Mircea Dorin Istrate - Din volumul Tainele Universului

 

 

Mircea Dorin Istrate

Poezii pentru sâmbăta seara

Din volumul Tainele Universului

 

 

~*~

 

Căutătorii de vecie

 

TIMPUL, murgul nărăvaș, neținut nicicum în frâie,

În galop ne duce viața din născare la apus,

Cea secundă care vine, rând la rând o să ne mâie

Spre genunea din străfunduri, sau spre raiul cel de sus.

 

SPAȚIU, din nimic sporește și-n spre lături îmi cuprinde

Universuri fără margini, nesfârșite-n numărare,

El, cu timpul împreună, se lățește și se-ntinde

Până unde mintea noastră, a-nțelege nu-i în stare.

 

Din genuni se naște raiul și cel rai genuni se face

În continuă rotire, făr-astâmpăr pentru noi,

E la fel ca-n viața noastră, după luptă vine pace,

Și cea pace lasă-n urmă-i, începutul de război.

 

Cum aș vrea să prind clipita, când întregul meu ceresc

Într-un punct s-o strânge iară și s-o face-ntunecime,

Ca-n secunda următoare, din nimic să văd cum cresc

Alte lumi și Căi Lactete, în lungime și-n lățime.

*

Mintea mea, ce-i cât o nucă, îmi tot leagă și-mi dezleagă

Ce-i prin Căile Lactee din înalt și dinprejur,

Și cu boaba-i de știință, ea încearcă să-nțeleagă

Cum și cine-nvârte roata infinitului din jur.

 

E prea mare universal? Oare noi suntem prea mici?

Prea lungit îmi este timpul? Ori trăim noi prea puțin?

Cine-a pus sâmânța noastră în cuibarele de-aici?

Viața noastră și trăitul oare cât pe-aicea țin?

**

 

Cât a noastră minte încă își va pune întrebări,

Cât căta-va ea răspunsuri la ce încă nu îmi știe,

Noi vom fi drumeții lumii pe întinsele cărări

Tot cătând în hăul lumii, drumul către veșnicie.

 

Raiu-i peste tot în lume unde noi vom viețui,

Iară iadu-i tot acolo, că de noi ele-s făcute,

De trăim cu toți în pace, drumul vieți-l vom sui,

Dacă nu, genuni de iaduri ne vor soarbe, pe tăcute.

 

***

 

 

 

Clipita de vecie

 

Motto:

Între două veșnicii:  cea trecută în uitare

Și aceea care vine ce o pierd la numărare,

Eu, nimicul, ne-nsemnatul, țin acest nemărginit

În visarea mea de-o clipă, din ăst colț, de infinit

 

De alte lumi s-or naște, pe asta-nlocuind

Și-n cerurile-albasrte alți zei vor fi albind,

De chipul nostru încă va arăta altfel

Și-om fi prin cer sihaștri și n-om mai ști de fel

De-Adamii noștri care, pe-ici au fost cândva

Pomelnic în gândire ce-apoi îi vom uita,

Atunci, putem a spune cu fală și mândrie

Că a trecut de-acuma, o clipă din vecie.

 

Noi știm că ea, vecia stă-ncremenită-n loc,

Că viața noastră curge sub umbră de noroc,

Ne toarcem rând pe rânduri viețile la rând

Cu-n pas pus înainte, cu altul rentorcând,

Dar ea, vecia lungă, abia dacă ne vede

Cum ne târâm în timpul ce-n umbra ei se pierde.

*

Ce suntem noi acuma? Nimicuri ne-nsemnate,

Din haosul pornirii ajuns-am azi departe,

Putem gândi ce fost-a și poate ce-o să vie,

Cum din nimic îmi crește sămânța de vecie,

Cum cerul de de-asupra mereu mi se lungește

Și-n părți ce nu au margini mereu mi se lărgește,

Se-ntinde-n jur-prejururi, vecie de vecii,

Apoi, cândva, odată, n-apoi va reveni

S-ajungă iar ce fost-a, un punct atât de mic,

De nici nu-l bagi în seamă, că zici că-i, un nimic.

 

Abia atunci vecia îmi bate o secundă

Se simte o mișcare, cât tremură o undă,

Arată c-are viață și e nemuritoare,

Că-n ea mi se tot naște a vieții răsuflare

Și-a morții dimpreună, eterna nemișcare.

*

Cum încă vă mai spus-am, eu, cel atât de mic,

În bobul meu de minte ce pare un nimic,

Cuprins-am veșnicia și largul infinit

Cât bate a mea geană fărâma unui timp

Și-apoi, încep să judec, ce-a fost și ce-o să fie

Cu viața ce dă viață, clipitei de vecie.

 

 

***

 

 

 

În tot și-n toate

 

Cândva, nici știu în care vreme și nici în carele Olimp,

Un sâmbure vioi de viață s-a-nfiripat într-o clipită

Și-apoi, prinzând de-acum putere, bătu sfielnic din aripă

Și a pornit să dezmorțească, încremenitul nostru timp.

 

Cât viață-n vieți se prelungește, de se despart, ori se-mpreună,

Făcându-și chipuri nesfârșite ce mintea ta nu le-nțelege,

În alte lumi și-n altă vreme, stăpân-acolo-i altă lege

Mai rea decât îmi e a noastră, sau poate-o fi, cu mult mai bună.

 

Cât lumi îmi sunt, atâtea-s neamuri n’-atâtea feluri diferite,

Vre-o unele-s la începuturi, iar altele-s de-acum departe,

De ele drumuri nesfârșite prin galaxi ne vor desparte,

Iar când la ele vom ajunge, a lor vieți, poate-s sfârșite.

 

Mai peste tot în universuri, în mii de forme este viață,

Din locul cel cu fierbințeală și până-n frigul cel deplin,

Ea se-nmulțește-n fericire, dar și acolo unde-i chin,

Șirag de perle mi se face, ca înșirate pe o ață.

***

Noi, azi pe noi, acum ne credem că suntem chiar desăvârșiți,

Dar ca pe muște ne doboară un frig, un cald ori poate-o boală,

Ne avântăm doar pân’ la nouri, mereu cu teamă și sfială,

Și-un pic mai mult de se-ncălzește, suntem de-acum nenorociți.

 

 

***

 

 

 

Cu gândul minții

 

Când priviți imensitatea bolții-n noaptea înstelată,

Veți avea în fața voastră o priveliște de vis,

Dar să știți, acesta-i cerul dintr-o vreme-ndepărtată

Ce de mult poate pierit-a, înghițit de vre-un abis.

 

Azi, pe-acolo-i totul altfel, poate-o fi pustietate,

Sau un roi de alte stele îmi țâșnesc dintr-o genune,

Le-om vedea cum sunt acuma, peste vremi îndelungate

Când și-a noastră  lume mică, gârbovită, va apune.

 

Pentru noi și viața noastră, prea lungit e înfinitul,

Prea se duce-n părți lățite fără margini, fără maluri,

Și ca el, de bună seamă, mult prea mult se-tinde timpul

Care vine de niciunde și în zări se pierde-n valuri.

 

Noi, îmi suntem o nimica, trăitori prin aste stele

Ce ne duc în a lor cârcă o postate de vecie,

Prea puțină e o viață să sjungem pân’ la ele

Și de-acolo mai departe pe cărări de veșnicie.

 

Încă mult pe-aici mai sta-vom înglodați în pământescuri,

Dar mereu vom fi cu gândul spre adâncuri de-nfinit,

Pentru că suntem ființe coborâte din cerescuri,

Și cândva acol’ ne-om face, alte cuiburi de trăit.

*

Când te uiți la boltă-n noapte, cu luceferi înroită,

Ți de pare-o frumusețe născătoare de divin,

Dar și-n ceea adâncime, viața încă e clădită

Ca și-aici, din fericire, din durere și din chin.

 

***

 

 

 

În cer și pe pământ

 

Se-mbrobodează ziua cu umbrele-nserării

Și stele lucitoare pe-a cerului câmpii,

Se-aprind în candelabre cerești, cu zeci de mii

Să se-oglindească-noapte, și-n adâncimea mării.

 

Prin ierburi, licuricii și ei se-nluminează

Cu mucuri de lumină ca aure lăptoase,

Consoarte să-și găsească prin ierbile mănoase

Și-namorați o noapte, iubirea steie trează.

 

Eu prins de-acum la mijloc, din tainiță de gând

Aduc din vremi trecute plăcute amintiri,

Ce-au fost cândva, odată, aprinsele iubiri

Ce-mi trec în prag de toamnă, prin gându-mi lăcrimând.

*

Sus, boltă-mi scânteiază în limpezimi de noapte,

Iar jos, sub ierbi, pe humă, luceferii lumești

Se-ntrec în licărire cu astrele cerești

Ademenind iubirea, cu îndulcite șoapte.

 

***

 

 

 

Tainele poveștilor

 

În poveștile bătrâne, de milenii stau ASCUNSE

ADEVĂRURI trăitoare, umbra unor VREMI apuse,

Ce-au răzbit lungimi de timpuri tot trecând din tată-n fii,

Și-au ajuns POVEȘTI frumoase ce le spunem la copii.

 

CERCETAȚI-le mai bine, și-ți găsi ascunse-n ele

LUMI ce-au fost cândva AEVEA, liniștite ori rebele,

Cu-mpărați mai buni, mai aspri și cu mândri Feți-Frumoși,

Cu Ilene-Cosânzene, cu BALAURI fioroși.

 

Cu bătrâne vrăjitoare prin cei codri de aramă,

Cu fântâni cu APĂ VIE, cu jivine fără seamă,

Cu TĂRÂMURI de GENUNE, ce îți dau ades fiori,

Și cu sfinte Vineri care, te ÎNVIE dacă mori.

*

Vezi ce veche e povestea de din vremea cu balauri

Ce prin codri fără margini viețuiau pe-aceste plaiuri?

Erau TIMPURI DE-NCEPUTURI pentru neamul omenesc,

De-adevăruri bine-ascunse de acei ce povestesc.

 

Tu, cu mintea-ți dezghețată, te socoate de-nțelege

Cum era în cele timpuri, ce pe-atuncea era lege,

Ce minuni sunt ADEVĂRURI, câte astăzi s-au PIRDUT,

Câte TAINE-s în CUVINTE, unde-i cela ÎNCEPUT?

*

ÎNȚELEAPTĂ e povestea, plină e de-nvățăminte,

PERLE scoase la iveală din ce vremile’ nainte

Au PĂSTRAT, aibă urmașii, cum anume ca să facă

Fapte bune, ‘nălțătoare, în această vreme seacă.

*

Multe-s spuse-ntr-o poveste de vei ȘTI să le dezlegi

Și apoi, de-i fi în stare pe de-antregul să-NȚELEGI

Vremea  ceea-ndepărtată ce făcutu-s-a uitare,

Unde fostu-ne-a atuncea, începutul, de cărare.

 

***

 

 

 

Gânduri negre

 

Muritori ce stați cu ochi spre-nstelatul cer al nopții

Rușinați cât mici îmi sunteți, fir de praf dintr-un pustiu,

Tot cercați a ști de unde azi ne vine datul sorții,

Cine face moartea vieții și transformă moartea-n viu?

 

Unde suntem noi, nimicuri, în lărgimi de infinituri?

Când născutu-s-a cea lume care poartă-n ea viață?

Cât e adevăr în cele povestiri, eresuri, mituri,

Despre lumea din-nainte, înșirată ca pe ață?

 

Cine-au fost, în alte timpuri, zeii cerurilor ’nalte

Rătăciți cândva o vreme prin cotlonul ăstei lumi?

Scoborâți să ne învețe taine ce-s nedezlegate

În dorința de-a ne face, mai deștepți și-apoi mai buni.

 

Cât în jurul nostru-i viață, veșnicită, urcătoare?

Câte hăuri fără margini stau de-acum să ne înghită?

Cât pe-aici, prin împrejururi, este moarte sfidătoare?

Cine ține viața noastră sub noroc împărățită?

 

Doamne, dac-am ști răspunsuri la aceste întrebări

Cum va fi de-acum’ nainte viața noastră, trecătoare?

Ne-o strivi de-atâtea spaime? Ne-o lăsa în amânări?

Fi-va început de lume? Ori o lume care moare?

 

Nu ar fi mai bine oare să nu știm ce fi-va mâine?

Să trăim ca și acuma în nevoi și-n bucurii?

Să robim cât ține ziua pentru coaja cea de pâine?

Să ne bucurîm clipita că mai suntem încă vii?

*

Sigur e, că-ntotdeauna e mereu un început,

Care duce-n a lui cârcă și sfârșitu-n toate cele,

Că noi suntem praf de stele, ce-nsfințit-am ăsta lut,

Și cânt trecem lumea asta, fi-vom iarăși, praf de stele.

 

***

 

 

 

Filosofând cu mine

 

Așa cum se-noiește pădurea după foc,

Când scrum se face-n parte în vremi de nenoroc,

Întocmai ca și dânsa și viața pe pământ

Din timp în timp îmi piere, ca iarăși renăscând

Sub stratul de cenușă sămânța să-ncolțească

Și-o nouă viață încă, de-acolo să renască.

 

C-așa-i și după ploaie, îmi vine vreme bună,

La fel și dup-o boală, puteri în trup se-adună,

Că totu-i în rotire, ca moartea după viață

Și viața după moarte, înșiruite-n ață.

 

Chiar veșnicita lume se-adună și se-ntinde,

Din punct ce-a fost odată cel necuprins cuprinde,

Și-n rotitoare timpuri ce țin cea veșnicire,

De-asupra peste toate, e cea dumnezeire.

*

Noi suntem doar nimicuri, vecia stă în timp,

În nesfârșitul care e-un veșnic anotimp,

În haos și-n mișcarea cea fără de odihnă,

În universul veșnic și-n mocirloasa tină,

În ziua după noapte, în neguri și-n lumină,

În cuiburi de genune și-n liniști ce-or să vină.

*

Mișcarea face totul, vecia totul ține,

Repausul e moarte, e răul la cel bine,

E ca o lăcrimare la sfânta bucurie,

E veșnica-ntrebare, răspunsul nimeni știe.

 

***

 

 

 

Ce Doamne-o fi,

Când n-om mai fi,

Și lumea noastră, s-o sfârși?

 

***

 

 

 

Sub a visului aripă

 

Câte lumi îmi sunt de-asupra, tot atâtea-s dedesubt,

Căte mor într-o cliptă tot atâtea mi se nasc,

Spațiul, în nemărginime, nu se termină abrupt,

Fiindcă el nu are margini în genuni care se casc.

 

În acea nemărginime, infinite Universuri

Tot îmi nasc și mor într-una într-un timp nedefinit,

Pentru noi, acestea toate încă nu au înțelesuri,

Dar cândva, poate odată, tâlcul lor, l-om fi ghicit.

 

Nici nu știu ce e pe-acolo, prin veciile de sus,

Nici nu știu când fost-a clipa ce pornit-a roata lumii,

Nici scânteia ce aprins-a tot ce-a fost și-acuma nu-s,

Să-nțeleg, măcar în parte, soarta mea, pe fața humii.

 

Mă crucesc, când eu, nimicul, tot pătrund a lumii taine,

Când cu visul meu din minte mai adaug un ceva,

Eu cel prins încă în luturi, mă gândesc ce fi-va mâine

Când mi-oi face cuib în stele, pe aici, pe undeva.

***

 

Lumea e a celor care viața-ntreagă îmi visează,

Fiindcă ei străbat cu gândul universuri într-o clipă,

Ei sunt cei, din ceia mulții, ce cu mintea veșnic trează

Au de-acuma înfinitul, sub a visului aripă

 

***

 

 

 

Târguit-am cerul nopții

 

Când m-am născut crezut-am, că lumea-i satul meu,

Apoi, în ani, orașul și țara, lumea-ntreagă,

Când încă învățat-am, din cât știut-am eu,

Lacteea noastră cale, cât poate fi de largă.

 

Și infinitul cela ce-adună universuri

Și tot rămâne spațiu ca altul să-mi înceapă,

Nemărginirea asta nu are înțelesuri

În mintea noastră care, n-o poate să priceapă.

 

Îi el atât de mare? noi suntem mult prea mici?

Mă tot întreb de-o viață privind spre larga zare,

Dar oare ce gândit-au smeriții mei bunici

Când înserați la cină, priveau spre Carul Mare?

 

Și ce va fi când încă, în scurgerea de vreme

Ne-om face cuib de viață pe-acolo, prin ceresc?

Când nesfârșita zare spre ea o să ne cheme

Și ne-o înghite hăul, imensului ceresc.

 

Abia atunci simți-vom cât nărăvit e ceru,

Ce-mpărății pe-acolo se fac și se desfac,

Cum piere într-o clipă ce fost-a un imperiu,

Cum altul se înalță, când i-a venit de hac.

 

Cum într-un colț de lume, un punct, cât e piperul

Îmi soarbe în abisu-i un colț de infinit

Și-n cealaltă parte, într-o clipită cerul

Se umple iar de aștri, mereu, fără oprit.

*

E spre-noptat de-acuma și cerul mi se-aprinde

Cu roiri de luceferi ce pâlpâie ușor,

În brațe, pe-o căpiță, iubita mă cuprinde

Înfiorată încă de patimă și dor.

 

Am târguit cu dânsa, cum noi ne-am priceput,

Un sfert din cerul nopții pe mii de sărutări,

Eu, că a fost de unde, în voie i-am vândut,

Ea înapoi tot data-mi, topită în visări.

 

***

Din volumul  ,,TAINELE UNIVERSULUI,,

În curs de apariție.