Suflet românesc-convorbire cu Dan Puric, un cavaler al Luminii

Întâlnirea cu un artist complex, de talia lui Dan Puric, este mai mult decât un regal. Este ca o pătrundere într-un basm, în care binele învinge, întotdeauna, răul.

Sau ca o privire în oglindă a sufletului nostru românesc, care se vede aşa cum ne văd îngerii şi nu răsfrângerile, ca sa-l parafrazez pe Apollinaire.

Ne-am întâlnit cu puţin înainte de începerea spectacolului Suflet românesc, care urma să fie prezentat pe scena Pavillion de L'Entrepôt, din Montréal. Din momentul în care a intrat, aerul a devenit destins şi distins. Pesemne, oamenii care au idealuri măreţe şi ochi inocenţi ştiu să fie calzi şi prietenoşi.

I-am dat, întâi de toate, cărţile sale la semnat.

Dan Puric: Prima mea carte am scris-o acum 7 ani, când biata mama mea trăgea să moară. Dacă cineva mi-ar fi spus, acum 8 ani, că voi publica nişte cărţi, nici nu m-aş fi gândit. Le-am scris dintr-o nevoie, dintr-o disperare, dintr-o durere, dintr-o dorinţa de-a repara….Nu sunt scriitor.

Cristina Mihai: Vă voi contrazice puţin. Am citit toate povestirile, cum ar fi Puiul, Iarbă şi aş spune că deja aţi început să aveţi o alură de scriitor.

D.P.: Da? Dar n-aţi citit-o pe cea cu Dulci… Lăsaţi că v-o trimit prin poştă.  Se pare că am început ca pantomim şi s-ar putea s-o termin ca scriitor.

Râde cu poftă.

D.P.: Mi-a zis mie unul, un moldovean, “ Mai baiete, matale eşti genial, da’ mătăluţă mai şi vorbeşti, nu? “. Eh, uite că mai şi scriu...

Îi mărturisesc că, fiind pe fugă, va trebui să trecem rapid prin câteva teme mari.

D.P.: Ah, nu vă faceţi probleme, că pe fugă se spun marile probleme.

Atmosfera se degajează.

Mă leg de rezistenţa anticomunistă de la noi, prea puţin cunoscută de către marele public şi, încă, prea puţin studiată de către specialişti.

 “Comoara trecutului nostru, comoară martirică, nu e a unor mandatari, ci a poporului român”.

C.M.: După ’90, trecutul nostru a fost atacat, sub masca curăţirii lui de intruziunile comunismului şi, când colo, ne-am trezit că sunt puşi la zid Mihai Viteazu, Ştefan cel Mare…

D.P.: Constantin Brâncoveanu …

C.M.: Dar nu s-au apucat să ne zică prea multe despre rezistenţă anticomunistă…

D.P.: Acuma s-au ridicat împotriva lor, prin legea dată de Parlament şi semnată de preşedinte. Oportunişti, laşi şi inconştienţi. Este o lege antiromânească (legea nr 217/2015, n.r.). Ştiţi, există un blestem dacic, anume: să nu te atingi de comoara care ţi s-a dat. Comoara trecutului nostru, comoară martirică, nu e a unor mandatari, ci a poporului român. Este o lege provocatoare şi plină de ură, cu acuzaţii total aiurea , total aiurea de antisemitism...Este o lege provocatoare. Cui prodest? Vor să bage frica în poporul român şi copilaşii aceştia să crească într-un fel complexat, să aibă o culpă în spate.

Nuuu, vinovaţi sunt cei care au adus comunismul în ţară şi după aceea vorbim de efecte. Dacă vii la mine în casă şi faci prăpăd, normal că eu mă apăr cu tot ce pot, iar tu mă acuzi că m-am apărat? Despre asta este vorba…Şi, în final, Parlamentul României a votat impotriva României, în frunte cu preşedintele!

Am să vă spun o povestioară, cică unul s-a dus la doctor  cu băieţelul , pentru că-l durea capul. Şi, când au ajuns la spital, pesemne văzând totul în alb, copilul s-a speriat şi a zis:” Gata, nu mă mai doare nimic”. “Dar totuşi, a insistat doctorul, unde te-a durut?” “Păi, spune cel mic, o dată în sufragerie şi o dată în dormitor”. Aşa sunt şi eu: m-a durut o dată capul la Parlament şi o dată la Presedinţie. Dar acum…gata! “

C.M.: Nu vă mai doare…

D. P.: Nuuu….

Zâmbim… albastru.

C.M.: Revin la rezistenţa aceasta anticomunistă, pe care dumneavoastră aţi adus-o în faţa conştiinţelor noastre. Aţi repus-o pe tapet. Aţi vorbit despre bărbaţii de atunci , dar şi despre femeile  martire din inchisori.

“Scopul este ca fetele din ziua de azi să nu mai aibă modele”

D.P.: Eu mă gândeam şi la cele care au rămas acasă.  Ele tot martire sunt! Vă daţi seama! Ele au aşteptat fără să aibă nicio perspectivă. Mi-au spus mie cei care au rezistat şi au reuşit să scape din puşcării: “Domnu’ Dan, pe noi ne-au bătut, ne-au schingiuit, dar ele? Ele nu ştiau unde suntem…” E îngrozitor! Li s-a distrus viaţa… Au aşteptat, nu au mai făcut copii sau Securitatea a făcut ceva şi mai îngrozitor: le-a spus că au murit, după un an se măritau, la presiunea familiei şi apoi, după un alt an, de exemplu, apăreau logodnicii lor. Aşa a fost cazul surorii lui Valeriu Gafencu, care l-a aşteptat pe Ion Ianolide 18 ani, după care Securitatea i-a spus că a murit, iar ea, la voinţa familiei, a trebuit să se mărite. După un an, el a ieşit. S-au văzut faţă în faţă şi ea era deja căsătorită… Cu asta se ocupa Securitatea din România şi se ocupă în continuare…. Cu distrugerea familiei…  Câtă vreme avem Can-Can Tv şi alte emisiuni şi reviste de acest gen, asta se întâmplă… Scopul este ca  fetele din ziua de azi să nu mai aibă modele. Ei nu vor să se afle despre femeia româncă, ci despre prostituate. Ei vor să le transforme pe fetele de astăzi în Madonna, în ceva marginal…Nu să prezinte mama, femeia de caracter, femeia  autentică.

 C.M.: Femeia a fost cea mai lovită în ultimii ani. De la anumite bancuri ordinare şi vulgare de tip” averea României sunt fetele, că sunt ….de vânzare” până la aceste personaje băgate cu obstinaţie pe gât.

D.P.: Păi, femeia ţine neamul. Mama este cea care îl ţine!

C.M.: Dar vedeţi, sunt unii care găsesc şi aici o pricină de poticnire vis-a-vis de noi, ca popor. Adică, spun că, oricum, noi românii avem o mentalitate de tip feminin, de genul” Descoperă-mă!” şi că ar fi ceva rău în asta. Chipurile, nu am fi destul de virili.

D.P.: Cei care zic aşa, sunt intelectuali de tip dilematic. Cei de la revista Dilema s-au născut în şpagat. Ei ne fac că nu suntem virili, pentru că ei sunt impotenţi. Pentru ei, ciobanul din Mioriţa este fatalist. Ei n-au aflat că tristeţea şi sila lui erau determinate de durerea că ai lui voiau să-l omoare. Şi, la toate acestea, se adaugă şi o resemnare dacică şi, nu în ultima instanţă, o aşteptare cristică. Aşteptarea  ca ceilalţi doi să se îndrepte …El zice” şi de-o fi să mor”… Cristos a spus în Joia Mare “unul dintre voi mă va trăda”. N-a zis “TU!”… Păcatul lui Iuda, cel mai mare, a fost acela că nu a avut încredere că Hristos îl mai poate ierta.

Gândesc şi eu cu voce tare.

C.M.: E foarte greu să mai crezi că mai poţi fi iertat, mai ales după cele întâmplate, după ce păcătuieşti astfel.

D.P.: Dar Isus este Atoateiertător şi Atoateştiutor!  L-a iertat şi pe apostolul Petru. Când l-a întâlnit, nu i-a spus: “Măi ticălosule, de ce m-ai trădat?”, ci l-a întrebat , de trei ori, “Mă iubeşti tu Petre?”, deşi Petru se lepădase de trei ori de El.  Petru s-a întristat şi i-a zis” Tu toate le ştii…”

C.M.: Isus a văzut nu numai în interiorul lui Petru, dar şi viitorul lui, potenţialul său.  Ce se întâmplă însă, cu bărbaţii din România? Mulţi par neinteresaţi în a apăra femeia, familia, neamul, pământul…

D.P.: S-au mitocănizat, mare parte dintre ei.

Ȋi remarc tristeţea.

“Se urmăreşte  să se schimbe profilul moral al românului”

D.P.: Sunt o populaţie de mall. Eforturile care se fac astăzi şi de  peste douăzeci de ani încoace, sunt ca să se schimbe profilul moral al românului. Se încearcă să ni se taie rădăcinile, să ni se spună că suntem veniţi din neant, să fim descurajaţi. Au fost istorici care au scris despre demitizarea şi desacralizarea istoriei. Ei au confundat, voit, fetişizarea comunistă cu mitizarea. Există o anumită sacralitate a istoriei.

Să vă spun, bunica mea era o legendă… Şi mama la fel… Nu era un CNP.

Subiectul este unul care îl trăieşte adânc pe maestru. La fel ca tot ce ţine de demnitatea noastră rănită.

D.P.: Un manual de strategie chinezească spune astfel: dacă vrei să cucereşti un popor, fără armată, taie-i rădăcinile şi privirea spre cer. Adică să-i retezi trecutul, rădăcinile, credinţa şi nădejdea. Asta se face cu poporul român, de peste 20 de ani. Este un proces de reeducare, de tip Piteşti, în care fetele sunt îndemnate să se prostitueze şi bărbaţii să le consume. Şi aşa, orice legătură spirituală, orice taină a iubirii este călcată în picioare. Poporul român este un popor eminamente creştin. Noi, aşa ne-am născut… Dorul este o intraductibilă. Este o iubire nemărginită, o intraductibilă, pe care cei de la Bruxelles n-o pot înţelege…

C.M.: Dar tocmai acesta tăiere, deconectare de rădăcini şi de cer, o consider mult mai diabolică, mai parşivă decât vechiul divide et impera .

D.P.: Da , desigur! Divide et impera  se pe baza pe conflict. Cum s-a întâmplat în Siria. Oamenii aceia disperaţi au plecat de –acolo şi au fost direcţionaţi, cei mai mulţi, spre Germania. Se numeşte bombă etnică. Am auzit că vor să-i aducă şi pe la noi (interviul a avut loc în 20 septembire 2015, înaintea deciziilor UE referitoare la cotele obligatorii de preluare a refugiaţilor, n.r.). Dar staţi să vă spun o poveste, cum că ai noştri au geniu şi când fac prostii. Am auzit că unii dintre ţiganii noştri au început să se deghizeze în sirieni şi să plece în Suedia, da’ pe bani.

C.M.: Nu ducem lipsă de genii, deşi e mai bine să fie în ceva constructiv. Şi, legat de talent şi inteligenţă, cum se face că din toată lumea teatrului românesc de astăzi, numai dumneavoastră aţi avut curajul să ieşiţi la rampă, nu cu un rol de divertisment , ci ca să apăraţi noţiunea de popor, de ţară, de valori naţionale , de valori creştine…

D.P.: Pentru că sunt un Puric, ha, ha, ha…

Îmi spun păsul legat şi de limbajul vulgar şi redus la câteva cuvinte, limbaj pe care îl auzim la televiziuni, în filmele româneşti, în teatrul contemporan, chiar şi în presa scrisă.

“Oriunde în lume, românii pot duce dragostea cristică” 

C.M.: Cum şi de unde aţi răsărit, aşa , ca să ne încântaţi şi cu o limbă română autentică?

D.P.: E meritul bunului Dumnezeu. Giovanni Papini avea o lucrare în care zicea; ” Dă-mi Doamne un castel cu infirmi, ca să-ţi mulţumesc zilnic că nu sunt ca ei.” Se referea la infirmităţile sufleteşti, nu la oamenii cu necazuri fizice.Nu, Doamne fereşte! Îi mulţumesc lui Dumnezeu că sunt aşa şi că nu fac parte din majoritatea dresată, care intră în ţarcul actual de gândire. Se zice că pe vremea împăratului Teodosie, Simion Stâlpnicul l-ar fi  întrebat pe Dumnezeu cine ar fi fost mai desărvâşit decât el. Şi Domnul l-a îndreptat spre clovnul Pandur. Acuma nu vreau să mă ridic pe mine, nu, nuu, Doamne fereşte! E vorba de ideea că Dumnezeu scoate, ridică oameni de unde nu te aştepţi…

Dar, vedeţi, încărcătura aceasta creştină e atât de puternică în neamul nostru, că ea răsare unde nu te gândeşti. Să vă spun o istorioară adevărată. Eram în vara asta în Toscana şi acolo, la un mic restaurant, am dat de patroana italiancă, o femeie mai solidă, cu voce groasă, ca din filmele vechi din Peninsulă, şi încă de-o doamnă, aşa, ca o lumină. M-a recunoscut.  Era o româncă de-a noastră. Am rămas impresionat eu de povestea ei. Fusese angajata  italiencei, acuma avea propria ei gospodărie, cu de toate, în nordul Moldovei, dar venea 5 luni pe an ca să lucreze la italiancă, pentru că această femeie, patroana,  nu mai avea pe nimeni. Îi murise soţul, tatăl, îi murise şi câinelé, şi a noastră, românca, nu o putea  lăsa singură. O luase şi la ea, în Bucovina şi, peste toate, se întreţesuse o legătură de adevărată prietenie, de surori de suflet. 5 luni stăteau împreună în Italia, alte câteva în România, pentru că a noastră zicea” Mi-e milă de ea, că nu mai are pe nimeni. Nu pot s-o las singură!”.

Şi acum întreb şi eu : cine este mai mare, cel care serveşte sau cel care este servit? Vă daţi seama, şi-a asumat-o ca pe o soră!  Nimeni nu mi-a vorbit atât de frumos despre Bucovina, cum a făcut-o italianca respectivă. I-au plăcut mânăstirile, oamenii, locurile… vedeţi, asta puteţi duce şi dumneavoastră aici, în Canada, sau oriunde în lume, dragostea aceasta cristică.

Dau din cap a încuviinţare.

C.M.: Credinţa practică, aceea care se vede, nu numai cea pe care o porţi în sân.

“Ei ne dau civilizaţie, noi le dăm spiritualitate”

C.M.: Povestea aceasta mă duce cu gândul la rolul nostru în lume, aşa, ca popor. L-am simţit şi eu cumva, chiar înainte de a afla că Eminescu ne vedea rostul printre alţii şi faţă de alţii, ca fiind tămăduitor şi civilizator. Dar, îndrăznesc să întreb, nu poate părea puţin arogant sau prea îndrăzneţ, să ne gândim că noi, ca naţiune, putem avea un rol civilizator în lume? E mai normal, poate, să-i considerăm pe nemţi, pe francezi, pe englezi, ca fiind civilizatori.

D.P.: Ei ne dau civilizaţie, e drept. Uite, blocuri, şosele, aparatură de înaltă performanţă  şi noi le dăm spiritualitate.

C.M.: Troc.

Schiţez un zâmbet.

D.P.: Gandhi, când a fost în vizită în Occident, le-a zis: “De la voi n-am nevoie decât decât de Isus Cristos!”. Dar vedeţi că acuma l-au scos din Consituţia Uniunii Europene.

C.M.: E luptă mare, ştiu…

D.P.: Nu e luptă, că ei nu ştiu să lupte! E zbatere, zvârcolire…

“Pune cărămidă creştină în sufletul fiecărui român şi aşteaptă că vine Dumnezeu cu mortaru’ “

C.M.: Dar zvârcolirile lor şi ale noastre, că suntem atacaţi din toate părţile, nu ar trebui să ne ajute să facem o mişcare de tipul Şcolii Ardelene? Adică o mişcare de renaştere naţională, având ca stâlpi de bază credinţa şi cultura? Dumneavoastră, care sunteţi un om foarte iubit de către marele public, împreună cu alţii, aţi putea începe o astfel de mişcare.

D.P.: Ah, nu, că oculta abia aşteaptă să ne organizăm, ca să ne dezorganizeze. Am fost, în urmă cu vreo 10 ani,  la părintele Arsenie Papacioc şi i-am adresat şi eu întrebarea , pe care o aveau şi alţii, aceea de-a face o societate civilă, ca să ne revenim. Şi machedonul, cu privirea lui de acvilă, mi-a răspuns” Mă, de ce vorbeşti limbi străine cu mine? Tu să faci ceea ce ai făcut şi până acum, adică să pui cărămidă creştină în sufletul fiecărui român şi aşteaptă că vine Dumnezeu cu mortaru’”.

Insist.

C.M.: Înţeleg poziţia lui faţă de o organizaţie civilă, dar mă refeream la ceva mai mult.

D.P.: La români nu prind ideologiile. Lasă că se adună ei. La români le trebuie un suflu, o stare de spirit şi se refac. Şcoala Ardeleană a avut vremea ei. Dacă spui Şcoală Ardeleană, Şcoală Românească, atunci sunt împotrivă şi distrug tot. Dacă eu, că sunt un singur om, sunt atacat în fel şi chip… M-au făcut de toate: de la legionar la mason şi mai rămâne să mă facă homosexual şi pedofil. Ei cu asta se ocupă. Te insultă, ca să te complexeze. Şi asteaptă ca să le răspunzi la fel.  Dar eu nu o fac. Isus nu a făcut nicio şcoală. A redat un suflu şi pe acesta s-a refăcut o lume întreagă.

Nu mă las, totuşi, de ideea unei posibile reînnoiri, de data aceasta, referitoare la teatru şi la întreaga noastră cultură actuală.  De exemplu, de ce nu, un teatru creştin?

D.P.: A apărut ! Staţi de vorbă cu curentul Şi spectacolul din seara aceasta, Suflet românesc, se termină în cruce.Teatrul creştin nu e teatru religios. Acela este de tip ilustrativ. De exemplu: Naşterea Mântuitorului, Fuga în Egipt şi alte scene bilbice. Teatrul creştin te duce uşor, uşor, spre taină. Atât cât să-l scoţi pe puştanul de 18 ani de la calculator. Şi –apoi, îl laşi în seama lui Dumnezeu. Şi apostolul Pavel i-a luat pe atenieni cu  “e foarte bine ce faceţi, dar… “, şi de-acolo i-a îndrumat spre Cristos.

Să ştiţi că şi celelate spectacole ale mele, Don Quijote, Visul, sunt tot creştine.

“În clipa în care ne vom cunoaşte poporul român în adâncime, ne vom reîndragosti de el şi vom renaşte!”

C.M.: Creştinism înseamnă dragoste în forma ei cea mai pură , dar care poate fi pusă în vase diferite. Adică în cel al iubirii familiei, al ţării, între oameni ... Oare mai avem în noi această iubire ca să ne revenim? Să renaştem?

D.P.: Cea mai frumoasă definiţie a iubirii este cea dată de o fetiţă, care spunea că dragoste este atunci când bunicuţei i-au căzut ochelarii, iar bunicul, deşi e bolnav de reumatism, s-a aplecat că să –i ia. E jertfă!

În clipa în care ne vom cunoaşte poporul român în adâncime, ne vom reîndragosti de el şi vom renaşte! Dragostea repară totul, dragostea iartă, dragostea îndură! Isus ne-a dat şi un amendament de urgenţă, în Joia Mare,” să vă iubiţi aşa cum v-am iubit Eu”.

“Eu am credinţa că acest popor va fi izbăvit şi va avea forţa ca să-i ajute şi pe alţii.”

C.M.: Printre atâtea negativisme, printre atâtea pietre, printre atâţia care văd numai răul, cum ar arăta viitorul nostru ca naţiune, ca ţară? Pentru cei de acasă şi pentru cei risipiţi peste tot în lume?

D.P.: Sunt două exiluri. Dumneavoastră aici şi în ţară mai este unul, pentu că există enclave de popor românesc în mijlocul unei populaţii terminate, turmentate, înnebunite, îndobitocite de securitatea autohtonă şi de oculta internaţională. .. Dar, omul în genunchi în faţa lui Dumnezeu este cu mult mai mare în faţa lumii, spunea părintele Arsenie Boca.

Atâta vreme cât ne vom păstra poziţia sufletească faţă de Dumnezeu şi vom mărturisi public acest lucru, nimic nu i se poate întâmpla poporului român.

Eu am credinţa, nu părerea, că nu sunt părerolog, că acest popor va fi izbăvit şi va avea forţa ca să ajute şi alte popoare. Toate acestea, în contextul în care la noi sunt munţi de curăţenie şi de inocenţă sufletească.

Istoria e oribilă. Hristos a coborât la noi, nu ca să se întovărăşească cu noi, ci ca să ne înalţe. Aşa că, lăsaţi-i să ne insulte. Noi să nu-l insultăm pe Dumnezeu! Aduceţi-vă  aminte că cei din anii’40, ‘50’60, au transformat închisorile în mânăstiri!

Discuţia noastră s-a apropiat de final. Înainte de-a îi ura succes pe scenă, am tras cu ochiul în cabină, să văd ce “arme” are acest cavaler al luminii.

Drept paloş, nişte pantofi de dans. Drept poţiune magică, o butelie cu apă plată. Drept platoşă, o privire de primăvară. Drept conştiinţă, o taină, bine potrivită în palmele Mântuitorului.

După spectacol, aveam să aflu reţeta de dinaintea fiecărei reprezentaţii. Uimirea e un cuvânt prea convenţional în faţa acestei formule de-a răpi aplauzele. Şi inimile.

“Ṭin post negru în ziua în care am întâlnirea cu publicul. Altfel, nu pot să-mi pun sufletul pe tavă”,

mărturisea, cu simplitate, maestrul.