Ben Todică - OMUL NOU ÎN LUMINĂ

 

OMUL NOU ÎN LUMINĂ

Scenariu SF de Ben Todică

Capitolul 10 - Finalul

 

Devenisem un instrument de măsură a timpurilor.

Un instrument care nu măsura doar trecerea anilor, ci și distanța dintre ceea ce fusese și ceea ce mai putea fi salvat din memoria oamenilor.

- Ăsta să fi fost secretul scrisorii? Cel care a trimis-o voia Transilvania ca moștenire?

- O fi fost moș Petre! Or fi vrând și ei pământ, precum poetul! - i-am spus țăranului care îmi împrumutase hainele de gospodar pomicultor, la ieșirea din Viscri.

După 37 de ani de democrație în România și 47 de ani petrecuți în Occident, ajunsesem la o concluzie neliniștitoare: peste un secol sau două, omenirea ar putea ajunge să fie împărțită în două categorii distincte. Pe de o parte, o elită privilegiată, bogată, educată, atrăgătoare și înzestrată cu putere, care va spune: „Noi știm, noi hotărâm, noi construim viitorul!”. Pe de altă parte, o populație marginalizată, lipsită de educație și de mijloace, redusă la supraviețuire, poate chiar la hrana artificială și la consumul de insecte.

Nu era o profeție. Era o temere. Dar una pe care nu mai puteam să o ignor.

Acum, întorcându-mă și înotând prin adâncurile Ciudanoviței, priveam prăbușirea casei noastre în abisurile de sub Melbourne ca pe un noroc providențial. Ceea ce părea o catastrofă se dovedise, în cele din urmă, un miracol pentru întreaga familie. În adâncurile acelea fuseserăm protejați de războiul nuclear, declanșat cu doi ani mai devreme. Iar după doi ani și patru luni, băiatul, nepoțelul, urmașul nostru nou-născut, reușise să ajungă la suprafață cu ajutorul unui balon improvizat, încălzit de flacăra obținută prin arderea grăsimilor.

În timp ce lumea de la suprafață se mistuia, noi învățaserăm să supraviețuim în adâncuri. Uneori, ceea ce pare a fi sfârșitul unei lumi devine începutul alteia.

Lumea devenise tot mai fragilă după prăbușirea blocului comunist. Era din ce în ce mai greu să găsești încredere și speranță în sistemele de conducere ale noilor lumi eliberate ale Occidentului. Tehnologia se dezvolta cu o viteză uluitoare și era prezentată pretutindeni drept soluția pentru ridicarea nivelului de trai al omenirii.

Dar, privind dincolo de reclamele progresului și analizând interesele celor care îl promovau și îl controlau, începeam să-mi pun întrebări incomode.

Oare nu riscam să ne întoarcem la feudalism, sub o altă înfățișare? Oare nu se pregătea o nouă societate, cu o clasă privilegiată deasupra și cu o masă de oameni lipsiți de putere dedesubt? De data aceasta, nu lanțurile de fier aveau să-i țină pe oameni în supunere, ci dependența de sisteme tehnologice pe care nu le înțelegeau și asupra cărora nu aveau niciun control.

Ceea ce ni se prezenta drept inovație, confort și progres putea ascunde și o altă față: o ierarhie tehnologică permanentă, în care libertatea omului să depindă de accesul la tehnologie și de acceptarea regulilor impuse de cei care o dețin.

Noi, cei veniți din blocul comunist, ne încredințaserăm viitorul democrației occidentale. Plecaserăm cu speranța că vom găsi libertatea pe care nu o avuseserăm acasă. Dar, după ani de așteptări și experiențe, începeam să înțelegem că nici Occidentul nu era paradisul pe care ni-l imaginaserăm. Puterea economică, concentrarea capitalului și influența unor grupuri de interese ridicau întrebări serioase despre cine conduce, de fapt, direcția civilizației.

Nu mai era vorba doar despre vechea confruntare dintre Est și Vest. Era vorba despre om, despre locul lui în lume și despre dreptul său de a rămâne liber.

În această privință, am întâlnit avertismentele jurnalistei de investigație Whitney Webb, care, într-o discuție cu Glenn Beck, a abordat legăturile istorice dintre eugenism și transumanism, ingineria genetică, medicina bioelectronică, Neuralink și apropierea tot mai mare dintre marile companii tehnologice și industria farmaceutică.

Ideile prezentate în această discuție m-au făcut să privesc cu și mai multă atenție direcția în care se îndreaptă cercetarea asupra corpului uman.

Nu mă speria progresul științei în sine. Dimpotrivă, îl consideram o expresie a inteligenței și creativității omului. Mă neliniștea însă posibilitatea ca această putere să ajungă în mâinile unor structuri care să urmărească nu numai vindecarea și îmbunătățirea vieții, ci și controlul individului.

Încă din 1957, Julian Huxley folosea termenul de transumanism, într-un eseu inclus în volumul său New Bottles for New Wine („Sticle noi pentru vin nou”). El propunea o perspectivă asupra viitorului în care omul ar putea să-și depășească limitele biologice prin cunoaștere și știință.

De la acea viziune până la actualele interfețe creier–calculator, drumul pare lung, dar întrebarea fundamentală rămâne aceeași: cine hotărăște ce trebuie să devină omul?

În lectura critică pe care o făcea Whitney Webb, apropierea dintre transumanism și vechile idei eugeniste ridica o problemă morală majoră. Se putea schimba vocabularul, se puteau schimba instrumentele și promisiunile, dar riscul unei clasificări a oamenilor după criterii biologice, genetice sau tehnologice nu dispărea.

Transumanismul nu este, așadar, doar o mișcare tehnologică. El poate deveni și o nouă viziune asupra lumii, asupra corpului omenesc și asupra felului în care va fi organizată societatea.

Este greșit să ne imaginăm un viitor tehnologic extraordinar fără să ne întrebăm cine sunt cei care îl proiectează, cine îl finanțează și, mai ales, în folosul cui îl construiesc.

Să privim, de exemplu, spre noile centre de cercetare și spre alianțele dintre tehnologie și medicină. Proiectele din domeniul medicinei bioelectronice, alături de cercetările asupra interfețelor neuronale și al dispozitivelor implantabile, deschid posibilități impresionante. Unele urmăresc să influențeze semnalele electrice ale organismului și să contribuie la tratarea unor afecțiuni.

Dar tocmai aici trebuie să fim atenți.

Cercetarea asupra sistemului nervos central, nanotehnologia medicală și dispozitivele implantabile nu pot fi privite numai prin prisma performanței tehnice. Trebuie discutate și limitele etice, protecția datelor, consimțământul pacientului și dreptul fiecărui om de a refuza o intervenție asupra propriului corp.

Instituții importante lucrează astăzi la dezvoltarea unor tehnologii care unesc software-ul, hardware-ul și biologia umană. Corpul omenesc riscă să devină o platformă de intervenție tehnologică. Iar atunci când viața biologică ajunge să depindă de sisteme digitale, întrebarea esențială nu mai este doar ce putem face, ci cine va controla ceea ce putem face.

Avem deja exemplul unei personalități care a cumpărat Twitter, devenit ulterior X, și care conduce o companie ce dezvoltă interfețe între creier și calculator. Aceeași persoană are interese importante în industria aerospațială și în contracte guvernamentale americane. Neuralink a trecut de la experimentele pe animale la testarea implanturilor pe oameni, după ce cercetările sale au ridicat întrebări serioase privind siguranța și etica experimentelor.

Nu trebuie să confundăm cercetarea medicală legitimă cu promisiunile comerciale și nici să condamnăm orice descoperire înainte de a-i cunoaște rezultatele. Dar avem dreptul să întrebăm: cine supraveghează aceste proiecte? Cine răspunde pentru consecințe? Și cine îi protejează pe cei care nu au puterea de a se apăra?

Poți avea încredere oarbă într-o structură care concentrează atât de multă putere?

Aici se află problema fundamentală: cine are încredere în cine?

Lumea și-a pierdut, în multe privințe, încrederea în instituții și în autoritățile centrale. Iar marile companii tehnologice și farmaceutice, chiar atunci când își prezintă activitatea sub semnul grijii pentru sănătate și bunăstare, trebuie să accepte transparența și răspunderea publică.

Nu putem permite ca sănătatea să devină doar o justificare pentru extinderea controlului asupra omului.

Pandemia de COVID-19 a schimbat lumea și a redesenat raporturile dintre individ, stat și comunitate. Restricțiile, obligațiile și măsurile de conformare au arătat cât de repede se poate restrânge libertatea personală atunci când societatea este cuprinsă de teamă. Chiar dacă unele măsuri au avut justificări sanitare, experiența a lăsat în urmă întrebări care nu trebuie uitate: câtă putere poate primi statul în numele siguranței și unde trebuie să se oprească această putere?

Mi se pare periculos ca experiența unei asemenea crize să devină un model pentru viitoare forme de constrângere. Istoria ne-a învățat că abuzurile de putere pot fi finanțate, organizate și justificate în numele unor idealuri nobile. De aceea, vigilența nu trebuie abandonată niciodată.

Nu tehnologia este dușmanul omului. Lipsa de responsabilitate a celor care o controlează poate deveni însă o primejdie.

Ni se vinde tehnologia drept o cale spre îmbunătățirea nivelului de trai. Și, în multe privințe, chiar este. Dar dacă organismul devine reprogramabil, dacă tratamentele ajung să fie inseparabile de sisteme centralizate de date, dacă accesul la o viață normală este condiționat de conformarea la reguli pe care individul nu le poate contesta, atunci întrebarea nu mai este dacă tehnologia va schimba societatea.

Întrebarea este: cine are dreptul să hotărască această schimbare? Cine stabilește limitele? Și mai ales, va mai avea omul dreptul să spună NU?

Nu cumva, în goana după un viitor mai performant, riscăm să construim un om mai puțin liber?

Adevăratul progres nu trebuie să ne transforme în ființe mai ușor de comandat, ci în oameni mai conștienți, mai responsabili și mai capabili să aleagă.

Dacă toate aceste scenarii de viitor se vor adeveri, atunci poate că nu mai trebuie să-mi fac griji pentru următorul secol sau pentru următoarele două. Eu nu le voi mai prinde. Nici nepotul nostru, Speranța, nu va trebui să poarte singur povara temerilor mele. Cei care vor veni după noi vor avea, poate, alte unități de măsură pentru viață, alte instrumente și alte înțelegeri ale timpului.

Dar un lucru trebuie să rămână neschimbat: demnitatea omului.

Mă întorc în anul 2030, ca un cavaler în sânul familiei, pentru a trăi istoria împreună cu ai mei și pentru a-mi continua misiunea în slujba Ducelui de Sussex.

Universul își are propriul destin și își continuă drumul spre infinitul luminii. Iar eu, după toate călătoriile mele prin timp, înțeleg că nu durata vieții este cea care îi dă măsura, ci lumina pe care o lăsăm în urma noastră.

Un cuvânt pentru cei care vor citi

Pentru cei care vor parcurge cele zece episoade ale acestui scenariu, doresc să lămuresc un lucru.

Nu am scris această poveste doar pentru a imagina viitorul, pentru a inventa călătorii imposibile sau pentru a mă juca cu dimensiunile timpului. Am scris-o și din recunoștință față de locurile copilăriei mele și față de oamenii în mijlocul cărora am crescut.

Nu pot șterge și nu pot da uitării aceste rădăcini. Ar însemna să mă lepăd de o parte din mine și să nu respect darurile primite de la Cel care m-a plămădit după chipul și asemănarea Sa.

Ciudanovița, oamenii ei, copilăria, sărăcia, bucuriile, suferințele și toate întâlnirile care mi-au modelat destinul nu au rămas în urmă. Ele călătoresc cu mine. Le port în memorie și le dau mai departe prin cuvânt, imagine și poveste.

Această călătorie fantastică este, în fond, o formă de întoarcere acasă.

Iar dacă există o răsplată mai mare pentru cel care scrie, pentru cel care creează și dăruiește, aceasta este să citească lumina bucuriei infinite pe chipul celor care primesc darul său.

Am înțeles că nu există bogăție mai mare decât clipa în care ceea ce ai creat ajunge să lumineze sufletul altcuiva.

După atâtea războaie, după atâtea încercări de a transforma omul biologic într-o extensie a tehnologiei, îmi place să-mi imaginez că va veni o vreme în care conștiința omenirii se va ridica, se va purifica și se va elibera de instinctul distrugerii.

Poate că tehnologia va deveni atunci un instrument al înțelepciunii, nu al dominației. Poate că omul își va folosi noile puteri pentru a-și depăși limitele fără să-și piardă sufletul.

Și atunci, după veacuri de conflicte, Pământul va putea cunoaște o mie de ani de pace, iar omul nou nu va mai fi definit prin ceea ce posedă, prin ceea ce controlează sau prin ceea ce poate modifica, ci prin ceea ce înțelege, iubește și dăruiește.

Va fi un om în care inteligența și conștiința vor merge împreună, iar lumina lui va aduce bucurie întregului Univers.

UN NOU ÎNCEPUT.

Ben Todică