Roma și destinul ei - R.Bloch şi J.Cousin

Când mai am nevoie de puţină relaxare, caut câte o carte mai veche, din care să prind un antidot, cu care sa-mi mai liniştesc psihicul încărcat de evenimentele zilei.

Caut de fapt taina modalitaţii în care anticii reuşeau să-şi ducă crucea vieţii vremilor lor, cu luptele şi suferinţele lor, cu fericirile şi bogăţiile lor, care, niciodate încheate deplin, rămân de fapt a le duce mai departe generaţiile ce vin, inclusiv noi, progeniturile de azi.

Asa luând din raftul bibliotecii cartea Roma şi destinul ei, o lucrare impozantă, realizată de R.Bloch (fost membru al Scolii francize la Roma) şi J.Cousin (professor de Faculte des Lettres des Sciences Humaines din Besancon), doi dintre cei mai de seamă specialisti în materie din veacul nostru, care reuşesc să-i înfăţişeze cititorului o armonioasă “sinteză între prezentarea economico-istorică şi fresca vieţii cultural-spirituale, dintr-o perspectivă care atrage, convinge şi cucereşte” (din Cuvant la carte, de Barbu şi Dan Slusanschi)

Eu m-am oprit la “invenţia lui Apicius” şi mai apoi la bogaţii Romei antice, la mărimea bogăţiilor lor, judecand dupa puterea mea rosturile lumii şi vieţii vesnic trecătoare!

Pe acea vreme de înflorire a vieţii romane, comerţul cu carne de pasăre era foarte profitabil.

Fiind căutată era şi normal ca preţul acesteia să crească uimitor.

Apicius

Astfel, acel Apicius, un oarecare fermier roman, avu idea unei invenţii, anume, să-si îngraşe gâştele cu smochine (ficus), adică aşa cum femeile noastre romance de la sate, îndopându-şi gâştele cu porumb, urmăresc îngraşarea forţată, pentru a prinde rapid preţ mai bun sau pentru o zi de sărbătoare apropiată.

Numai că această inventie – spun autorii cărţii – “a făcut să dispară din limbile romanice numele latin al ficatului ( iecur) şi care a fost înlocuit cu “ficatum”. Latinescul “ficus” ajunge în limba engleză “fig”, deci de origine latină. Denumirea de “smochină” însă, din limba română, este un împrumut de origine bulgărească(!) Iată dar, cum tehnologiile noi înnoiesc sau înmulţesc vocabularul, îmbogăţindu-l; deci nu e de mirare că, cercetătorii lingvişti pot, după un cuvânt analizat, identifica o anumită epocă istorică sau trecerea la o alta, după cum şi mişcarea în geografie a oamenilor. Extinderea agriculturii sau a industriei, s.a.m.d.

Apoi un alt aspect interesant, de fapt deloc necunoscut, era că şi după lungi războaie şi frământări sociale, bogătiile curg înspre unele persoane ale vremii, din belşug; astfel – spun autorii cărţii – “cresterea animalelor nu pare sa fi suferit de pe urma dezordinelor italice, ale războaielor civile de la sfârsitul Republicii”. Fiindcă, un anume roman, C. Caecillius Isidorus (8 î.d.H) avea 7.200 de vite mari şi 257.000 alte animale. Exemplul nu este fără sens, dacă vom observa că, în 1953, toata Valea Aosta şi a Liguriei nu atingea mărimea turmelor lui Isidoris.

Avem aci mai jos şi o anume concluzie a autorilor Bloch-Cousin: “Aceste consideraţii nu dau, totuşi, decât o vedere partială a problemei bunurilor în vremea imperiului: nu se pot separa bunurile de consum, nici de cei care le consumă, nici de mijloacele de plată. Care este situaţia averilor? Cum se comporta moneda? Ce se întâmpla, în aceasta societate întemeiată pe sclavie, cu aristocraţia, cu lucrătorii şi cu lumea sclavilor?”

Suntem mereu urmăriţi de fraza lui Pliniu: “marile domenii au pierdut Italia”(…). Cezar proconsul şi dictator cheltuise sume considerabile; Labienus, Mamurra, Balbus acumulaseră bogăţii peste bogăţii; prietenii lui Augustus “moşteniseră” bunurile proscrişilor şi ale învinşilor; Mecena şi Sallustius Crispus cumpăraseră grădini magnifice, presărate cu opera de artă.

Agripa poseda cea mai mare parte a Peninsulei Gallipoli; Statilius Taurus întreţinea immense domenii în Istria; L.Tarius Rufus irosea o avere făcând pe marele proprietar in Picenum; Rubellius Blandus avea bunuri întinse în Africa şi în Asia şi mai erau pomeniţi şi oameni ca Volusius Saturninus, Cn Cornelius Lentulus, Quirinius, Lollius – a cărui noră purta într-o zi o toaleta de 40 de milioane de sesterţi. Bunurile lui Seneca erau evaluate la 300 de milioane; vilele lui Pliniu cel Tânăr şi proprietăţile sale presupun capitaluri îinsemnate; săpăturile de la Pompei scot la lumină un ansamblu urban, care nu evocă în nici un fel mizeria generalizată.

“ Dar, orice medalie are şi un revers” (Roma şi destinul ei, autori R.Bloch-J.Cousin, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1985, pag.70-72) Găsim noi, cei de azi, vreo învăţătură din istoria lumii?

Cine-i Proprietarul cel mare? Unde-s averile si unde-s oamenii? Pământurile si apele sunt la locurile lor; doar oamenii vin şi merg; relaţiile dintre ei doar, prin sistemele lor sociale aduc ceea ce numim fericiri sau suferinte! Dar cum ar arata oare Intelepciunea?

Au căzut comunistii? Am prăpădit totul? Nici tractor, nici căruţă! Am uitat de ce ne spunea Petre Ispirescu in povestea aia, cum, “Cu vitele se scoate sărăcia din casă”. Sau vorba bihoreanului Traian Stef cu povestea “drobului de sare” din povestea lui Ion Creanga, “a fugi de prostie” si a da de altele mai mari prin lume!

Să asiguram satelor si comunelor noastre acele păşuni comunale din vechimi avute! Astea nu se vând nici nu se cumpără! Vacile si oile nu se mulg la oraş! „La sat s-a născut vesnicia” zicea si Lucian Blaga la vremea sa”. Iata deci valorile cărţilor ce nu trebuiesc distruse! In ele se afla înţelepciunile vremilor si oamenilor, precum margelele pe firul Istoriei!

Ioan Miclău “Gepianul”