Trianon,
iunie 1920 - un studiu de caz în continuă actualitate (2)
Prof.
univ. dr. Viorica Moisuc
03
Martie 2024
Înverșunarea Ungariei împotriva recunoașterii de către
Conferința de pace a autodeterminării națiunilor ce se aflaseră sub ocupația
sa, s-a dat și pe plan diplomatic cu metode și mijloace deloc diplomatice. Așa
zisa „apărare” a drepturilor Ungariei s-a bazat pe minciună, erori materiale
grosolane, răstălmăcirea faptelor, lipsa totală de luciditate în formularea
unor judecăți de valoare privind situația internă din Ungaria, regimul
naționalităților , exacerbarea unor pericole la adresa Europei , a statelor occidentale
pe care numai o Ungarie regală, cu o armată puternică , așezată pe
crestele Carpaților ar fi putut să le contracareze.
Câteva exemple.
La Conferința de pace, Contele Apponyi, șeful
delegației ungare a negat, printr-o documentație tendențioasă și falsă
realitățile obiective făcând și afirmații ce lezau logica elementară.
„Memoriul guvernului ungar de protest contra prevederilor Tratatului de Pace cu Ungaria , prezentat de șeful
delegației la 17 mai 1920, specifica: „Guvernul ungar protestează în special
contra lezării evidente a principiului
autodeterminării care constituie singurul mijloc de a înlătura cauzele
tulburărilor și răsturnărilor”[14]. Autodeterminarea despre care vorbea acest document se
realizase în spațiul central-european în 1918, inclusiv în Ungaria - care era
republică. Pe de altă parte Apponyi susținuse în fața Congresului că în Ungaria
„nu existase problemă națională”[15] și, prin urmare , România, Cehoslovacia și Iugoslavia ar fi
fost „creații imperialiste” care nu ar fi rezultat din aplicarea principiului
naționalităților, că „mutilarea Ungariei milenare apare ca o greșeală istorică”
ce va duce la ruină și haos întreaga Europă centrală și sud-estică. Ungaria
cerea Conferinței de Pace să i se atribuie teritorii aparținând Austriei asupra
căreia arunca întreaga răspundere pentru declanșarea războiului[16].
Trebuie amintită în acest context și implicarea
Vaticanului în acțiunea delegației maghiare la Conferința de pace. Monseniorul
Majlath , episcopul ungur al Transilvaniei, a adresat „popoarelor occidentale”
un mesaj , la 27 octombrie 1919 ce urma memoriului din 8 septembrie același an,
trimis celor cinci ai Conferinței de pace, în care, folosind un limbaj deloc
creștinesc , a proferat multe insulte la adresa popoarelor din Centrul și
Sud-Estul Europei, susținând „superioritatea” culturii maghiare față de „cultura
balcanică ortodoxă”; el a și subliniat, ca să se știe odată pentru totdeauna: „
Noi aparținem Europei occidentale și nu dorim să devenim balcanici”[17].O altă
căpetenie a bisericii catolice ungare, monseniorul Boros, a fost numit de
guvernul din Budapesta , la finele anului 1918, membru în Comisia însărcinată
cu pregătirea documentației pentru delegația Ungariei la Conferința de
pace și apoi a devenit membru al
delegației. Folosind contextul, a desfășurat, timp de doi ani de zile , o
propagandă acerbă contra României în Franța, Olanda și Anglia[18].
Acest fel de acțiuni subversive menite să
destabilizeze și să provoace ură, erau
bine cunoscute în acel timp. Profesorul american Andrew C. Janos, președinte al
Centrului de studii slave și est-europene al Universității Berkeley din
California, scria: „este semnificativ că în 1920 biserica catolică ungară s-a
afirmat drept campion al cauzei revizioniste, colaborând strâns cu
Vaticanul”[19].
Această acțiune ofensivă a Ungariei la Conferința de
pace s-a desfășurat într-un context propice ideii – agreată la Paris, Londra ,
Roma și chiar la Washington - că dispariția colosului austro-ungar din Centrul
Europei ar acutiza primejdiile ce pot veni din Răsărit. Căderea țarismului și
stabilirea regimului bolșevic în Rusia
crea multe necunoscute în fața cărora securitatea Occidentului se simțea
amenințată. În consecință, multe cercuri politice occidentale nu vedeau cu ochi
răi menținerea colosului austro-ungar în Centrul Europei ca o contrapondere în
fața unui imperiu rus renăscut.
La sfârșitul anului 1919 România, Cehoslovacia și
Regatul sârbo-croato-sloven au desfășurat o acțiune conjugată, la Paris și în
alte capitale împotriva modului cum delegația maghiară afirma vehement cererea
sa de păstrare a frontierelor vechii Ungarii. Din capitala Cehoslovaciei,
ambasadorul francez Clément-Simon scria la Quai d’Orsay la 31 decembrie 1919:
Acțiunea ungară a creat multe îngrijorări în statele Sud-est europene, pentru
că, „personalități din țările Antantei discută această eventualitate ca și când
ar fi vorba de o posibilitate perfect admisibilă . Acest reproș se adresează
mai mult englezilor decât francezlor[20].
La 2 ianuarie 1920 guvernul francez a fost nevoit să
transmită reprezentanților săi diplomatici, printr-o telegramă circulară o
seamă de precizări care specificau :„ Nu ignorăm faptul că maghiarii se
pregătesc să revendice în fața Conferinței o bună parte a teritoriilor
atribuite de aceasta națiunilor aliate . Știm de asemenea, că în unele cercuri
oficiale engleze, mai ales din afara Foreign-Office-ului, domnește o
complezență regretabilă față de unguri. Guvernul francez este decis, în ceea
ce-l privește, să se opună ferm la orice revenire , din partea Conferinței
asupra deciziilor care au fost îndelung chibzuite și care au ținut seama de
toate elementele problemei[21].
În timp ce la Paris Conferința dezbătea tratatul de
pace cu Ungaria, la Budapesta
guvernul trasa liniile unei acțiuni de mare anvergură menită să ducă la
realizarea dacă nu totală, măcar parțială a
fantomaticei „Ungarii Milenare” .Era vorba de Proiectul „Confederației
Danubiene” - vis îndrăgit la Budapesta, cu vechi origini. La 30 mai 1918
Consiliul de miniștri al Imperiului austro-ungar
îngrijorat de amploarea mișcărilor naționale a creionat o serie de direcții ale
politicii externe și anume :
- „Ideea unui stat iugoslav este contrară intereselor
monarhiei!”
- „Ideea unui stat cehoslovac este de asemenea
contrară intereselor Monarhiei”
- „O Românie înglobând Transilvania este inadmisibilă”
- Se propunea „ anexarea Serbiei și a Muntenegrului la
Austria și, respectiv, la Ungaria precizându-se că atât sârbii cât și
muntenegrenii vor fi repede asimilați de elementul german și, respectiv,
ungar”[22].
Nu este inutil să
amintim că mai vechile acorduri bilaterale Germnia-Austro-Ungaria prevedeau deja o împărțire a
teritoriilor din Europa centrală și
sud-rstică între cele două puteri și anume:
- Anexarea la Germania a provinciilor limitrofe Rusiei
precum și o „rectificare” a frontierei spre Polonia
- Extinderea dominației Austro-Ungariei asupra
României, Serbiei și Muntenegrului
Când la Viena și Budapesta se țeseau astfel de
planuri, la Paris se discutau intens pericolele pe care le anunța pentru Franța
un posibil Anschluss Germania-Austria. De aici a rezultat ideea că o eventuală
Confederație danubiană ar anula perspectiva Germaniei de a acapara Austria iar
Franței i-ar netezi drumul pentru atragerea Austriei în orbita sa. Un
interesant material de analiză al
acestei probleme ce preocupa cercurile politice și financiare franceze, a fost elaborat la Quai d’Orsay , în septembrie 1919
:
„Confederația danubiană este o necesitate - se arăta
chiar din capul locului. Dacă în adevăr Franța vrea să mențină independența
Austriei trebuie ca aceasta (Austria) să devină, dacă nu conducătoarea cel
puțin un cartier general al Confederației danubiene. Se vor salva astfel pacea
și echilibrul european”[23].
Chestiunea aceasta era legată de interesele Franței
vizând obținerea hegemoniei în Europa Centrală și de Sud-Est. Analiza de la
Quai d’Orsay era clară: „Confederația danubiană ar oferi un câmp larg de acțiune Franței pe plan
politic, economic, cultural în întreaga zonă din Centrul și Sud-Estul Europei.
Viena se pretează admirabil la o acțiune de acest gen. Viena este, prin
tradiție, internațională. Viena este punctul de contact al drumurilor
comerciale din Occident și Orient. Băncile sale domină încă Balcanii, Turcia,
Asia Mică.” În plus, „Confederația danubiană
având ca centru Austria și Viena ar putea fi o barieră atât în fața
imperialismului german cât și a eventualei conivențe germano-ruse. Contactul
între Rusia și germanism ar putea fi foarte bine supravegheat de Franța prin
Viena[24]”.
În aceste împrejurări cercurile conducătoare de la
Budapesta au trecut la concretizarea proiectului Confederației danubiene. În
zilele de 17 și 18 martie 1920, emisarul lui Horthy, dr. Halmos, a avut
convobiri la Quai d’Orsay cu Maurice Paléologue, secretar general . Plecând în
pledoaria sa de la ideea că „o pace
definitivă și stabilă n-ar putea fi realizată în țările dunărene fără o Ungarie
linștită și satisfăcută”, emisarul Budapestei avansa propuneri de așa zisă
colaborare cu Franța care însemnau de fapt subordonarea întregii economii
ungare intereselor franceze: „Ofer ralierea strânsă a Ungariei la Franța și
celelalte națiuni prietene Franței, atât din punct de vedere economic cât și
din punct de vedere politic, inaugurarea deschisă a unei politici net
franco-file și garantarea stabilității acestui proces”[25].
Peste câteva zile, în contextual bunăvoinței
manifestată de Paris , Horthy și-a
concretizat cererile:
- Repararea
nedreptăților făcute Ungariei cea mai mare fiind „pierderea Transilvaniei”
- „Modificarea frontierelor comunicate, astfel ca o
mare parte a Transilvaniei să revină la Patria ungară”, iar în restul
teritoriului să se organizeze „plebiscit”.
În zonele locuite de secui și sași să se acorde
„autonomie regională”.
- „Preluarea de către statul român a unei părți
importante a obligațiilor financiare de dinainte de război ale statului ungar”
- „Concesionarea către Ungaria a exploatării salinelor
din Maramureș și libera folosire a produselor lor”[26].
- Așa zisa „cooperare economică” ungaro -franceză
însemna predarea tuturor întreprinderilor de stat (căi ferate, construcții de
mașini , furnale înalte, oțelării , uzinele de tunuri de la Györ, construcțiile
mecanice de la Diosgyor, construcția și exploatarea portului Budapesta și a
canalelor aferente, întreprinderile de gaz de la Szolnök, societățile de
electricitate, tramvaie, fabricile de ciment de la Totis, minele de la Handlova
și Uricani etc etc.[27]
S-au început negocieri secrete cu grupurile
industriale franceze, ca Schneider-Creuzot, în prezența funcționarilor
guvernamentali.
La 12 mai 1920,
în contextul acestor încurajări, Guvernul ungar trimite , prin același Halmos,
pretențiile concrete de natură politică drept contrapartidă la concesiile
economice , negocierile tratatului de pace cu Ungaria fiind în fază finală,
Consemnez mai jos unele dintre pretențiile politice
formulate de Ungaria :
- Modificarea frontierelor fixate prin condițiile de
pace astfel încât teritoriile cu un caracter net maghiar formând un bloc unit
cu majoritatea rasei maghiare să nu fie detașate de Ungaria.
- Păstrarea unei părți a fostelor teritorii care să
producă un minimum de materii prime și forță motrice, indispensabile pentru
menținerea vieții economice și mai ales a producției industriale a țării.
- Autonomia regională pentru teritoriile locuite în
majoritate de maghiari, secui și sași , aflate sub dominație română. Libertatea
de cult, limbă și securitate de existență materială pentru minoritățile
maghiare din teritoriile cu majoritate română , cehoslovacă și iugoslavă.
- Autodeterminarea șvabilor și a ungurilor din partea
de Vest a Ungariei (aflată între frontierele Austriei.)
- Concesionarea în profitul Ungariei a salinelor din
Maramureș (exploatarea și valorificarea produselor lor)[28].
Este de reținut că secretarul general al Ministerului
de Externe, Maurice Paléologue, s-a detașat printr-o formulă diplomatică de
documentul primit. Rezoluția pusă pe ultima filă a Notei din 12 mai preciza:
„Primind această Notă, am specificat că o primesc doar à titre d’information ,
fără a emite vreo opinie oarecare asupra chestiunilor care sunt enumerate,
Paléologue, 12 mai”.
Tratativele economice își urmau însă cursul, astfel că
la 16
mai autoritățile ungare puneau ultimele semnături pe documentele
cuprinzând concesiile economice făcute de Ungaria. În zilele următoare
lucrurile s-au complicat pe mai multe planuri:
La 4 iunie, semnarea tratatului de pace cu Ungaria
într-un moment când cererile acesteia nici nu fuseseră luate în discuție, a
creat lui Alexandre Millerand, în dubla sa calitate de Președinte al
Conferinței de pace și delegat al Franței, o situație foarte dificilă. Deja în
cunoscuta scrisoare remisă delegației ungare la 6 mai 1920 , Millerand era angajat în respectarea Tratatului de
pace. În aceeași vreme, în presa franceză circulau informații despre intențiile
guvernului și existența unor tratative secrete cu Ungaria. Curentul de opinie
creat era net ostil unei astfel de orientări. Sub titlul „Mâine pacea cu
Ungaria”, ziarul „Paris Midi” din 3 iunie scria : „Obiectul acordului încheiat
ar fi acela de a da Budapestei o poziție economică dominantă în Europa
Centrală. Ungaria ar deveni ea însăși un centru conducător pentru țările vecine
care ar urma să i se supună. Dacă acesta
este scopul urmărit, trebuie să ne grăbim să-l împiedicăm .Nici Cehoslovacii,
nici Românii, nici Iugoslavii nu sunt deloc de acord să accepte hegemonia
economică ungară. Dacă, din nenorocire , politica externă franceză a luat
această direcție falsă, se va ridica împotriva Franței un val de proteste,
situație nu numai regretabilă dar și umilitoare”[29].Alte ziare acuzau direct
Ministerul de Externe că a „târât Franța
sub oprobiul public”[30]; Se cerea
Comisiei de afaceri externe a Camerei să analizeze acțiunea
„extraguvernamentală” a lui M. Paléologue .
În perioada următoare, departe de a se pune capăt
afacerii ungare, lucrurile s-au complicat prin dorința Angliei de a se implica
și ea în tratativele economice, financiare și politice , concurența cu Franța
vizând de fapt hegemonia în Centrul și Sud-Estul Europei. În acest context
Horthy și cercurile militariste din jurul său au socotit propice momentul
politic pentru a declanșa acțiunea de refacere a Ungariei mari, folosind abil
divergențele franco-britanice.
Pericolul bolșevic care amenință Europa a fost
motivația găsită de Horthy pentru a-și asuma rolul de salvator al Europei. În
prima decadă a lui iulie 1920 Parlamentul din Budapestea a formulat cererea „ca
Europa să dea mandat Ungariei să organizeze rezistența pe Carpați cu armata ei
reconstituită”[31]. Cererea Ungariei a fost comunicată guvernelor statelor
aliate iar la 26 iulie Horthy a convocat pe reprezentanții diplomatici ai
S.U.A., Marii Britanii, Italiei și Franței pentru a le solicita sprijinul pentru
ca guvernele respective să acorde Ungariei autorizația de a apăra militar
Carpații[32]. În expozeul făcut diplomaților convocați, Teleki a accentuat :
„Linia Prutului nu poate fi apărată și,
odată trecută, valul invadatorilor va înainta fără dificultăți până în inima
Carpaților. Dacă Armata Roșie va ajunge pe crestele Carpaților, ea va coborî
fără probleme până la câmpie și frontiera noastră actuală nu va putea fi
apărată”. Comunicând cele de mai sus guvernului său, Fouchet adăuga:
„Autorizația pe care o solicită maghiarii le va da acestora posibilitatea să
reocupe o parte a fostelor lor teritorii de unde nu vor mai consimți, probabil,
să iasă ; mijloc abil pentru ei de a eluda , cel puțin parțial, executarea
Tratatului (de pace), de a câștiga o frontieră comună cu Polonia. În fine de a
le juca festa cehilor. Acestea sunt visurile îndrăgite aici”[33].
În fața acestei ofensive ungare, România, Cehoslovacia
și Iugoslavia au reacționat prompt .Cele trei guverne au trimis o Notă
ultimativă Ungariei cerându-i să ratifice imediat Tratatul de pace de la
Trianon. Concomitent, fiecare dintre cele trei state au declarat că are
mijloace să-și apere frontierele[34].
Departe de a depune armele, Ungaria a insistat în
perioada următoare, asupra necesității imperative de a preîntâmpina „pericolul
bolșevic” cu armata sa refăcută, susținând că niciuna dintre statele succesoare
nu ar fi avut capacitatea de a apăra Europa! Poziția Franței și a Angliei și în
egală măsură a celor trei state vecine au determinat dezamorsarea unui conflict
ce se anunța extrem de periculos .
În Ungaria însă, tentativele de recuperare a
teritoriilor pierdute s-au axat în perioada următoare pe încercarea de
reînscăunare a monarhiei habsburgice.
Horthy și contele Bethlen doreau să aducă in cel mai scurt timp pe tronul
Ungariei , pe ultimul rege-împărat, Carol de Habsburg, considerat a fi
„deținătorul legal al Coroanei Sf. Ștefan”. Acțiunea a fost pregătită și
militar cu ajutorul unui însemnat număr de monarhiști austrieci refugiați în
Ungaria care au organizat contingente înarmate pregătite să intre în acțiune.
Din nou, partizanii din Franța ai ideii
restaurării monarhiei considerau că o atare schimbare a situației ar
servi interesele hegemoniste ale Franței în Europa centrală și sud-estică.
Înaltul Comisar Francez în Ungaria a avut repetate convorbiri cu arhiducele
Iosif de Habsburg în „magnificul său palat din Buda”. Pretendentul la tronul
Ungariei socotea că „numai autoritatea
monarhică este capabilă să conducă
Ungaria spre noul său destin”, ceea ce
s-ar fi putut realiza numai cu
implicarea Franței. Viitorul rege i-a citit lui Fouchet textul Proclamației
după ce s-ar fi produs evenimentul mult așteptat. În afara declarațiilor privind afirmarea de bune intenții în
relațiile cu vecinii, Proclamația cuprindea o referire specială la România :„În
ceea ce privește România, cred că ne-am putea înțelege, procedând cu multă
delicatețe cu opinia publică ungară; convențiile ar fi mai întâi cu caracter
economic pentru a se ajunge apoi la
concesii politice din partea României, în Transilvania, folosind sprijinul
guvernului francez[35].
*
În toată perioada interbelică, revizionismul ungar a
subminat securitatea statelor din zona central-sud-estică a Europei, După 1933
Gemania hitleristă a devenit ajutorul principal al politicii ungare de
revizuire a tratatelor de pace și de pregătire a războiului de revqnșă.
Budapesta s-a implicat direct și concret
în organizarea terorismului international/ Crima de la Marsilia din 1934 căreia
i-au căzut victime regele Alexandru Karagheorghevici al Iugoslaviei și Louis
Barthou, ministrul de externe al Franței a fost pregătită în câmpurile de
instrucție din Ungaria.
Când Germania a declanșat acțiunea de destrămare a
Cehoslovaciei, Ungaria a anexat părți importante din teritoriul acestei țări,
acțiune pe care a continuat-o în 1939. În toamna lui 1940, Ungaria hortystă ,
având și sprijinul U.R.S.S. a reușit să
pună în aplicare planul de acaparare -
ce-i drept parțială - a Transilvaniei. Ce a urmat se știe. Genocid
ordonat de Horthy, jaf, distrugeri, teroare. După război, fantoma Ungariei mari
a revenit. Aceleași revendicări: Transilvania, autonomia zonei cu populație maghiară,
subminarea prin mijloace văzute și nevăzute a suveranității statului roman.
Timp de 106
ani. Obsesia Trianon-lui, obsesia Transilvaniei au rămas la fel de vii
în mentalul maghiar.
---------------------------------------
[14] Arhiva MAE, Fond Convenții ,vol I, ,
Raport al Delegației române la Conferința de Pace, înreg. la MAE cu nr,13702/20
iunie 1920.
[15] Arh, MAE -Paris, Série A- Paix,
„Notes de la Délégation hongroise”, vol. 121-122. Anexa 34 : La résponsabilité
de la nation magyare dans la guerre” și anexa 40 :„Les principes du traité de paix autrichienne ne peuvent être appliqués à la Hongrie”.
[16] Vezi pe larg aceste chestiuni în
Viorica Moisuc, Premisele izolării politice a României1919-1940, ediția a
II-a revăzută și adăugită, Editura
Fundației România de mâine, București, 2023, cap. III, Pericolul revizionismului
ungar. Proiectul Confederației danubiene. Tentatriva de rîntronare a
Habsburgilor, p.73.
[17] Apud Silviu Dragomir, La Transylvanie
roumaine et ses minorités ethniques, București, „Monitorul Oficial”, 1934 p.
147-148. Vezi și Viorica Moisuc, Premisele,,,p. 74-75.
[18] După ce și-a încheiat misiunea aceasta, s-a întors în România în 1921 și
și-a reluat vehile funcții de vicar al
Episcopiei unitariene și profesor la Academia teologică. Prin Decret regal ,
Boros a fost confirmat în funcția de episcop al cultului unitarian din România,
primind stipendii substanțiale din
partea statului român
[19] Andrew C. Janos, The Politics of back
wardness in Hungary 1925-1945.Vezi pe larg aceste chestiuni în Calbvarul, …vol
. II, cap XXX.
[20] Arhiva armatei de uscat francize (EMAT-Vincennes), Carton 7-N 3054
(nepaginat), telegram nr. 453, Praga, 31
decembrie 1919, semnată Clément-Simon.
[21] Statul major al armatei de uscat
franceze, Seviciul istoric,Vincennes ( în cont. EMAT – Vincennes), Carton 7N
(nepaginat), tel. circ., Paris, 2 noiembrie 1920 semnată Berthelot. Apud Premisele…p76-77.
[22] Protokolle des gemeinsamen
Ministerrates der Òsterreichischen-Ungarischen Monarchie (1916-1918), Budapest,
Akademiai Kiado, 1966, p. 662-668.
[23] Arh, MAE Paris, Série Europe
1918-1929, Allemagne, vol 121, p. 147. P. 147.„La question d’Autriche, 24
septembre1919.”
[24] Ibidem.
[25] Arh.MAE -Paris, Série Europe,
Hongrie, vol 58, p. 41-47. Lettre de M. Halmos, Paris, le 18 mars 1820.
[26] Ibidem, p. 47-50
[27] Ibidem, p. 80. Scrisoarea din 14
aprilie 1920 a dr. Halmos către Paléologue. În Nota marginală scrisă cu mâna de
Paléologue, acesta precizează doar că „a luat cunoștință” de conținutul
scrisorii (p. 93)
[28] Ibidem, p. 122, Notă remisă de dr.
Halmos lui Paléologue, Paris, 12 mai1920
[29] Paris Midi, 3 iunie 1920 , Demain, la
paix avec la Hongrie”.
[30] Bonsoir, din 15 iunie 1920
[31] Ibidem, vol 47, p. 60-64 raport 124,
Budapesta, 19 iulie 1920, semnat Foucher
(Înaltul Comisar Francez) către
Millerand,
[32] Ibidem, p. 78-80, telegram nr.
125-226-127, Budapesta, 26 iulie 1920, semnată Foucher.
[33] Ibidem.
[34] Ibidem, vol. 48, p. 95-96, telegramă
nr. 292-293, București, 4 iulie 1920
semnată Daeschner
[35] Ibidem, vol 47 EMA, 2-e Bureau Paris,
25 august 1920, „Renseignements de Hongrie au sujet de la politique exterieure
hongroise. Secret.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu