Mahalaua
Caramidari
Mahalaua Cărămidarii de Jos, raiul coacăzelor și
cartierul din București care ne-a dăruit-o pe Maria Tănase. Mai mult ca sigur,
tot aici s-a născut și adevăratul vin ghiurghiuliu.
Mahalaua Cărămidarii de Jos, raiul coacăzelor și
cartierul din București care ne-a dăruit-o pe Maria Tănase. Mai mult ca sigur,
tot aici s-a născut și adevăratul vin ghiurghiuliu. Sursa foto: Radio Chișinău
Acum vreo 240 de ani, de la Podul Vechi (podul peste
Dâmbovița de la Timpuri Noi) și până unde se află azi Palatul Copiilor, se
găsea în București o mahala cu farmec aparte, Cărămidarii de Jos, locul unde
s-a născut unica Maria Tănase, unde pictorul Nicolae Grigorescu și-a făcut
ucenicia și unde se făcea un vin vestit în Capitală și nu numai, care poate a
inspirat-o pe „Pasărea Măiastră” și a ei melodie „Bun îi vinul ghiurghiuliu.
Prin urmare, vă povestim în rândurile ce urmează tot ce trebuie să știți despre
acest colț poate prea puțin amintit din istoria Bucureștilor.
În vremuri demult apuse, pe la 1782, apărea pentru
prima dată în documente mahalaua Cărămidarii de Jos, situată, „den jos de
București”, la mică distanță de dealul Văcărești. Mai precis, mahalaua se afla
pe malul drept al Dâmboviței, și începea de la Podul Vechi până spre locul unde
acum se află Palatul Copiilor. Nu era nici cea mai mare, nici cea mai luxoasă
mahala, dar era un colț important din „planeta” București.
Povestea
mahalalei Cărămidarii de Jos. Cu ce se ocupau locuitorii de aici?
După ce au scăpat de iobăgie și de munca pentru
stăpânii locurilor, cei care trăiau în mahalaua Cărămidarii de Jos au început
să aibă parte de condiții de trai mai bune și să prospere din punct de vedere
economic. Întreaga zonă a Văcăreștilor era una înfloritoare din punct de vedere
al agriculturii, ocupația principală pe aceste meleaguri fiind grădinile de
legume și vița-de-vie, care creștea din belșug și dădea roade bune, potrivit
Berceni de Poveste.
Cu timpul, mahalaua a crescut, astfel că în secolul al
XVIII-lea aici se găseau peste o sută de case, mai precis, o sută cinzeci și
șase, fapt care plasa Cărămidarii de Jos ca fiind a 12-a cea mai mare mahala
din București după populație. După cum spuneam, locuitorii din Cărămidarii de
Jos nu erau nici cei din coadă, dar nici cei mai pricopsiți, și își câștigau
existența din vânzarea de coacăze (răzăchie) și din vinul care era cunoscut în
tot orașul.
„Cel mai sărac mahalagiu avea un pogon de vie și intra
în iarnă cu 3 – 400 lei, cu un butoiaș de vin și de prăștină, în coșuri de
răzăchie, acea vestită răzăchie de odinioară a Bucureștilor pe care ai da și un
galben pe oca numai să-o găsești. Vinul care se făcea în această mahala, era
iarăși vestit, prin îmbelșugarea lui”, spunea scriitorul Domenico Caselli,
potrivit Historia.
Secolul
XIX schimbă Cărămidarii de Jos: cutremure și industrializare
Secolul al XIX-lea vine în București cu o serie de
schimbări și provocări pentru obiceiurile și tradițiile mahalalei Cărămidarii
de Jos și ale întregului oraș până la urmă. Înainte de toate, orașul a fost
zguduit în prima jumătate a secolului de o serie de cutremure, cel mai cumplit
fiind cel din 1802, denumit și „Marele Cutremur”.
Seismele au pus la pământ biserica veche din
Cărămidarii de Jos, moment de mare tristețe în istoria mahalalei. Proiectul
noii biserici a fost susținut și dirijat de Stoian Moraru, starostele breslei
morarilor, dar și de alte persoane importante din Cărămidarii de Jos. Prin
urmare, în 1854 se pun bazele noului lăcaș de cult, proiectat pentru a fi mult
mai solid și pentru a rezista în timp. Din păcate, planurile nu decurg mereu ca
pe hârtie…
Astfel, lucrările nu au mers cum spera lumea. Absolut
deloc. Deși Stoian era un om „avut, cu mână de fier și piept de voinic”,
construcția bisericii a fost caracterizată de un heirupism absolut – lucrarea
s-a făcut fără planuri, în pământ instabil, noroios, și o vreme a fost oprită
cu totul, mai exact 12 ani. Norocul bisericii din Cărămidarii de Jos a fost o
strângere de fonduri inițiată de preotul locului, lucrarea fiind terminată în
cele din urmă în 1866. Din păcate, locuitorii din Cărămidarii de Jos nu s-au
bucurat pe cât sperau de lăcașul de cult – acesta a ars în 1922. Atunci,
biserica a fost refăcută din ordinul Principelui Carol.
O altă provocare care a schimbat Cărămidarii de Jos a
fost industrializarea și implicit modernizarea Bucureștiului. Au început să
răsară făbricuțe, centre de confecții sau uzine și fabrici în toată regula: fie
că vorbim de „Abatorul” de lângă malul Dâmboviței sau despre uzina „Lemaître”,
care au apărut în 1872, respectiv 1864. Așa se face că încetul cu încetul au
început să dispară șirurile nesfârșite de vie, coșurile cu coacăze sau
damigenele de vin. Orașul se schimba.
Totuși, mahalaua și-a păstrat cum-necum identitatea și
farmecul. Toamna, oamenii sărbătoreau perioada recoltei cu vin și muzică, și
toți se adunau în fiecare duminică la „Livada cu duzi”. La acest local veneau
oamenii cei mai de seamă din cartier, cei care aveau prăvălii sau vindeau
mărfuri sau alte persoane importante și discutau, negociau și încheiau afaceri.
Mândria
Cărămidarilor de Jos: Maria Tănase
Că tot am pomenit de oameni de seamă pe care i-a dat
mahalaua Cărămidarii de Jos, nu putem să nu amintim de celebra Maria Tănase,
care s-a născut și a crescut aici, dar și de Nicolae Grigorescu, pictorul
realizându-și aici ucenicia. Din păcate, casa Mariei Tănase a fost rasă de
buldozere în perioada comunistă, astfel că în ziua de azi mai există doar o
stradă cu numele interpretei legendare.
Există însă și persoane mai puțin cunoscute, care însă
au fost extrem de însuflețite în comunitate. Dintre acestea amintim pe popa
Bobe, care era împăciuitorul tuturor din mahala și care umbla călare mereu, pe
dăscălița Bita care învăța fetele să brodeze fețe de pernă pentru zestrea de
măritiș sau pe dascălul Anghel, care școlea copiii din Mahala pentru 2-3 lei pe
lună.
Sursa:
RADU GABRIELA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu