Mihai Batog Bujenita - Dacofili, dacofobi și dacopați

 

Dacofili, dacofobi și dacopați

Mihai Batog Bujenita

26 Ianuarie 2025

 

Suntem cu toții de acord că istoria ca știință didactică este o convenție care pune într-o anumită înșiruire evenimentele trecute și încearcă să formeze o imagine coerentă a acestui trecut, imagine care se va transforma cu timpul într-o adevărată convingere că aceasta este cu adevărat istoria unei țări a unui regat, continent sau chiar a lumii. Chiar dacă pentru a prezenta acestă convenție ca fiind absolut logică, unele fapte, documente sau descoperiri arheologice care nu corespund tiparului imaginat sunt eliminate din discuție sau lăsate deoparte ca excepții care nu au fost studiate suficient, știința didactică a istoriei își îndeplinește rolul de a fi capabilă să ne ofere un scenariu credibil despre ceea ce trebuie să credem noi că este trecutul nostru. Interesant este că aceasă știință pare suficient de atractivă pentru unii dintre noi, așa că pasionații de cunoașterea aprofundată nu lipsesc niciodată din peisajul social. Desigur acești oameni au posibilitatea de a studia și la un alt nivel istoria fiindcă nu lipsesc deloc institutele de învățământ superioare, centrele de studii sau chiar institute special destinate studiului istoriei.

 

Toate cercetările istorice au însă o mare problemă și anume cea a documentelor. În pri-mă instanță vorbim despre documetele istorice scrise, acelea care prezintă într-un fel sau altul un eveniment peterecut uneori cu sute de ani în urmă. După cum știm însă orice document scris este în primul rând subiectiv deoarece, de regulă, a fost întocmit la porunca unui potentat, iar aici imaginea sa era mai importantă decât evenimentul în sine sau, atunci când un document a fost întocmit de un om, în mod normal un cărturar care a dorit să lase posterității observațiile sale, acesta este influențat firesc de poziția sa socială, dar și de opiniile sale politice ori de grup. Desigur nu lipsa de obiectivitate a documentelor este cea mai mare problemă a cercetătorilor ci, mult mai mult traducerea, dar mai ales înțelegerea textelor. Chiar și atunci când traducerea s-ar face dintr-o limbă considerată a fi cunoscută precum latina (vorbesc de la latina clasică deoarece lingva priscua, vechea limbă a latinilor, este foarte greu accesibilă!) traducerea este o piatră de încercare în primul rând pentru că gândirea care a dat naștere textului este mult diferită de cea a traducătorului. Putem verifica acest lucru foarte simplu în prezent, dacă facem un exercițiu folosind traducătorul Google și apoi să citim rezultatul. Vom vedea că deși textul este tradus complet el poate fi impenetrabil datorită lisei de logică a rezultatului. Și să ne gândim și la faptul că acum punem în operă două limbi cunoscute, rod a două gândiri formate în condiții foarte asemănătoare.

 

Nu voi aborda ca sursă documentară operele literare, rareori folosite în acest scop, deși a fost dovedit că „Iliada” conținea suficiente date, unele foarte concrete, pentru a putea produce prin munca unui admirabil om, Heinrich Schliemann, o schimbare fundamentală a gândirii de tip istoric, dar și a așa numitelor ficțiuni literare ca document relevant pentru cunoaștere.

 

Din păcate însă istoria omenirii trece de perioadele în care comunitățile umane foloseau scrisul sau poate îl foloseau numai unele segmente sociale, dar nu are caracter general și în acest caz cercetătorii trebuie să apeleze la alte surse de informații acestea fiind cele de tip arheologic, desigur combinate cu folosirea unor modele sociale vechi, dar cunoscute. Așadar, aceasta este calea prin care descoperirile arheologice devin argumente istorice și pot fi trasformate în ipoteze de lucru credibile.

 

Dar ce se întâmplă când nici dovezi arheologice nu avem destule pentru o ipoteză convingătoare, iar ele apar singularizate și oarecum bizare în contextul logicii istorice formată în școli? De exemplu construcții uluitoare din punct de vedere tehnic în societăți pe care le considerăm a fi primitive! Ei bine, în aceste situații, cercetătorii recurg la scenarii imaginate pe baza unor modele verificate și apoi emit teorii care în timp se pot valida sau nu. Unele ipoteze de acest gen sunt atât de penetrante în timp încât devin ele însele modele la care omul renunță foarte greu sau chiar deloc. Voi aduce ca argument în acest sens calendarul considerat foarte bine argumentat științific al episcopului irlandez James Ussher, care a trăit între 1581 și 1656.

 

La acea vreme erau foarte multe dispute referitoare la vârsta planetei care după moștenirea egipteană comunicată de grecul Apollonius Discolus era de aproximativ 153.000 ani, chinezii susțineau o vârstă de cam 6000 de ani, iar moștenirea caldeeană sau iudaică avea cu totul alte valori. În fața acestor incertitudini creștinii nu aveau nici o ipoteză, așa că episcopul a început o muncă foarte conștiincioasă de calculare a vârstei planetei folosind informațiile biblice. Prin urmare, timp de doi ani, a pus cap la cap vârstele tuturor personajelor din Vechiul Testament, plus cele șapte zile de Creație, inclusiv cea de odihnă, la care a adăugat încă 1650 de ani, adică anul în care și-a publicat teza. Foarte corect și de necombătut! Ca să fim și mai exacți, calculele episcopului au fost verificate și de alți savanți ai acelor vremuri, nume de referință precum Newton, Kepler sau Scalinger și toți ajunseseră cam la aceeași concluzie, adică 6.000 de ani. Calculele lui Ussher au primat, devenind adevăr și ele au creat condițiile optime pentru realizarea unui calendar care va fi folosit timp de secole și care, culmea, are un puternic ecou, inclusiv susținători, chiar și în zilele noastre. Acest calendar a fost folosit și în spațiul Țărilor Române până prin secolul al XVIII-lea, iar referiri la el găsim și în publicațiile istorice contemporane. Este un exemplu, dar nu singurul, când o ipoteză bazată pe o cunoaștere parțială devine adevăr incontesatabil prin adoptarea și folosirea ei de către masele largi.

 

Într-un context oarecum specific, în ultimele decenii în peisajul cultural autohton au apărut o mulțime de oameni, aș putea spune chiar o mișcare, cu referire la istoria poporului dac (get, trac...). Pe fondul unei lipse evidente de documente scrise aparținând respectivelor societăți, cei interesați au apelat la documente colaterale care făceau referiri la acest popor, unul care la vremea lui a însemnat ceva în istoria continetului, mai ales pe vremea înfruntării cu cea mai puternică armată a vremii, armata romană. Puținele documente cunoscute, unele chiar foarte vechi cum ar fi cele grecești (în anul 468 î. Hr. de către Sofocle în tragedia Triptolemos, apoi Herodot i-a introdus în istorie prin următoarea mențiune: „geții sunt cei mai bărbați și mai drepți dintre traci”, iar istoricul Tucidide spune că geții aveau aceleași arme și mergeau călăre ca și sciții). La rândul său Strabon, cunoscutul geograf grec din epoca romană, afirmă despre daci că "au aceeași limbă ca și geții" care "sunt mai bine cunoscuți de eleni, deoarece se mută des de pe o parte pe alta a Istrului și totodată mulțumită faptului că s-au amestecat cu tracii și cu misii."  (lucrarea Geographia scrisă probabil între 27 î. Hr. şi 7 d. Hr., singura a istoricului din care s-au mai păstrat fragmente substanţiale).

 

Foarte interesant este și ceea ce spune despre limba geţilor şi a dacilor poetul roman Publius Ovidius Naso, cunoscut românilor ca Ovidiu, care fiind exilat la Tomis a stat mult timp prin aceste locuri: „Ei [geţii] vorbesc între ei o limbă pe care o înţeleg; dar eu trebuie să mă înţeleg prin semne. Eu sunt aici barbarul, căci nu sunt înţeles de nimeni: când aud cuvinte latineşti, geţii râd prosteşte; cu siguranţă că deseori vorbesc rău despre mine pe faţă”. 

 

Lăudabil și de admirat eforturile acestor oameni pasionați de istoria veche de a găsi și alte documente, de a le traduce sau interpreta chiar dacă, exact așa cum se întâmplă de obicei, nu au lipsit nici exagerările. Mă refer aici la presupuse documente aflate în biblioteci secrete (pe primul loc se află cea de la Vatican) sau unele foarte îndoielnice de cele mai multe ori fiind date dispărute originalele și aduse în discuție doar referiri la ele. Mult mai interesantă apare situația atunci când intrăm în domeniul ipotezelor fiindcă de la cele mai logice cu putință, bazate pe similitudini cu alte societăți ale timpului despre care avem mai multe informații și până la cele mai bizare (înaltă spiritualitate, săli subterane cu proiecții holografice, tuneluri misterioase, dar de negăsit în realitate, cupe cu aur monoatomic, cel de inspirație alchimică, sau apa vie) toate sunt puse în legătură cu dacii care devin astfel un popor mult mai misterios și mult mai avansat spiritual sau tehnologic decât celelalte popoare contemporane.

 

Nu sunt deloc intrigat de asemenea prezumții deoarece ele se dovedesc a fi prezente în mai toate culturile lumii. Nimeni nu se inflamează de faptul că japonezii susțin că se trag dintr-un împărat celest pe nume Jimu sau că eschimoșii au convingerea că au fost aduși în nord de niște păsări metalice, iar despre acele saga irlandeze unde oamenii se războiesc cu ființe cel puțin stranii, dar și cu obiecte greu de identificat, nici nu mai vorbesc. Oamenii au dreptul să-și gândească existența inclusiv în planuri mitice și poate cel mai rațional lucru ar fi să căutăm sâmburele de adevăr din aceste mituri.

 

Numai că nici rațiunea nu prea este în exces! În cazul dacofililor, unii dintre ei nume de mare rezonanță ștințifică cum ar fi Bogdan Petriceicu Hașdeu, Vasile Pârvan ori, mai nou, Mihai Vinereanu profesor universitar doctor, lingvist în cadrul „City University New York", cel care a scris: „Dicționarul Etimologic al Limbii Române”, au apărut, foarte vocali în ultimul timp, dacofobii, cei care cu amare vorbe afurisesc tot ce amintește de daci numindu-i pe dacofili protocroniști un cuvânt de ocară adresat unor nechibzuiți care se vor ei a fi cei dintâi.

 

Că printre dacofobi nu găsim nici un om de știință, ci doar nelipsiții atoatecunoscători care se simt datori să-și dea cu părerea despre orice, nu ar fi lucru de mirare, mai ales că mercenarii cuvântului din această tagmă sunt recrutați, însă problema protocronismului este și ea de tip specific oamenilor în general. Avem oare curajul de a nega faptul că grecii se consideră primii civilizatori ai Europei sau îi putem contrazice pe chinezii care un inventat tot ce poate fi inventat? Convingeți-l pe un german că nu ei sunt cei mai tehnici și mai inventivi oameni din lume ori pe un croat (!!) că nu ei sunt cei care au adus lumina științei pe acest pământ! Exclus! Și nici nu pare rezonabil să te angajezi în astfel de dispute fiindcă, foarte simplu, încalci dreptul poporului de a avea propria proiecție mentală asupra trecutului său, dar nici nu trebuie excluse unele informații pe care acesta le deține pe linie tradițională.

 

Amuzant este și faptul că îndârjiții dacofobi au scos la bătaie și termenul de dacopați cu care îi gratulează pe toți dacofilii indiferent de opiniile lor. Format din prefixul daco, deci cu referire la daci și având ca sufix grecescul pathos (înflăcărare, emfază) sugerează cel puțin o nevroză, dacă nu cumva o neuropatie, cu alte cuvinte, o dereglare mintală. Conceptul se dorește ironic, dar devine lamentabil și foarte periculos fiindcă și dacofobii, exact precum dacofilii, pot fi încadrați cu același succes acestei devieri comportamentale. Așadar, aș recomanda prudență în folosirea unor termeni care pot deveni vindicativi, deși am convingerea că nivelul de pregătire generală al celor care au lansat termenul nu poate fi permisiv, fenomen absolut caracteristic sfertodocților.

 

Nu mă întreb de ce dacofobii atacă la baionetă chiar și zonele discutabile ale istoriei vechi, cele care afirmă că dacii nu aveau scriere deși dovezile istorice și arheologice lasă loc de interpretări și orice om inteligent ar avea cel puțin abilitatea de a nu intra în dispute care pot fi pierdute la masa probelor. Este ca și cum am afirma că scrierea rongo-rongo din insula Paștelui nu există doar pentru că noi am neglijat să o prezervăm în timpul când ea mai era cunoscută de băștinași. Sau am putea declara că aztecii desenau frumos, dar nu știau să scrie deoarece pentru noi scrisul lor, nedescifrat încă, seamănă cu niște desene cam ciudate și foarte complicate.

 

Iau în seamă și faptul că dacofilii se strdăuiesc să aducă argumente faptice în abordările lor pe când dacofobii se bazează doar pe o puternică negare, o tehnică foarte bine pusă la punct de negaționiștii profesioniști, unii care nu au lipsit deloc din istorie și care au dovedit că și mercenariatul intelectual poate aduce beneficii materiale. Este de altfel ușor de remarcat faptul că aceste exagerări de tip dacofob sunt câteodată atât de străine spiritului românesc încât ajungi să te întrebi dacă nu cumva sunt o provocare sau chiar o diversiune, mai ales că deseori ele au mers în paralel cu negarea romanității poporului nostru, o aberația justificabilă doar ca manevră care urmărește scopuri foarte bine planificate.

 

În concluzie, cred că este bine să ne păstrăm calmul în fața denigratorilor și să ne continuăm munca de cercetare, singura care poate aduce lămuriri cu privire la istoria veche, aceasta fiind calea pe care au mers și cei care acum pot vorbi pe bază de documente și probe despre propria lor istorie.