Mircea Dorin Istrate - ÎNNOPTAŢI SUB STELE - Poezii pentru sâmbăta seara

 

Poezii pentru sâmbăta seara

,,Trecute vremi de-acum uitate’’

Las  celor care vin în urma mea

Icoana lumi-n care am mijit

Mircea Dorin Istrate

 

motto: Voi cei de azi, nici nu mai stiți /cum au trăit ai voști’ părinți,

În câte griji și mari nevoi /s-au strofocat ei pentru voi,

În versul meu de om cuminte /eu numai vă aduc aminte

De ce a fost în cel trecut/ în care ei au încăput.

 

 

 

~*~

 

ÎNNOPTAŢI   SUB   STELE

 

După ujină tata, privind îngândurat

Spre marginea postăţii, prea mare-n lung şi-n lat

Ce astăzi şi-a luat-o să-i fie zi de sapă,

Îşi face socoteala în gând, că poate-mi gată

De s-or râvni cu toţii de-acum şi până-n seară,

Să nu mai steie mâine, în calda zi de vară.

 

Noi copilandri încă, tot adunăm mohorul

Şi-n car  cu braţu-l ducem, să nu ne fure somnul,

Că obosiţi ce suntem de soarele-n văpaie

Ne şi vedem acasă în patul cel cu paie.

 

***

S-a înserat de-acuma când o pornim spre casă,

Şi-n legănat agale vedem cum luna iasă

Din norii ce-s coroane la molcomele dealuri

Rămase-n conul  umbrei, a lumii noastre maluri.

 

Şi-ncet, furaţi de vise în carul cu mohor,

Ne-or înstela luceferi, în somn topiţi uşor,

Să nu uităm că pâinea o face cel ce-asudă

În coapte zile calde, în nesfârşită trudă.

 

 

 

ÎMPĂRATUL

 

Plecat sub stelele pălite

Să-şi gate lucrul pe hotare,

S-a-ntors sub cele răsărite

În dric de car, sub dulce boare.

 

Spălat în lacrimă de ploaie,

Uscat în mângâieri de vânt,

El seva humei o-nvioaie

De când se ştie pe pământ.

 

Din roada strânsă-n lunga toamnă,

Din bobul pus să-l tescuiască,

A petrecut puţin în iarnă

În bucurie creştinească.

 

De rău a fost, n-a vrut  pomană

Că a luat cu împrumut,

Când Domnu-a dat cerească mană

Cu bine anul l-a trecut.

 

La târg a fost în săptămână

Să dea la schimb, să ia ceva,

Să mai plătească o arvună,

Să afle ce o fi, cândva.

 

Cu toţi avut-a vorbă bună,

I-a ajutat cât a putut,

De leac avut-a sfânta prună,

De boală nu mi-a stat zăcut.

 

Duminica şi-n sărbătoare

Pe popa l-ascultat ce spune,

Apoi, la Maica Născătoare

Smerit a spus o rugăciune.

 

De-a fost de joc, cu-alui muiere

Mi s-a fălit la horă-n sat,

De nuntă-a fost, precum se cere

S-a veselit pân’ la-nnoptat.

 

Aşa s-a scurs a lui viaţă

Cu bune, rele-amestecate,

Puţin cu soare, mult cu ceaţă,

Mai ca la toţi, că-s îmbucate.

 

 

Cuibarul cald e satul care

Mi l-a născut şi l-a crescut

Şi tot aici a sa cărare

Sfârşi a vieţii început.

 

De-acum la cap, cu-n prun  însemn

În ţintirimul fără hat,

Stă scris pe-a crucii sale lemn

AICEA DOARME-UN ÎMPĂRAT !

 

Că fără el, cel VENERATUL

Noi ceilalţi n-am fi fost nimic,

El cela mic e ÎMPĂRATUL,

Iar noi cei mari, suntem cel mic.

 

  

 

VĂDUVA

 

Legănat într-o covată doarme pruncul liniştit,

Buna mamă obosită stă de veghe-n aţipit

Şi smerite rugi înalţă către Maica Născătoare

Să îi ţină viu odorul, sub aripi ocrotitoare.

 

Apoi cade vlăguită, şi în somnu-i tresărit

Parcă-şi vede puiul mamii lângă ceilalţi răsărit,

Ajutând-o, cum o poate, treacă-şi viaţa chinuită

Că sărmana e de-o vreme o femeie văduvită.

 

Gheorghe-al ei, printre războaie înălţându-şi umbra-n cer,

Undeva-n câmpii străine s-a topit în aspru ger,

Prin meleaguri neumblate veşniceşte-n somnu-i dulce,

N-are cine-i duce-o floare, n-are cine-i pune-o cruce.

 

A rămas să-şi ducă viaţa  cu un stol de prichindei

Înşiraţi pe aţă parcă, temători ca vai de ei,

Dar cu gândul la Măritul căpăta-va ea putere

Să îi pună pe picioare, să mi-i scape din durere.

 

Fie numai sănătoasă şi-nc-o vreme printre vii,

C-o răzbi ea pân’ la urmă tot plătind la datorii

Către Domnul, către viaţă, către toate arvunite

Chiar de-ar fi să-şi ducă traiul, chinuit ca şi-nainte.

 

Viaţa, soarta nemiloasă, de la naştere-i primită,

N-are a schimba nimica, fiind din ceruri rânduită,

Din nimicuri de trăire facă-şi clipe-mbucurate

Îndulcind amarul vieţii, tot spălându-şi la păcate.

  

 

 

TRUDITORUL

 

De-a pururi truditorul prin vremuri asudate

Şi-a dus cu râvnă soarta, cocoaşă pusă-n spate,

Şi-n rugă înfocată ‘nălţată la altare

Cerut-a-n umilinţă la Maica Născătoare,

Doar iarbă pentru vite şi-un strop de-mbucătură,

Cel grâu să-i treacă iarna, şi-un rest pentr-o prescură,

Poate-un şoldan de slană, cel vin de veselie,

Şi-o ceteră măiastră de joc săltat să-i fie.

 

În rest, o viaţă lungă să-l sature de muncă,

Şi-apoi copii cu carul, frumoşi ca flori în luncă,

Iar mari când o să fie le- nceapă câte-o casă

Să-şi vadă împlinitul, şi când viaţa-l lasă

S-o hodini-n vecie în ţintirim sub deal

Să facă humă groasă frumosului Ardeal.

 

O vreme pomeni-l-a un muc de lumânare

Aprins  de sărbătoare la sfintele altare,

Apoi în cea uitare s-o pierde  pe vecie

Că asta e ursita la stinsa vieţuire.

***

În veacuri numeroase, ca apa cursă-n maluri

S-au înşirat prin vremuri a noastre multe neamuri,

Ei viaţa mi-au ţinut-o, ca îngroşându-i huma

S-ajungem noi, urmaşii, în zilele de-acuma.

De-aceea-n gândul nostru mereu să-i pomenim

Că ei ne-au fost cuibarul sortitului destin.

 

 

 

SE   MICEŞTE   NEAMUL

 

Motto :Trece veşnicia

Peste lumea noastră

 

Tot mai mic e neamul, cât a mai rămas

Din ce-a fost odată fală şi mărire,

La cei duşi de-acuma pun un părăstas

Să-i cinstesc pe dânşii întru pomenire.

 

Să mai ştie lumea că şi ei au fost

Trăitori prin veacul născător de timpuri,

Că aici cu alţii şi-au făcut un rost

Depănându-şi viaţa pusă-n anotimpuri.

 

Tata-n astă strană a-ngânat diecii,

La Măritul rugă spus-a preasmerită,

Viaţa să i-o ţină, lungă cât toţi vecii

Şi cu-ai lui alături fie fericită.

 

Mama la icoane plâns-a-nlăcrimată

Deie-i Născătoarea numai sănătate,

Pe copii să-i crească, fie-mbucurată

Că aceştia încă s-or mări prin fapte.

 

N-au cerut mărire, aur şi avere

Cum îmi cer aceia nesătui în toate,

Încă pe deasupra fală şi putere

C-au ştiut că ele pline-s de păcate.

 

Azi că-s duşi la ceruri, eu la rândul meu

Rugă preafierbinte ‘nalţ cu sfiiciune,

De păcate toate ierte-i Dumnezeu

Şi-n a Sale raiuri, facă de mi-i pune.

 

Eu mai stau pe lume cât îmi e sortit

Să-mi trăiesc vecia clipei ce mi-i dată,

Dar să ştiţi că încă tare am iubit

Neamul şi părinţii, ţara şi-a mea vatră.

 

 

 

NOI   AM    FOST

 

Noi am fost speranţa clipei ce s-a vrut o nouă lume

Bob de lacrimă curată într-o vreme schimbătoare,

Zvârcolirea ei din urmă, când acelea ce-au fost bune

S-au topit de-acum în umbra unui petic de uitare.

 

Satule, tu-ai fost cuibarul lumii veşnic înnoite

Şi pecetea apăsată ce ai pus-o peste toate,

Te-ai ‘nălţat în vrednicie, şi cu capul sus ‘nainte

Ai trecut prin tina-ţi sfântă, de la naştere la moarte.

 

Brazda ţi-a făcut-o plugul veşnicită-mbucătură,

Învăţând cât preţuieşte munca-n codrul cel de pâine,

Iară dascălul ce-n picuri tot ne-a dat învăţătură,

Ne-a deschis a lumii poartă, pentru ziua cea de mâine.

 

Preotul ne-a pus în suflet miruita cea credinţă

Şi îndemn ca-n fapte bune viaţa asta să ne-o trecem,

Ca la urmă când lăsa-vom astă lume-n suferinţă

Într-o alta mult promisă, veşnicia s-o petrecem.

 

Datini sfinte şi-obiceiuri, călindare peste an

Învăţat-am să le ţinem de la bunii noşti’ părinţi,

Ce ne-au spus că din vechime ele-s aurul din ban

Ce-l adună fiecare, umple-şi sufletul cu sfinţi.

 

***

Toate le-am făcut comoară într-o ţandără de gând

Şi le-am dus prin largul lumii, urmei să nu-i fac ruşine,

Iar acuma moştenire, fiule într-un cuvânt,

Ți le las fie-ndreptarul, când gândi-vei despre mine.

 

 

 &&&

 Mircea Dorin Istrate