeal şi nu v-am găsit nicăieri. Ba încă am mai căutat printre crucile miilor de eroi căzuţi la Oarba, dar nu  v-am găsit nici acolo. Şi nu v-am găsit niciunde pe vreo cruce de jertfelnic din întristatul nostru Ardeal , pentru că voi eraţi mereu de cealaltă parte a vieţii,  voi eraţi întotdeauna cei norocoşi, iar noi trăitori mereu sub umbra nenorocului   sorţii.

             Şi mai aveţi încă obrăznicia de-a pretinde Ardealul? Altarul sfânt de închinăciune şi rugă  a întregului neam românesc pentru toţi aceia pe care voi i-aţi pus cu sutele de mii sub lespezi de piatră, în culcuşul veşniciei. Ce-aţi lăsat în urma voastră? Ură, durere, blesteme, umilinţe de tot felul. Nu văd la voi nici măcar un umil semn de pocăinţă, de părere de rău, de vrere  de a vă cere o necesară şi îndreptăţită iertare pentru toate suferinţele câte le-aţi făcut în istoria voastră ’’glorioasă’’ aici în Ardealul nostru înlăcrimat. Ba din contră, când aţi simţit că undeva, nu departe de noi, miroase a praf de puşcă, aţi început să răscoliţi din nou prin istoria tenebroaselor trecuturi, dând semenilor voştrii iluzii deşarte.

Noi am iertat, că suntem iertători, dar n-am uitat şi nu uităm niciodată pătimirile, batjocura, silniciile pe care le-au îndurat moşii, bunii şi părinţii noştri până nu de mult. Iar  dacă va fi  nevoie, umilitul şi îndurătorul român va mai pune încă odată, sub formă de flamură, opinca sa ca semn al  lăcrimatului nostru Ardeal, acolo unde îi e locul, şi asta fiţi siguri că va fi pentru ultima oară. 

 

           Nu vă jucaţi cu focul, nu stârniţi furtuna, mulţumiţi-vă cu cât aveţi ca să nu pierdeţi totul. Noi mai răbdăm un pic, că bunul Dumnezeu ne-a făcut mai îndurători şi răbdători decât alţii, dar până când?

 

                                                            

                                                           

             EXEMPLUL  CEL  PLIN  DE  ÎNVĂȚĂTURĂ.                                                 

                                                      

                Pe lungul drum al pătimirii noastre, singurul care duce spre curata sfinţenie, din timp în timp şi din loc în loc, Măritul a pus troiţe ale nemuririi,  în care ard candele ce luminează suitoarea noastră cale, aducându-ne aminte că doar prin credinţă nestrămutată, cinste şi curaj putem rămâne deasupra tuturor mincinoaselor şi învolburatelor vremi care se scurg în clepsidra  timpului cel fără de sfârşit. Şi  toate astea numai   pentru ca  urmaşii urmaşilor noştri  să aibă spre cine şi spre ce a-şi întoarce ochii sufletului şi ai minţii atunci când nenorocul, primejdiile şi necazurile se strâng şi înconjoară ca volbura neamul nostru cel mare, bun şi răbdător.

                  Şi-atunci, din umbra unui colţ de gând curat,  chemăm vremile cele mari şi înălţătoare, picurând pe ele lacrima amintiri pentru a-i reînvia pe Hristoşii noştri ce au păstorit acest colţ de lume şi care au pătimit  sub crucea sorţii lor pentru a putea ţine  întreg cuibarul născătoarei noastre vieţi şi dreptul nostru la libertate. Ei,  aurite icoane  ale altrului românesc,  atunci când neamul şi ţara au cerut-o, şi-au pus viaţa zălog în palma lui Dumnezeu, şi cu sabia în mână, îmbărbătând şi însufleţind neamul şi oastea lor, şi-au apărat cu cinste hotarul lumii lor şi crediţa străbună. Dacă au fost vrednici a se nemuri în amintirea veacurilor, Măritul i-a ocrotit şi i-a ajutat să iasă biruitori, pentru a fi din veac în veac veghetorii noştri cei mari şi buni. Doar amintindu-ne numele ni se înfioră sufletul nostru temător şi ni se oţelea braţul înarmat pentru al purta  spre victorii.

                 Aşa s-au vrednicit pentru ei şi ţară, dar şi în gloria lumii un DECEBAL, crucea acestui neam năpăstuit, un BASARAB, întemeitor de stârpe glorioasă şi de ţară, un MIRCEA, netemutul nostru cel cu drag de neam,  un STEFAN, cel  mereu cu sabia într-o mână şi cu crucea în cealaltă, apărător de ţară si credinţă, mereu  în faţa puhoaielor flămânde şi însetate de glorie ce roiau la hotare, un IOAN VODĂ şi-un ŢEPEŞ, domnii dreptăţii şi ai curajului nebun, spaima hulpavilor din jur, un BRÂNCOVEANU, domnul cel sfînt şi înţelept, un AVRĂMUŢ, jertfelnicitul  Ardealului nostru cel atât de bogat şi de râvnit , un CUZA, acel domn al dreptăţii. Aici se termină şirul marilor noştri conducători, cei care au înţeles, mai bine ca noi că nu poţi rămâne în istorie decât săvârşind fapte mari şi curajoase, nu pentru tine ci pentru neamul tău şi ţară, pentru că nu tu ci, ea, ţara, trebuie să fie cea care să se veşnicească mereu.

                  Şi mai mult de-atât, toţi pomeniţii aici la chemarea istoriei, nu ar fi putut face nimic dacă nu ar fi avut sfânta credinţă, ce-a fără de care braţul şi inima lor ar fi rămas seci şi fără vlagă. Şi-apoi Doamne, de vreo 200 de ani încoace noi n-am făcut altceva decât să tot peticim această ţară, să ne tot micim în gând şi-n suflet, să fim tot mai slugarnici şi mai neînsemnaţi în faţa străinilor. Pierit-a oare curajul străbunilor noştri, demnitatea lor în faţa morţii, setea de dreptate?  Nu, topitu-sa doar încetul cu încetul, credinţa străbună, ce-a care te opreşte a face toate relele acestei lumi, ce-a care te curăţă de păcate pentru a te putea înălţa în virtute, curaj şi bărbăţie.

                  Vremea noastră este o  vremea mestecată, tulbure, plină de primejdii, care duce omul la îndulcite păcate, iar de aici până la pierzanie nu e decât un pas. Şi mai rău decât atât , de prea mult timp nu mai avem modele demne de urmat. Tocmai de aceea este atât de mare nevoie ACUM  a ne aduce aminte de ce-au făcut în asemenea clipe de grea cumpenă  înaintaşii noştri.

De aceea te chemăm pe tine în gând, mare BRÂNCOVENE, să ne înveţi că toate în această lume sunt pieritoare şi fără valoare, în afară de credinţă, de demnitate şi de onoare, singurele pe care nimeni nu ţi le poate lua cu de-asila, singurele care înnobilează omul chiar în faţa vrăjmaşului, singurele care îi dau speranţă şi tărie, care te pot face  stâncă în faţa furtunii. Vino dar, mărite domn şi ne arată nu cum se moare  în demnitate, că asta o înţelegem, ci cum se poate ajunge într-o viaţă de om să poţi pune, în clipa supremă , deasupra tuturor darurilor şi virtuţilor, CREDINŢA NEAMULUI  TĂU. Poate pentru că de la începutul veacurilor şi până acum, toţi care au trecut pragul vieţii au avut în ultimul lor gând speranţa că vor ajunge în împărăţia cerurilor unde îşi  vor întâlni părinţii, fraţii, bunicii, străbunicii, şi ce le vor spune lor? Ce averi au lăsat în urmă? ce bogăţii? ce titluri?  În veşnicia lumii de-acolo acestea nu au nici o valoare. Singurele care contează vor fi faptele cele mari, frumoase, curate, bune, pornite din inimă şi făcute faţă de cei apropiaţi, faţă de neam şi ţara care ţinut la sânul ei şi mai presus de toate faţă de credinţa în care ai trăit tu dimpreună cu toţi ai tăi din moşi-strămoşi, cea care te-a învăţat toate cele bune şi de laudă pentru a putea trăi în cinste, linişte şi pace.

                   Poate de aceea mărite BRÂNCOVENE tu n-ai putut să te lepezi de credinţa ta, pentru că dacă ai fi făcut-o te-ai fi lepădat de tot neamul tău până la cel care l-a început, te-ai fi lepădat de toate visele şi speranţele lor, de toate bucuriile şi durerile pe care le-au avut fiecare în scurtimea vieţii  şi asta era prea mult pentru tine şi ai tăi. AI  FI  RĂMAS  SINGUR părăsit de toţi şi toate câte ai adunat în  viaţă şi asta nu ai putut-o face pentru nimic în lume.

                Învaţă-ne aşa-dară mărite şi cinstite domn să ne lepădăm de păcatele acestei lumi care ne micesc şi ne otrăvesc sufletul, cele care sunt: avariţia, minciuna, setea de putere, infatuarea, linguşeala, trădare, laşitate şi cîte altele şi, învaţă-ne să fim doar DREPŢI, CINSTIŢI şi cu CREDINŢĂ.

Când vom învăţa toate astea nu ne vom mai teme de nimeni şi de nimic, vom fi cei mai fericiţi şi mai bogaţi oameni de pe pământ, vom fi noi cei adevăraţi iubiţi şi ocrotiţi de Dumnezeu. E mult, e puţin? asta doar sufletul nostru o va şti cu adevărat.

Ţie, mărite BRÂNCOVENE , ÎŢI   MULŢUMIM   CĂ  NE-AI  ARĂTAT  CALEA  pe care ar trebui să meargă până la capăt bunul şi răbdătorul neam românesc, cel care a început aici, în găuacea timpului lumea cu toate cele bunele şi rele al  ei, pentru că noi am fost puşi să păzim până la capăt GRĂDINA  MAICII  DOMNULUI. Poate şi de aceea  am rămas şi vom rămâne mereu aici, pe această bună, frumoasă şi atât de râvnită GURĂ  DE  RAI,  lăsând să treacă peste noi toate urgiile şi bucuriile lumii. Cu tine mărite Brâncovene, cu exemplul tău  pe care ni l-ai lăsat drept învăţătură, vom putea trece mai uşor lumea.

 

  

 

                          1 DECEMBRIE 1918

 

          1Decembrie 1918 este şi rămâne o dată memorabilă în istoria noastră naţională, ea fiind momentul finalizării unui lung proces istoric, început la anul 1848 când, la Marea Adunare de pe Câmpia Blajului nostru  istoric, 40.000 de iobagi au strigat ca dintr-un singur piept ,,Noi vrem să ne unim cu ţara’’.

              Nu a fost însă atunci timpul cel prielnic pentru a se înfăptui acel mare act istoric hotărâtor pentru destinul naţiunii române,visul secular al românilor  ,, de a se unii cu toţii între aceleaşi vechi horare unde se vorbea aceeaşi limbă’’, dorinţă atât de bine exprimată de marele voievod Mihai, cel care ştia mai bine ca nimeni altul că doar în unire stă binele şi neatârnarea acestui neam.

              Apele vremii şi ale istoriei s-au tulburat din nou la izbucnirea Primului Război  Mondial, iar sfârşitul acestuia a avut consecinţe deosebite pentru întregul continent. Ele ne-au afectat şi pe noi prin schimbăările care au avut loc, cea mai importantă fiind căderea marilor şi vremelnicelor imperii măcinate de mişcări revendicative puternice şi îndreptăţite.

              În vâltoarea acestor evenimente , în anul miracol 1918, provinciile româneşti BASARABIA şi BUCOVINA s-au unit cu patria – mamă, exemplul lor fiind în pregătire şi în Transilvania prin truda unor neobosiţi patrioţi români ca: GHEORGHE POP DE BĂSEŞTI, ŞTEFAN CICIO POP, IOAN FLUTURAŞ, IULIU MANIU, VASILE GOLDIŞ, Al. VAIDA VOEVOD, ca şi atâţia alţii ştiuţi şi neştiuţi iubitori de neam şi ţară.

               În condiţiile destrămării rapide a Imperiului Austro-Ungar, al disoluţiei autorităţilor administrative represive maghiare, al afirmării tot mai puternice al principiului autodeterminării naţionale, are loc la 1 Decembrie 1918, pe Câmpia lui Horea din cetatea eternă a Albei Iulia, întrunirea Marii Adunări Naţionale.Dorinţa tuturor a fost magistral exprimată aici în Hotărârea Adunării Naţionale, citită de Vasile Goldiş, în care se consfinţea, ca o hotărâre divină, faptul  că: ,,Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor în ziua de 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia, decretează unirea tuturor românilor şi a locurilor locuite de dânşii cu România’’.

                Şi cum vrut-au românii, aşa a fost!

                Tratatul de pace de la Trianon a consfinţit un adevăr făcând dreptatea istorică ce se cuvenea acestei părţi din Europa.Urmările imediate pentru noi, ca şi cele rezultate din reformele care s-au adoptat în anii următori au avut o importanţă excepţională pentru momentul invocat.

Astfel, suprafaţa ţării a crescut de la 137.000.km2 la 295.000km2,iar populaţia de la 7.250.000 loc.la 18.000.000 loc. Romania devenind un stat european de mărime medie.

                Reformele din perioada 1921-1923 a lărgit enorm cadrul vieţii social-economice şi politice.

                Pe plan cultural România a progresat rapid, într-o perioadă extrem de scurtă, afirmându-se prin personalităţi de mare forţă în diverse domenii ca: Nicolae Iorga, George Enescu, Dimitrie Gusti, Constantin Brâncuşi, Henri Coandă, Traian Vuia, Lucian Blaga, etc, etc.

                 Pe plan internaţional ţara noastră s-a afirmat ca un cadru de stabilitate în sud-estul Europei, ca un factor cu iniţiativă diplomatică deosebită în sensul menţinerii păcii în această atât de frământată zonă.

                 Care este  aportul mureşenilor la înfăptuirea Unirii de la 1918.?

                 Încă din luna noiembrie 1918, în partea Mureşului superior, preoţii şi învăţătorii satelor  din aşezările româneşti au constituit primele Consilii Naţionale, un rol deosebit avându-l Consiliul Naţional Român cu sediul în Reghin, ce îl avea în fruntea sa pe av.Augustin Cheţan şi protopopul Vasile Duma, Reghinul fiind în acel moment cel mai important centru al burgheziei româneşti din judeţ. Oraşul trăia încă sub ideile iluministe ale marelui cărturar Petru Maior cel care a influenţat în bine această parte de ţară. În fiecare localitae s-au constituit Gărzi Naţionale, conduse de asemenea de învăţătorii şi preoţii localităţilor respective. Prin adunări populare s-au ales din fiecare localitate, delegaţi care să reprezinte interesele românilor la evenimeltul atât de aşteptat, Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, convocată pentru ziua de 1 Decembrie 1918.

           Delegaţia judeţului Mureş, în număr de 132 persoane, a fost alcătuită din  personalităţile de seamă ale fiecărei localităţi din judeţ. Ea a  plecat cu un  tren special la Alba Iulia în data de 29. Noiembrie 1918, printre delegaţi aflîndu-se şi 4 femei din Tărnăveni, alături de:Miron Elie Cristea, Iuliu Hosu, Anton Crihan, Eugen Truţa, Gregoriu Maior, Ştefan Rusu (Tg.Mureş), Mihail Bucur, Dionisie Deci, Petru Boţian şi mulţi, mulţi alţii. Toţi delegaţii aveau asupra lor crediţionale (împuterniciri) din partea comunităţilor pe care le reptrezentau, iar aprobările date la Hotărârea de la Alba Iulia au fost libere şi personale, ele exprimând de fapt năzuinţa tuturor românilor în acele vremuri fericite de istorie.

            Unirea din 1918 într-un singur stat a tuturor românilor s-a realizat aşadar ca expresie a voinţei populare într-un context favorabil nouă, iar Tratatul de pace din 1919-1920 a recunoscut de ,,jure’’ o situaţie deja existentă, rod al acţiuniror românilor înşişi. Ea a fost rodul luptei tuturor forţelor şi categoriilor sociale interne, creînd cadrul favorbil dezvoltării ulterioare a societăţii româneşti, de ea beneficind generaţiile de atunci precum şi cele viitoare.

 

  

 

NOI,  TÂMPIŢII   LUMII  NOASTRE

 

                   După nopţi petrecute în faţa televizorului, când ni se urcă tensiune văzând cât şi cum a fost furtă această ţară de toate partidele aflate le guvernare, aflăm că, în unele sondaje, peşedintele Băsescu se mai bucură încă de încrederea a peste 15 la sută dintre cei chestionaţi.

Nişte tâmpiţi! exclamaţi dumneavoastră cu năduf şi pe bună dreptate. Şi cum să nu fiţi  nişte tâmpiţi,  dacă după ce acest regim de tristă amintire v-a furat pe faţă, v-a redus pensia şi retribuţia, v-a închis şcoli şi spitale, iar după toate astea voi îi mai acordaâi încă fostului preşedinte atâta încredere.

                     Aşa am crezut şi eu că stau lucrurile până când m-am dumirit, ajutat fiind de un bun cunoscător al fenomenului. Acesta mi-a demonstrat că nu cei 15 la sută sunt tâmpiţi, ci noi , restul de 85 la sută suferim de această boală, pentru că, în cei 15 la sută  doar un procent infim de subiecţi au avut de suferit cu adevărat de pe urma acestor măsuri. Marea majoritate din acest procent  sunt cei cărora regimul le-a dat ,,liber la furăciune’’, cei care au mituit şi aranjat apoi tunurile de milioane cu care s-au îmbogăţit peste noapte, cohortele de  funcţionari din guvern care au avut şansa de a avea dreptul de a aproba ceva şi pentru care solicitantul era amânat  până când mita, ca adevărată politică de stat, a început să funcţioneze ca unsă. Au venit la rând notarii, funcţionarii publici din administraţia locală, juriştii, poliţiştii, recuperatorii, etc, etc, cancerul acesta întinzându-se în întreaga societate. Totul era posibil cu condiţia  să ,,cotizezi’’ cu o parte din sumă la partidul aflat la guvernare. Luând ca exemplu o balastieră schema funcţiona cam aşa: din contravaloarea a 10 camioane de pietriş 2 aveau acte în regulă,, pentru acoperire’’ 6 erau fără acte, reprezentând  câştigul curat al patronului, 2 reprezentau ,,cotizaţia’’la partid. Cu cât erai mai mare şi mai bănos, cu atât creştea şi cota parte pe care o donai partidului. Totul se făcea discret, ,,la termen’’, fără crâcneală, în linişte, neştiut de ,,gloată’’, sens în care  această lume pestriţă era împăcată cu situaţia. Ei au fost aşa-zişii norocoşi ai sorţii,  ,,gulerele albe’’, adică cei  care acum încep să regrete regimul pe care l-au pierdut, simţind în spate, departe încă ce-i drept, zornăit discret de cătuşe. Dar să nu trageţi cumva speranţa, voi adevăraţii tâmpiţi, fraieriţi, înşelaţi, bătaia lor de joc, că aceştia vor plăti cumva cu averile lor pentru tot ce şi cât au furat din truda voastră zilnică. Băsescu, Udrea, Videanu, Blaga, Olteanu, nu vor face nici măcar un minut de puşcărie, pentru că, pentru ei au trudit până acum o armată întreagă de ,,îndatoraţi’’ ca să-i ,,albească’’, să-i cureţe de toate mizeriile în care s-au implicat cei în cauză ani buni.

                   Şi atunci spuneţi-mi, nu voi cei 85 la sută sunteţi adevăraţii tâmpiţii, cei care i-aţi răbdat la guvernare atâta timp, cei care s-aţi gârbovit, fără să reacţioneze în vreun fel ani la rând sub povara umilitoarelor nevoi zilnice crezând că sacrificiul vostru va fi înspre binele ţării? Şi, Doamne, cum i-aţi mai crezut pe ei când se văicăreau că de vină este criza, că fără sacrificiul fiecăruia din voi ţara se va prăbuşi, că nu sunt bani pentru infrastructură, pentru întreţinerea şcolilor, a spitalelor, că sunt prea mulţi funcţionari şi în acest timp ei mânăreu milioane de mărci şi de dolari punându-le  în înconturi  bine ascunse pe care nimeni nu o să-i găsească vreodată. Acum stau liniştiţi ştiind că traiul lor şi al neamului lor este asigurat pe generaţii întregi de acum înainte, ba încă unii dintre ei se mai şi ,,bagă în seamă’’ visând din nou la guvernare, tocmai pentru că au văzut că reacţia societăţii este foarte slabă, anemică, mai mult un spectacol lung, obositor, a cărui final va deveni în curând plictisitor iar ei, până la urmă, nu vor păţi absolut nimic.

                      Şi ce facem noi cei 85 la sută în acest timp? Privim toată seara la televizor ca tâmpiţii acest spectacol, încă antrenant, dădător de speranţe că ceva se va schimba în bine şi pentru cei mulţi şi vedem iar cum ,,părţile beligerante’’ se spurcă între ele în faţa camerelor de luat vederi, de ochii lumii, cum mint cu neruşinare, deşi fiecare din ele cunoasc adevărul, cum ce spun astăzi mâine retractează fără pic de ruşine, cum se scuză şi se acuză pe rând promiţându-şi uni altora ani grei de puşcărie, iar a doua zi la votarea unor legi, în care voi cei mulţi vă puneţi atătea speranţe, totul iasă aşa cum s-au înţeles ei, pe furiş, în spatele cortinei, prin reprezentanţi, iar noi râmânem, ca şi altă dată prostiţi, cu ochi-n soare. Jalnic, penibil spectacol pe care îl urmărim de peste 25 de ani, de când mult dorita democraţie a fost şi mai este încă înţeleasă de fiecare cum vrea el. Până atunci  ,,actorii principali’’ închid încă ochii, deschid buzunarul, lăsând ca în schimbul unor ,,atenţii’, de nelăpădat, să ni se radă pădurile, să rămânem fără gaz, petrol, sare, ape minerale, iar dacă o mai ţinem aşa, într-o zi ne vom trezi şi fără pământul de sub piciore.

            De-asta vă spun vouă, dragii mei tâmpiţi, mai treziţi-vă odată şi faceţi să fie, cât mai sunteţi încă trăitori în această lume şi vrerea voastră! Prin asta nu s-ar face decât minima dreptate aici pe pământ, că în ceruri, cu siguranţă, va avea cine să o facă.

 

  

                                                                             

NE  MERITĂM  SOARTA      

 

          Stau si mă crucesc câte poate face setea de putere într-o ţară aşa–zisă săracă, dar pe care cei care ar vrea să o conducă ştiu că ea mai poate fi ,,mulsă’’ bine, încă ani buni de acum înainte. Acum iasă la iveală toată mizeria, ipocrizia, minciuna, laşitatea, de care e în stare un politician pentru a ajunge, prin ori ce mijloace, la ,,masa cu bucate’’ mult râvnită de el şi de toţi ai lui. Se încearcă totul, fără scrupule, se denaturează adevărul până dincolo de limita ruşinii, se uită buna-cuviinţă, demnitatea, ranguri, prietenii, cutume, se atacă obsesiv, aducând în discuţie probleme vechi, lămurite deja, totul, dar absolut totul numai pentru a murdări, împroşca cu lături adversarul, pentru a crea în jurul acestuia un zid de neadevăruri care să impresioneze opinia publică, străinătatea şi pe toţi cei care nu au acces direct la surse de informare şi nu participă la dezbaterea ce incearcă să se încropească pentru aflarea adevărului.

          Hoţul strigă în gura mare cât îl ţin puterile: hoţii!!!, scăpaţi-ne de ei! Şi, ca de fiecare dată cei care au fost până mai ieri la guvernare şi au scufundat ţara în mizerie şi sărăcie vor din nou să ajungă în jilţul puterii, fără nici cea mai mică umbră de ruşine pentru tot răul făcut acestui năpăstuit popor, ba din contră, lăudându-se, de câte ori au ocazia, că au deja un program de guvernare care va duce ţara pe culmi nemaivăzute de progres şi civilizaţie. Ce tablou jalnic, greţos, oribil, care este de fapt oglinda fidelă a realităţilor din acestă ţară. In el suntem cu toţii implicaţi, fără excepţie, pentru că noi, cu votul nostru, am creat această clasă politică atât de murdară, abjectă şi coruptă, pentru că, după ce am văzut de ce sunt în stare unii dintre ei, i-am mai ales încă odată, ba chiar de mai multe ori la rând, fără să-i măturăm definitiv de pe scena politică.

           Suntem o naţiune jalnică, pe care politica şi mai ales jocurile ei murdare au schimbat-o definitiv. Ea, politica, a născut ambiţii, patimi, vise de mărire, de îmbogăţire, de putere, dezbinând acest neam, sărăcindu-l de valorile lui morale ancestrale, născând şi întreţinând hoţia generalizată, lipsa respectului faţă de legi, multe dintre ele făcute tocmai pentru a sluji interesele cuiva anume aflat în acel moment la guvernare. Toate partidele au făcut la fel, s-au spurcat între ele, s-au ameninţat cu puşcăria, au făcut dezvăluiri nedemne,  după care s-au pupat şi au coabitat împreună ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, pierzându-şi în acest fel orice urmă de demnitate, verticalitate, ba chiar şi principiile politice definitorii care le individualizau şi le separau ireconciliabil  până atunci.

           Până mai ieri mai aveam ceva speranţe că justiţia umană va putea îndrepta lucrurile, mai ales atunci când ea, justiţia, s-a apucat să ancheteze cazurile grave de corupţie  aflate ,, la păstrare’’ de câţiva ani buni, în aşteptarea unor momente când ar fi trebuit ca ţara să ştie că începe timpul lucrului bine făcut. Dar şi aici, ca peste tot şi toate câte le-am vrut a fi făcute bine în această ţară, s-a sărit calul. Şi asta pentru că, o mână de oameni interesaţi, aflaţi la conducerea justiţiei române, aleg, instrumentează şi condamnă cum vor şi pe cine vor ei, chiar şi oameni complet nevinovaţi sau împotriva cărora nu există dovezi concludente, ci doar urme de suspiciuni. În acest mod şi justiţia română va începe să se descalifice şi să-şi piardă orice urmă de credibilitate, de verticalitate de împarţialitate şi e păcat de speranţele ce ni le-am pus în ea.

           Şi atunci mă întreb, aşa cum de mii de ori v-aţi întrebat poate şi domniile voastre, cititorii acestui ziar liber şi independent care prezină opiniile tuturor, noi în cine să mai credem? Pe cine să votăm ca să reprezinte interesele noastre, a celor mulţi, masa aceasta amorfă, uşor influenţabilă de minciunile lor, maşina de vot care azi –mâine nu mai e necesară pentru că oricum votul se falsifică în favoarea cuiva? Greu răspuns, pentru că prea puţini  mai sunt cei rămaşi curaţi, iar aceştia nu prea au nicio putere în momentul de faţă. Dacă ar fi să gândim drept, aproape că nu există nici o persoană publică care să nu poată fi condamnată pentru o faptă penală, dacă se caută şi se răscoleşte puţin prin viaţa acestuia, ceea ce dovedeşte cât de coruptă, de stricată, de imorală este societatea românescă în ansambul ei.

         Tocmai de aceea răspunsul la aceste întrebări este atât de greu de dat. Doar după ce se va curăţa clasa politică de toţi cei care fac doar politica banului în interes personal, după ce se va curăţa justiţia de cei care fac justiţie politică, după ce economia capitalistă va fi făcută doar după legile ei proprii, când interesul general al acestui neam trudior pe ce a mai rămas din marea lui moştenire trecută va prevala interesul particular, doar atunci societatea românescă se va însănătoşi şi va merge pe propriile picioare. Când se va întâmpla  asta?

       Doar atunci când va veni un un alt Stefan, un alt Mihai, un alt Ţepeş Vodă care să ardă cu fierul roşu rana răului, doar atunci neamul acesta se va vindeca şi curăţi de toate bolile sale. Că aşa a fost dat de când lumea ca toate cele mari în istoria unei naţiuni să se facă doar sub conducerea fermă a unor oameni mari. Păcat că naţiunea română este condusă astăzi de oameni mici, neimportanţi pentru a fi reţinuţi de istorie. Ne merităm soarta pentru că nu suntem în stare să ridicăm dintre noi un om adevărat.

                                                                          

 

 

              ÎNTR-O  ZI  DE  SEPTEMBRIE

 

         Motto: ,,Doamne, nu ne lăsa să ne uităm trecutul’’

 

         Am avut privilegiu de a mă naşte şi a trăi o bună parte din copilăria şi tinereţea mea foarte aproape de locul de naştere al autoarei acestei minunate cărţi. Mai apoi suntem şi foarte apropiaţi ca vârstă, ceia ce mi-a dat posibilitatea nu  numai să fi trecut şi eu prin ce-a trecut dânsa, dar şi să înţeleg spiritul acelor vremuri aspre, grele, peste care, parcă nefiind de ajuns, a mai venit şi un război oribil cu toate ororile sale, război ce a lăsat în urma lui văduve, orfani, oameni schilodiţi fizic şi sufleteşte pentru întreaga lor viaţă. Şi tocmai în acea vreme tulbure, nesigură, tristă, cu jertfelnicia fiecărei zile care trecea, a venit pe lume autoarea acestui roman autobiografic, Maria Bogdan. Aici este descrisă viaţa cea adevărată, trăită şi  neuitată nici până în prezent, ea trebuind a fi făcută cunoscută din timp în timp de cei cu har şi dar dumnezeiesc pentru ca, cei de azi, să nu uite şi să ştie ce a fost şi cum a fost înainte pe vremea părinţilor lor, pentru ca să poată înţelege prezentul şi să-şi poată construi astfel viitorul.

             Derularea acestei vieţi, trăită încă din prima sa clipă sub zodia pătimirii, luminată din când în când de câte o scăpărare de bucurie şi noroc, este povestită de Maria Bogdan cu un talent deosebit, trezind în rândul  cititorilor sentimentul că cele întâmplate s-au petrecut de curând. E ca şi cum ai merge pe urma paşilor ei prin viaţa sa, mereu în umbra ei, însoţind-o la bine şi la rău, participând la bucuriile şi necazurile sale, simţindu-i fiecare vibraţie a sufletului ei mare, cald, sensibil, generos.

           Am zis întotdeauna că fiecăruia, oricât de necăjit şi nefericit ar fi , Dumnezeu îi dă un bob de fericire, ca el să îl umple cu dragoste, cu mărinimie, cu sfială, ca să  îl poate transforma într-un ocean de frumos pentru el şi ceilalţi. Doamna Maria Bogdan are o viaţă tulburătoare, parcă anume dată de Măritul ca să aibă în ea de toate câte ea, viaţa  îţi dă şi îţi cere, ca să poată fi trăită cu patimă, arzând intens în fiecare clipită a ei,  ca să fie cât mai mult simţită şi mai apoi povestită celorlalţi.  Iar pe deasupra a  mai primit har şi dar dumnezeiesc ca să rostească şi să mângăie atât  de frumos cuvintele, să le umple cu fior, cu dulceaţă, cu simţire, să-ţi de-a toate acestea cu drag din sufletul ei bun şi generos parcă spunând :,,nimic pentru mine, totul pentru voi’’.

 Când citesc romanele scrise până acum de Maria Bogdan, mă gândesc că, dacă în locul numelui ei  pe copertă ar fi numele vreunei mari scriitoare din America, Franţa, Anglia, cititorul nu ar sesiza substituirea, ba din contră lumea ar lăuda-o, gloria ar mângâia-o cu aripa sa catifelată. Aşa însă, trăind în mari sacrificii într-un sat uitat de lume şi apărându-i un număr limitat de volume din lipsa resurselor financiare, doar un noroc nesperat o va putea scoate din anonimat ca să o pună, aşa precum s-ar cere, îngloriată şi binecunoscută ,, acolo sus’’, unde îi e locul. Suntem sub vremi, iar cultura trece în prezent printr-o mare şi neagră perioadă. Trăim cu speranţa că Maria Bogdan lasă o urmă strălucitoare a treceri sale prin lume şi mai ales prin proza românească. Dacă nu acum, dar cu siguranţă în viitor cineva o va descoperi şi o va pune în evidenţă. Puţin sunt cei care se bucură în prezent de gloria binemeritată, cei mai mulţi vor fi ,,mari şi cunoscuţi’’în viitor, poate pe vremea nepoţilor şi a strănepoţilor noştri. E bine şi atunci, numai să fie.

       Revenind la carte vă îndemn din toată inima CITIŢI-O ŞI VĂ VE-ŢI BUCURA! Ve-ţi găsi în ea acea ,,vreme de război’’dintr-un sat din Ardeal când Maria Bogdan a venit pe lume, vreme pe care nu aveţi cum să o cunoşteţi, apoi, împreună cu autoarea, pas cu pas ea vă va duce pe acolo pe unde viaţa a dus-o mereu fără voia ei. Nu e nimic spectaculos, ieşit din comun, epocal, dar în schimb e viaţă şi trăire adevărată, ,,lipită’’ de epoca pe care o străbate cu toate cele făurite de semeni, bune şi rele la un loc, într-un cuvânt este mersul prin istoria în continuă  mişcare şi transformare, cea care făureşte şi îngroapă destine, care ridică şi coboară oameni şi conştiinţe, e adevărul de care avem atâta nevoie pentru a înţelege şi judeca corect trecutul nostru cel atât de apropiat care ne mai urmăreşte încă şi din care avem atâtea de învăţat.

      Şi când te gândeşti că toate acestea au pornit dintr-o zi de septembrie acum mai bine de 70 de ani, aici într-un colţ din răbdătorul şi jertfelnicul nostru Ardeal, unde oameni trăiesc mereu sub umbra nestatornicului noroc, în vântul istoriei, la mâna mai marilor acestei lumi, dar în smerită credinţă şi speranţă venită de la Măritul care le ştie, le judecă şi ni le plăteşte pe toate câte le-am făcut cu voia noastră în această lume. Iar dacă El socoate că merităm într-un fel veşncicirea numelui nostru peste veac, fiţi siguri că o va face aşa cum numai El va şti să o facă.

     Noi suntem doar nişte umbre care, pentru o scurtă clipă din veşnicie am văzut acestă lume, am trăit în ea, i-am simţit amăreala şi dulceaţa, apoi am lăsând-o celorlalţi care vor veni în urma noastră să o stăpânească. Prin cărţi ca aceasta de faţă le-am spus cum a fost vremea noastră ca ei, dacă au înţelepciune şi voinţă, să ştie cum să îşi  facă vremea  lor.Tocmai de aceea, în veac de veac să cerem mereu şi mereu, aşa cum au făcut şi înaintemergătorii noştri:

                  ,,Doamne, nu ne lăsa să ne uităm trecutul!’’

 

  

 

                       CARTE  FĂRĂ  EGAL

 

          Printr-un noroc am intrat în posesia unei cărţi pe care eu, ca român, ca profesor de istorie şi ca un patriot ce mă consider, aş fi vrut să o pot citi înainte de a pleca din această lume. E o carte pe care am aşteptat-o toată viaţa, pentru că toată viaţa  am simţit înlăuntrul fiinţei mele că noi  suntem din străvechime aici, pe aceste meleaguri, că din neamul nostru s-au desprins multe din popoarele Europei de azi, că noi am fost cei buni, răbdători şi înţelepţi, că am fost mereu sub ocrotirea cerurilor, că avem o misiune de împlinit şi multe, multe altele.

           Această  carte cu un titlul  sugestiv ,,AM  FOST  AICI  DINTOTDEAUNA’’ îl are ca autor pe SABIN BÂLDEA, medic primar la Spitalul Judeţean Buzău, doctor în ştinţe medicale şi doctor în istorie. Ea argumentează pe parcursul a peste 300 de pagini, cu documente de netăgăduit, că noi suntem aici ca popor civilizat de mii de ani, că zeităţile lumii începând cu Uranus, Cronos, Thoth, Zeus, Poseidon, Demetra, Hera,Hadeş, etc, etc, şi profeţii lumii Zamolxis, Zaratustra, Moise, au contibuit la formarea poporului atlanto-pelasgo-traco-geto-daco-vlaho-român, popor care a avul la origine Legea Adevărului şi Dreptăţii a Tatălui Ceresc, (legile  Belagine), că limba noastă cea bătrână, prisca, latina vulgară, a stat la baza multor limbi europene vechi, că aici, sub munţii noştrii sunt sălile din Amenti, locul unde se  ,,reciclează’’din timp în timp, (însuşindu-şi ultimile cuceriri ştiiţifice) ,,învăţătorii’’ lumii, cei care revin mai apoi, sub alt nume, în diverse locuri şi comunităţi umane pentru a corecta şi aduce pe calea cea bună comportamentul oamenilor din diverse epoci, că de aici au radiat în toate direcţiile strămoşii noştri, dând naştere la noi popoare (din Spania până în Japonia, India, China, Grecia, Italia, Egipt,) păstrând până în ziua de azi în vocabularul lor cuvinte pur româneşti, asemenea în port, zeităţi, basme, etc.

            Că zeii noştri din ceruri fac un experiment cu rasa umană( descris pe larg într-o altă carte celebră ,,Programul Terra’’ autor Toni Victor Moldovan) şi că acest experiment este încă în desfăşurare. Că fii zeilor s-au coborât pe Pământ şi s-au împreunat cu frumoasele pământene transmiţându-le urmaşilor nu numai genele lor, scânteia vieţii şi de aici înainte şi deschiderea drumului spre cunoaştere (fructul oprit), dar şi unele trăsături negative de caracter ale acestora (viclenia, ura, răutatea, vrajba, minciuna, răzbunarea) toate aceste rămânându-ne până astăzi ca ,,zestre divină’’, pe care zeii din ceruri tot încearcă de-atunci încoace să o corijeze, o scoată din noi. Cele două, deschiderea drumului spre cunoaştere şi tarele din zestrea copiilor şi mai apoi a urmaşilor, urmaşilor lor,  au condus inevitabil la războaie şi în final la autodistrugerea rasei umane, luîndu-se, de mai multe ori totul de la început.

           Că foarte multe din documentele materiale, scrieri ale părinţilor istoriei care vorbesc despre noi, sunt date dispărute s-au nescoase la iveală de Vatican, că noi am fost contemporani cu zmeii şi balaurii, cu uriaşii din frumoasele  basme şi poveşti, că aici, în bazinul Mării Negre a avut loc Potopul  biblic, toate acestea fiind dovedite şi acoperite de autor cu mărturii, documente, rezultate stiinţifice convingătoare, inatacabile.

            Această carte cuprinde sute şi mii de citate din documente autentice, ştiute şi neştiute încă. În ea se fac conexiuni logice, se trag concluzii clare, toate acestea repunându-ne istoria noastră acolo unde îi este locul. Cred că a fost o muncă titanică din partea autorului, făcută însă din dragoste neţărmuită faţă de istoria acestui neam bun, drept şi răbdător, pentru a risipi milenara minciună în care am fost ţinuţi până acum, numai şi numai pentru ca alţii să se poată împăuna cu lauri, laude şi merite nemeritate.

             = Se mai dovedeşte  că o bună parte din identitatea noastră, din zeităţi, mituri, legende şi întâmplări, ne-au fost furate de alţii, care acum se cred a fi ,,cap de lume şi de începuturi’’ şi se comportă ca atare.

        Cartea dovedeşte continuitatea permanent a neamului nostru pe aceste meleaguri, a jerfelniciei sale, al ridicării şi decăderii lui, dar şi al speranţei că misiunea sa divină nu s-a încheiat încă, că el, neamul acesta, este menit de divinitate a fi sămânţa şi veşnicia lumii.

             Este cartea care ar trebui să ajungă în casa fiecărui dacoromân adevărat. După modelul ei ar trebui refăcută Istoria României, care mai apoi să fie predată în şcoli şi în facultăţile de profil. Ea ar trebui tradusă în toate limbile pământului pentru a circula în medii şi cercuri diverse, dar mai ales în cele istorice externe.

             Această extraordinară carte a apărut din truda titanică a autorului şi cu generozitatea unor sponsori, dar spre regretul tuturor într-un număr limitat de exemplare, mare parte din ele donate de autor unor biblioteci s-au împărţite gratuit la prieteni apropiaţi. Autorul are promisiuni că datorită primirii excepţionale a cărţii, sponsori vor mai face anul viitor un efort şi să mai editeze  un număr de 1000 de exemplare, autorul neavând nici cel mai mic beneficiu material din efortul depus pentru scrierea acestei cărţi. Cinste lui!

              Dar nu autorul ci guvernul ar trebui să facă un minim efort financiar atunci când mintea, sufletul şi pasiunea unor oameni dau naştere la cărţi de importanţă capital pentru istoria noastră, să le editeze şi să le promoveze  mai apoi. Beneficiile ar fi uriaşe, mai ales la nivelul conştiinţei colective

              Dacă veţi intra vreodată în posesia acestei cărţi ,,citiţi-o şi daţi-o mai departe,’’ pentru că ea trebuie să ajungă în mâna, mintea, gândul şi conştiinţa fiecărui roman. Doar aşa dacă vom cunoaşte fiecare adevărata noastră istorie vom fi mai puternici, mai încrezători, mai buni, mai iubitori, mai respectaţi de alţii, mai aproape de ceea ce zeii din ceruri aşteaptă de la noi, pentru ca prin noi să poată schimba, când vor crede ei de cuvinţa, mincinoasa lume în care trăim. Fondul acestui neam este bun, păcat că el este guvernat de cine nu trebuie.

 

 

 

 

                          AȘA A FOST ODATĂ

                             

                         Dragă verișoară

 

      O toamnă blândă şi întârziată îşi scutura ultimile frunze din îmbrumaţi pomi, aşternând la picioarele lor foşnitor covor de frunze colorate. A fost ziua în care, în cuibarul veşniciei, acolo, pe malul leneşei Târnave, în chinurile facerii, în ruga şi în speranţa bunilor tăi părinţi, tu ai venit pe lume, umplând în străfulgerarea unei clipe de noroc toată casa cu  bucurie. Doamne ce mândru trebuie să fi fost Baba Sivistean şi draga ta mamă că aveau de-acum o frumoasă pereche de copii care să le ducă neamul mai departe şi, în care ei, trecătorii grăbiţi  prin astă lume şă-şi pună toată nădejdea şi speranţa că vor fi bucuria şi alinarea vieţii lor.

        De-acolo, din acea îmbucurată zi ai început să-ţi înşiri timpul şi paşii pe cărarea vieţii. Şi doamne ce frumoşi au mai fost anii copilăriei noastre, acolo unde primăvara Bercul ne amăgea cu viorele şi ghiocei, iar vara, pentru că o nesfârşită vară a fost întreaga noastră copilărie, vuia de bucuria, râsul şi joaca unor copii nebunatici care nu se mai dădeau duşi de pe malurile Târnavei.Îţi mai aduci aminte de Ghica, Titu, Muţă, Nitu, Impi, Sandu, Bătrânu, Rodica, Rodi, Luci, Mărioara, Marieta şi câţi încă la care le-am pierdut şirul numelui lor. Câţiva dintre ei sunt de-acum lăcrimate pomelnice în inimile noastre, alţii mai învechiţi în timp aşteaptă smeriţi şi răbdători să se facă veşnicie. Dar atunci ale noastre au fost tot şi toate di-mprejur, viile, pomiştea popii, grădinile oamenilor, Tonorogul, Bedea, Ţintirimul, Şipotul, Ştrecul şi câte altele pe care noi le-a crezut a fi capătul lumii.. Liberi ca păsările cerului, fără să ne pese de grijile lumii, am furat pe negândite din raiul copilăriei noastre nesfârşite clipe de bucurii, pe care mai apoi le-am pus în ţandăra unui gând curat să ne îndulcească întomnaţii ani de-acum şi să ne aducă aminte cât de scurte şi trecătoare sunt toate în această lume.

       Şi-apoi Doamne, cum te tot rugam noi, nimicurile acestei lumi, să mai ţii iarna pe Rupturi, pe Vale, să ne săturăm şi noi odată de săniat şi bulgărit, de colaci şi de sarmale aburinde, de smeritele colinde de pe la casele neamurilor şi a vecinilor care ne umpleau straiţele cu nuci, mere şi cozonaci îmbietor, mângâindune părinteşte pe creştet şi mulţumindu-ne pentru ,,O ce vestea ’’ pe care le-am dat-o.

       Ca fumul s-au dus toate, risipindu-se în negura timpului nostru cel îndulcit de bucuriile acelor prea puţini ani pe care Domnul i-a hărăzit copilăriei, trezindu-ne din visare atunci când am terminat cele 7 clase obligatorii de-atunci. Şi doamne ce mândri au fost dragii tăi părinţi când ai intrat la Liceul Pedagogic din Blaj, şi Doamne cât de repede te-ai trezit la realitate şi te-ai maturizat. Cu nostalgie şi regret îţi aduci acum aminte de prieteni şi prietenii, de aşteptatele serate, de primele întâlniri şi săruturi furate pe negândite de vre-un coleg mai îndrăzneţ, de câte toate nebuniile pe care le-ai făcut împreună cu colegii şi de care acum sunteţi toţi atât de mândri, de profesorii care ţi-au dat din mierea înţelepciunii lor picuri pe care să-i înmulţeşti şi să-i pui la rându-ţi în sufletele elevilor tăi.

       Doamne, de ce nu ţii omul în veşnică tinereţe? De ce nu-l îmbătrâneşti în frumuseţea neasemuită a acestui timp? Lasă-mi-l să se sature singur de vise, gânduri, şi dorinţe nebuneşti, de câte toate le cere şi le vrea această ameţitoare vârstă.Ţi-e frică Doamne că nu se va sătura niciodata  de ea? Încearcă numai de vezi dacă merită să-l laşi aşa, veşnic  tânăr, dându-i pe mână cheiţa raiului tău cel îndulcit cu toate bucuriile lumii. Fii sigur că ţi-l va goli imediat şi tot ar mai cere încă, pentru că nesfârşită poate fi pofta şi trăirea lui în cuibarul tinereţii, pe care Tu, Mărite l-ai umplut cu ispititoare plăceri şi bucurii de care el nu se va sătura niciodată.

       Iar când ai terminat liceul ai crezut că lumea toată este a ta, că tu şi generaţia ta o ve-ţi schimba din temelii făcând-o mai frumoasă, mai dreaptă şi mai bună. Dar te-ai înşelat amarnic pentru că lumea era dată deja pe mâna altora care nu gândeau atunci ca tine. Ai răzbit însă prin toate câte viaţa ţi le-a dat şi ţi le-a cerut atunci.Te-ai măritat mai apoi, ai făcut doi copii frumoşi şi deştepţi, lumina ochilor tăi, aşa cum ai fost şi tu lumina ochilor părinţilor tăi. Ai luat viaţa în piept pornind pe oceanul cel nemărginit al lumii, urcând şi coborând mereu pe valurile sale înspumate până ai ajuns la liman. Acum eşti din nou într-o altă toamnă, ultima din viaţa fiecăruia, pentru că din ea noi nu ne vom mai reînnoi niciodată ca să luăm lumea  iar şi iar de la început, aşa cum fac perpetuum  primăvara, gingaşele lăcrămioare din Bercul copilăriei noastre. Noi râmânem cu toate câte viaţa ni le-a dat şi i le-am dat pentru a o mulţumi. Vom fi vii în amintirea lumii până când nepoţii noştri cei dragi, ca şi ultimul elev pe care l-ai avut, ne vor mai ţine încă în mintea şi sufletul lor. Abia după aceea vom fi uitare şi o nesfârşită veşnicie.

     Până atunci ne mândrim că am putut lăsat o apăsată urmă a trecerii noaste pe cărarea vieţii. Sunt faptele noastre care ne onorează şi ne ridică în slava lumii, sunt gândurile cele calde şi bune aducătoare de linişte şi pace în sufletele altora. Aceştia suntem noi, urmaşii-urmaşilor bunilor şi străbunilor noştrii cei care au început lumea aici  şi pe care noi şi cei care vor veni după noi o vor duce-o mai departe până la sfâşitul lumii. Fiecare suntem o lumânare care arde, dar dacă din ea vom aprinde mereu şi mereu una alta, lumina nu se va stinge niciodată.

      Tu dragă Mily esti încă o lumânare aprinsă. Deie Domnul să mai luminezi încă o bună bucată de timp lume din jurul tău şi pe noi, cei care îţi suntem atât de aprope de sufletul tău

 

                                 Cu dragoste şi credinţă al tău văr

 

                                                                                   

 

          

 

                             VREMURI GRELE

 

         Dacă  mai deschideţi din când în când cumva o  carte de istorie a românilor, veţi găsi între primele ei pagini însemnări despre vremuri încărcate de glorie, de măreţie, de fală, de bărbăţie, de dragoste adevărată faţă de neam şi ţară, de frăţietate, de jertfă. Pentru că pe-atunci, în cea vreme-îndepărtată, un Zamolxes ne învăţa legile adevărului şi ale dreptăţii, că noi suntem asemenea zeilor, nemuritori, marele Burebista că tăria unui neam stă în unirea lui în jurul conducătorului, Decebal, crucea neamului acestuia, că veşnicia faptelor noastre cele mari sunt de-acum săpate în carnea Columnelor, cele semănate  de-acum cu sânge de-alungul şi de-alatul moşiei noastre, Mircea, că tot şi toate trebuiesc făcute cu adâncă chibzuială şi înţelepciune, Stefan cel Mare, că neatârnarea ţării se ţine cu nenumărate lupte, cu jertfă,  sacrificiu şi credinţă în Dumnezeul nostru cel iertător, Mihai, că în norocul unei clipe sorocite se face istoria cea mare şi adevărată, Avrămuţ, că idealul şi speranţa unei naţii adună şi îmbărbătează masele, Cuza, că doar unirea tuturor face puterea  cea trebuincioasă a schimba lumea.

         Fără ei, fără gândul şi faptele lor măreţe am fi acum pleava lumii, purtată de vântul istoriei, inşi fără  modele de urmat, fără idealuri, speranţe, aduceri aminte. De-alungul întregii noastre vieţuiri, aici, în cuibarul veşniciei, noi n-am făcut altceva de cât să ne tot unim în jurul unui bărbat cu drag de neam şi ţară, în jurul unei idei, să ne lăţim moşia strămoşească până în graniţele limbii sale, să luptăm mereu şi mereu pentu apărarea neamului şi a ţării, pentru sfânta şi jertfelnica  neatârnare. Şi mai întotdeauna hulpavii noştri vecini ne-au împuţinat în nenumărate lupte, ne-au dezbinat şi ne-au împărţit moşia, ne-au ars-o ne-au furat-o, ne-au secătuit-o, ne-au vlăguit-o de oameni, de bogăţiile câmpului, de comorile pâmîntului. Dar de fiecare dată ne-am ridicat din ţărâna umilinţei şi a deznădejdii, ne-am îmbărbătat, ne-am adus aminte de toţi inaintemergătorii noştri ştiuţi, pomeniţi şi ţinuţi mereu aminte în fânâna sufletului nostru ca leac vindecător a toate relelor acestei lumi şi aşa am ajuns,  de fiecare dată, iarăşi ce-am fost.

           Iar dacă mă gândesc că noi suntem aici de-odat cu lumea, că am fost cap de neamuri pentru alţii di-mprejurul nostru, că strămoşeasca noastră moşie se întindea până dincolo de soare-răsare şi soare-apune, că limba noastră cea bătrână, datinile, obiceiurile, portul, le întâlnim şi-acum prin largul lumii, mi se umple sufletul de bucurie, de fală, şi mărire. Acum însă, cu o moşie doar cât o ţandără din ce-a fost odată marea noastră  împărăţie, cu neamul dezunit şi dezbinat, cu hoţi, laşi şi trădători cum n-am avut niciodată atâţea în jertfelnicul nost neam, când suntem fără conducători de nădejde în urma cărora să ne înşiruim toţi  pentru ai da ţării speranţe şi putere, pentru a o  face de neînvins, mă cutremur şi mă înspăimânt la ce ne putem aştepta.

           Se pare că Dumnezeu ne-a luat minţile lăsându-ne în plata noastră, ori poate ne pedepseşte pentru grelele păcatele de-acum, că prea ne-am întinat în glodul nemerniciei, al laşităţii noastre, al avariţiei, al  minciunii, uitând cu totul de cele sfinte, de suflet, de nemurirea lui, de neamul di-mpreună cu care suntem trăitori aici, în Grădina Maicii Domnului, pe care am început să o vindem, să o furăm, să o pustiim.

             Suntem atât de mici în tot şi toate, în gând, în simţire, în fapte, am schimbat dragostea cu ura, adevărul cu minciuna, curăţenia cu întinarea, toate numai pentru mărirea noastră şi nu a lui Dumnezeu, a neamului şi-a ţării.

           Vor veni vremuri grele tocmai pentru a ne arăta câte încă le-am pierdut, pentru a ne căii şi a cere cu smerelnicie iertare şi poate doar atunci când vom fi iarăşi  uniţi, drepţi şi cu dragoste spre toate cele sfinte din ceresc şi pământesc, vom fi iarăşi mari şi puternici  în faţa lumii,  putând a ridica în fală şi mărire, buna noastră Maică, România.

            Dă Doamne să apucăm şi noi din dulceţa acelei vremi ce va să vină

                      ***