Gânduri la început de an : A fi
EMIGRANT
Aceste
cuvinte, sper sã rãmânã nu numai pe aceastã coalã care poate zbura, ci în
inimile tuturor acelora care nu au gustat amarul pribegiei, în cugetele celor
ce n-au cunoscut durerea si depãrtarea, umilinta si teama de singurãtate.
Somnul unora poate fi deznãdejdea altora.
Nu stiu ce
misiune am, dar încerc sã netezesc calea celor ce nu stiu încã sã umble. Nu
vreau sã urnesc un munte din loc, dar ceea ce doresc sã transmit, este
,,strigãtul unui om,, ce-si cautã EUL, cu toatã forta si dimensiunea sufletului
sãu. Sigur, mã puteti judeca, însã judecata dacã nu este fãcutã cu balanta pe
masã, atârnã într-o directie gresitã. Si dacã-ti scapã esenta, o pierzi pentru
totdeauna. Nu-ti hotãrãsti singur destinul, asta ar fi o dovadã de mare putere,
iar omul nu o detine, se amãgeste doar.
O fortã
supremã despre care nu stim nimic, alergãm dupa ea o viatã-ntreagã dar fãrã
rezultat, ne îndrumã cald si fãrã de zgomot pe ,,drumul ce trebuie parcurs cu
demnitate si dragoste,,.
Emigrantul
este ca un pelerin, stie cel mai bine când îl ating ploile si vântul. Îsi
cunoaste RUGÃCIUNEA si CRUCEA ce si-o poartã în spate. Nu-l clintesti, e fãcut
sã strãbatã mãrile si profunzimea cerului, îl poti urma fãrã ezitare, te poate
conduce la portile deschise ale sperantei.
Te rog sã ai
curaj si sã-i privesti ochii. Sã nu te miri de lacrimile lui, pornesc din
suflet, strãbat atomii si apar ca o luminã strãlucind peste timp. Nu se va
plânge niciodatã, mai bine preferã sã moarã. Lângã bucata lui de pâine,
odihneste trupul, care este o prelungire a sufletului, obosit de atâta cãutare
si neîmpliniri. Sã nu rostesti nici o vorbã în preajma lui, ascultã-i
,,tãcerea,, ce vine din umerii sãi înclinati ca o superbã melodie a blândetei.
L-ai vãzut
mergând pe ape, urcând muntii, lãsându-si în piatrã scris numele si-n aer
iubirea.
Acesta este EMIGRANTUL, pentru cei
care nu-l cunosc.
Mi-am lãsat ochii usor sã plângã
cuprinsi de-o durere sfâsietoare,
nu mai simteam din valuri nici o undã
si îmi gemea pãmântul sub picioare.
Întins pe spate stateam plâns si
rãnit
prin mine alerga sângele de-argint.
Din astã lume-nchisã eu am fugit
grãbit
precum corãbierul ce se elibera,
vâslind.
Poate mã sting si lumânãrile vor arde
la cãpãtâiul meu purtat de vise
de am sã scap am sã mai scriu o carte
si am sã o închin acestei cãlãtorii
promise.
Ghepardul nu suportã încãtusarea,
pornitã din instinctul lui primar.
Eu sunt ,,acela,, si îmi simt
chemarea
departe, mult prea departe de
,,altar,,.
Când am plecat am luat cu mine Crucea
primitã de la mama ca pe-un dar,
ca sã mã apere când mi-o veni
rãscrucea
si sã mã tinã-n viatã ca pe-un micut
vlãstar.
M-am rãstignit o clipã si ochii i-am
deschis,
am luat în brate timpul si am pornit
usor.
Când am plecat am zis cã nu mã-ntorc
învins
ci doar purtat în tainã de-un mândru
visãtor.
La judecatã n-am sã merg, mã judec
Eu.
Am lãsat semn înrosit, deci mi-am
plãtit si vama,
mi-am dorit libertatea si-am
obtinut-o greu
si n-am depins de nimeni, vã rog sã
tineti seama.
Da, am crescut departe si nu puteti
simti
ce mare zvârcolire mi se ridicã-n
trup
cãci fãrã de iubire dealurile-s
pustii
iar noptile sunt reci si-ntunecime
aduc.
Oricât ai vrea sã iei minunea
nasterii cu tine,
departe-s încã toate...si ape si
câmpii,
si nu-ti rãmâne decât s-aduni
suspine,
sã-ti lasi mâna sã scrie mai multe
poezii.
L-am luat pe Eminescu, doarme la
mine-n piept
îmi cautã în tainã inima si modest
se-nchinã,
n-a adormit, vegheazã încã neamul si
stã drept,
tinând argint pe frunte si-n palma
lui,,luminã,,!.
Acest
capitol , pe care l-am redat mestesugit în versuri, stã ca o dovadã vie a
trecerii mele prin tumultul vietii. I-am gãsit un loc în eternitate, l-am pus
în fata voastrã cuprins într-o carte. Nu astept laude sau comentarii. Acesta
sunt, nãscut si eu ca oricare altul din dragoste si lut, însufletit de-un
nevãzut maestru al nuantelor. Profund si tãcut, câteodatã poate superficial si
absent, plin de-un foc ce arde si modeleazã materia si însoteste permanant
sufletul pe cãrarea neumblatã. Cu aceastã ocazie, îmi permit sã vã cunosc mai
bine. Si nu se stie niciodatã unde poate sã ducã aceastã comuniune. Am luat cu
mine o bucatã din tara asta, am crescut-o, am udat-o si am permis grãdinii mele
ascunse sã fie vizitatã de-acei ce sunt cuprinsi de roade si scântei. Mesajul
meu e simplu si tot ce este simplu are ceva mãret. Sunt un Emigrant Român,
care-a pornit în pribegie cãutându-se, testându-si limitele si marginile. Sau
poate sunt doar un OM ce cautã Infinitul.
Iulicã Tene
http://www.observatorul.com/default.asp?action=articleviewdetail&ID=16434
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu