Ce
este traducerea
De
Christian W. Schenk
Christian W. SCHENK (Germania) Traducerea înseamnă a
transfera un conținut dintr-o limbă (limba sursă) într-o altă limbă (limba țintă).
Acest proces necesită o atenție specială pentru a se abate cât mai puțin de
sensul inițial al textului. În mod ideal, rezultatul traducerii ar trebui să
apară cititorului ca un text original, astfel încât să nu fie recunoscut faptul
că este o traducere dintr-o limbă străină. Mulți se abat de la conduita
traducerii unui text poetic folosinduse sau de cunoștințe precare ale limbii
din care traduc, prin mijlocitori sau cu ajutorul traducerilor electronice. S-a
instituit în România o modă pe care eu personal nu o pot înțelege. Poeții îi
traduc sau își lasă traduse operele în limbi de circulație internaționale, mai
mult sau mai puțin, iar aceste traduceri apar nu în țara limbilor țintă, ci în
România unde nu prezintă nici un interes lipsind cititorul limbilor respective!
Am observat în ultima vreme că e mai important ca autorul să prezinte în
curriculum vitae că a fost tradus în, știu eu, zeci de limbi fără a preciza de
cine a fost tradus și mai ales unde au apărut aceste traduceri! Deci, mai clar,
există o limbă țintă cu obligația strâns legată de apariția în țara țintă! A
traduce nu însemnă a repune un text doar lexical din limba sursă în limba țintă,
fără să mai pomenesc de implicațiile sintactice, culturale sau chiar
gramaticale. Traducătorul trebuie să fie la el acasă în ambele limbi și spre
deosebire de textele comercial-industriale, să fie el însuúi poet/autor fiindcă
vorbim de traduceri literare. Dar, dați-mi voie să o iau rând la rând, punct cu
punct: Traducerea este o provocare pentru traducător în mai multe sensuri:
Printre altele, este important să clarificăm diferențele dintre limba sursă
și
limba țintă din punct de vedere al gramaticii, culturii și al contextului. Deși
multe limbi se întorc la un „strămoș” comun (limbile indo-germanice),
dezvoltarea lor a fost adesea foarte diferită, ceea ce înseamnă că structurile
propoziționale ale unei limbi nu pot fi adoptate în alta. În acest caz,
traducătorul trebuie să restructureze fundamental noua structură și
sintaxa înainte de a trece la traducerea propriu-zisă. De asemenea, este extrem
de importantă urmărirea cu deosebită atenție a particularităților culturale,
sociale, istorice și geografice ale limbilor și să le încorporeze în traducere,
deoarece imaginile lingvistice precum expresiile „s-a dus pe apa Sâmbetei”, „te
faci frate cu dracul ca să treci puntea” sau „Orologiul sună noapte jumătate”
(doar trei exemple luate la întâmplare), dacă sunt traduse în mod necritic, nu
au sens pentru cineva care nu are cunoștințe despre condițiile culturale de
bază. Sau, luat invers, din germană în română, s-ar înțelege imediat când
cineva citește „îmi plesnește gulerul” (îmi sare țandăra) sau „bați la geam cu
o monedă“ (bați șaua să priceapă iapa)?! Provocările menționate nu necesită
numai un bun traducător pentru a avea o cunoaștere excelentă a sursei și limbii
țintă, ci și o cunoaștere foarte aprofundată a culturilor care se ascund în
spatele ambelor limbi. Prin urmare, este foarte dificil pentru un traducător să
traducă mai mult decât doar sensul cuvintelor, deoarece însușirea unei noi
culturi este un început care necesită mult timp. În general, o traducere,
indiferent de tipul ei, trece prin trei faze clar diferențiate: 1. Înțelegerea
textului: traducătorul citește mai întâi cu atenție textul sursă pentru
traducerea pe care urmează să o facă, cercetarea termenilor, a expresiilor și
cele ale referințelor culturale necunoscute sau doar superficial comune ambelor
limbi și astfel realizarea înțelegerii fără echivoc a sensului. 2. Abstracția:
în pasul următor, traducătorul extrage sensul textului sursă din aspectul său
formal. El trebuie să înțeleagă sensul frazelor și alineatelor traducându-le cu
propriile sale cuvinte, inițial doar pentru el însuși și de multe ori aproape
reflexiv. 3. Formularea: traducătorul, care a înțeles complet mesajul textului
original, este acum capabil să reproducă conținutul șablonului de traducere în
limba țintă complet liber și fără să fie influențat de structura textului.
Sarcina sa este de a obține același efect ca textul original prin intermediul
textului tradus. În linii mari, traducerile pot fi împărțite în două categorii:
traduceri literare și traduceri tehnice. Deși ambele tipuri de traduceri
necesită un nivel ridicat de elocvență, acestea diferă prin faptul că
traducerea tehnică traduce textul sursă în limba țintă fără a acorda o atenție
deosebită stilului și gramaticii Scopul principal al textelor literare este de
a oferi o formă estetică, culturală, ceea ce înseamnă că acestea trebuie
caracterizate printr-o formulare și structură mai complicată. În mod ideal, o
traducere literară nu ar trebui să fie recunoscută ca atare, ci ar trebui să acționeze
ca un text original asupra cititorului său. Atât traducerea literară, cât și
traducerea tehnică pot fi defalcate în numeroase subspecii, iar unele traduceri
sunt hibride între traducerea literară și cea tehnică. Traducere
brută: are cerințe mai mici privind traducerea finalizată. În principiu,
aceasta este o traducere creată de traducător într-un singur pas. Desigur, și o
traducere brută, ca prim pas, trebuie făcură cu toată atenția și
responsabilitatea asupra textului sursă, dar traducătorul nu investește niciun
efort special în perfecționarea stilului și a expresiei. Cu alte cuvinte, ceea
ce se obține este o traducere profesională, dar fără „atingerile” specifice
subînțelesurilor. Prin urmare, acest tip de traducere răspunde nevoilor de înțelegerea
unui text în limbi străine, dar care nu intenționează să scoată în evidență
traducerea în niciun fel. Traducere standard: e o traducere realizată de obicei
de un traducător profesionist în mai multe etape. Primul pas este crearea unei
traduceri brute (vezi mai sus), care este apoi revizuită punct cu punct și
propoziție cu propoziție. În acest fel, traducătorul își poate îmbunătăți
ideile inițiale asupra textului și poate scrie un text relativ bine rotunjit,
potrivit pentru o publicare industrială, de folosință sau în scopuri de
afaceri. Traducerile standard sunt realizate de traducător, de obicei de un
traducător în limba maternă. Acest tip de traducere este cel la care se referă
majoritatea agențiilor de traducere dacă se oferă o traducere nespecificată.
Traducere tehnică: o traducere tehnică este, prin natură, o „traducere cu mot a
mot”, dar dintr-un domeniu deosebit de specific, care necesită o cercetare
aprofundată și o înțelegere amănunțită a subiectului. Vorbim
despre o „traducere tehnică”, de exemplu în legătură cu traducerea instrucțiunilor
de utilizare, documentație tehnică a mașinilor 56 Constelatii diamantine Anul
XV, nr. 3(163)/2024 și dispozitivelor, texte medicale și texte legale de tot
felul de alte domenii. Am făcut această scurtă paranteză spre a putea trece la Traducere
literară care este cel mai complicat tip de traducere. Scopul ei este de a
traduce chiar și un text sursă complicat într-un mod care nu doar să facă
dreptate conținutului textului, dar să transfere și cele mai fine nuanțe,
asocieri și metafore în limba țintă. În plus, cerințele speciale, cum ar fi
rima sau metrica, pot fi luate în considerare într-o traducere literară, de ex.
în legătură cu lirica. Nu orice traducător, indiferent de calificarea lui
universitară, este capabil să producă traduceri literare, deoarece acest tip de
traducere necesită nu numai o tehnologie de traducere excepțional de bună, ci și
un talent literar puternic - o calitate pe care o ai sau nu, și care nu poate
fi învățată. Traducerile literare sunt realizate exclusiv de traducători buni
cunoscători ai ambelor limbi și cel puțin cu o anumită afinitate pentru
literatură. Fie un poem de dragoste, un roman sau un libret, traducătorii
literari trebuie să facă față oricărei provocări și să ofere traduceri ale
operelor literare de cea mai înaltă calitate. Autorii de texte literare scriu
pentru un public al timpului lor, a zonei limbii și cea a ambelor zone
culturale. Atunci când se scriu textele, ele urmăresc anumite intenții
comunicative care pot fi explicate pe baza personalității și a condițiilor lor
de viață. Un text reflectă atât identitatea autorului, cât și condițiile de viață
într-un anumit loc și timp. Acesta este motivul problemelor fundamentale ale
traducerii, deoarece „sistemul acum-mă-pe mine” al textului care trebuie
tradus, trebuie să fie înțeles și de cititorii dintr-o altă perioadă, un loc
diferit și o zonă lingvistică și culturală diferită de cea a limbii
țintă. Terenul de bază al gândirii poate fi rezumat la: Oamenii au o limbă
maternă și
un concept specific despre lume! Lucrările lingvistice de traducere ale
reprezentanților „școala din Leipzig” - inspirată de modelele sovietice -
confirmă afirmația de mai sus. Se face o distincție între traducere în mod
restrâns și o continuare diferențiată. Înțelegem traducerea, într-un sens mai
larg, într-o comunicare bilingvă, în același timp istoric, și în condițiile
sociale complexe. Faza cea mai importantă a acestui proces este schimbarea
codificării, care se datorează funcției sale în actul de comunicare supus
anumitor condiții și pe care o înțelegem ca traducere, poate într-un sens mai
restrâns. Traducerea în sensul mai restrâns este orală sau doar un „transfer”
scris al unui traducător într-un alt limbaj (nespecific). Cu toate acestea,
traducerea în sensul mai larg al cuvântului conține toate elementele condiționate
social ale comunicării bilingve, mai presus de toate. Traducerea este una din
decriptare o „radiografiere” a codului sursă úi trimis spre limba țintă către
alt „destinatar” decât limba sursă. Conținutul informațional al acestui mesaj
devine invariabil și această „invarianță” substanțială este susținută de potențialul
„Relație-echivalență”. Descrierea și clasificarea specifică perechilor de
limbi. Astfel, Stylistique Comparée (precum școala din Leipzig) s-a rezumat
doar la nivelul traducerii și nu a acordat atenție procesului de traducere:
Rezultatul cercetării lor, în mare parte deductive, au fost listele echivalențelor
lexical-sintactice. Astfel diferențele dintre limbă și
subînțeles au fost practic eliminate, deoarece echivalenții potențiali se află
deja la nivelul de sistem lingvistic. Rafinarea conceptului de echivalență în
sensul traducerilor a fost importantă în special în anii '70. Tendința generală
în dezvoltarea științei traducerii a fost însă abaterea de orientarea
predominant lingvistic-normativă, echivalența care cere și se orientează către
o direcție care se concentrează pe cuvintele cheie pragmatice, funcție, proces și
text. Sarcina „lingvisticii de text legate de traducere” este prin „o analiză
lingvistică a suprafeței textului, text-semantic, text-funcțional și
textpragmatic spre a reconstrui condițiile de producție a textului și astfel
cerințele pentru a crea metodologia de traducere specifică tipului de text”.
Deci e clar că limba și cultura sunt strâns și nu pot fi preluate dint-un text
în altul decât printr-o traducere filigrană a tuturor acestor aspecte. Limba nu
poate fi vizualizată separat de contextul ei cultural! Traducerea înseamnă cu
adevărat traducere dacă viziunile culturile asupra lumii, limbajul și înțelegerea
textului, precum și medierea traducerii pot reuși o bună înțelegere a culturii
generale și specifice. Această definiție este semnificativă prin faptul că
cultura se bazează pe acțiunile intelectuale, artistice și istorice ale
valorilor umane raportate și incluse produse și intelectuale. 1. „Cultura
materială” se referă la una tehnologică, la includerea poporului în general în
mediul lor, în special cu condițiile naturale sub aspectul general al subzistenței.
2. „Cultura socială” se referă la relațiile dintre oameni și se manifestă în acțiuni
sociale cât și prin instituții. 3. „Cultura spirituală” include cunoștințe
specifice și generale, religia și arta care se reflectă în valori și norme. În
timp ce unitatea și diferențierea culturii sociale a modelelor de acțiune ale
grupurilor afectează și din acțiunile și
relațiile sociale ale indivizilor. Cultura intelectuală include acțiuni
cognitive sau cerințe pentru înțelegere, inclusiv valori și
norme. O cultură reprezintă un ansamblu de simboluri. Acțiunea manifestă cunoștințe
care se reflectă în diferitele domenii socio-istorice și disting fazele de
dezvoltare ale unei societăți sau sunt specifice pentru aceste domenii, dar
care sunt definite de termenii aceleiaúi societăți care nu pot fi ignorate în
limba și cultura țintă! Oamenii, prin acțiunile lor, au creat și creează în mod
constant altele noi de care traducătorul trebuie să țină cont. Ce parte trebuie
să aleagă traducătorul? „Fidelitate lingvistică sau frumusețea literară”?
Răspunsul la această întrebare poate fi mai ușor înțeles prin alegerea unei
strategii de traducere specifice pentru a decide și reinterpreta textul
existent. Prin urmare, traducerea textelor literare are o poziție specială.
Textele literare sunt mai evident complexe decât cele non-literare, deoarece
funcțiile substructurilor lor, de la fonetică / fonologie la sintaxă semantică,
sunt suprapuse de funcția dominant estetică. Contribuția traducerii la îmbogățirea
interculturală a vieții literare poate cu greu fi calitativă sau cantitativă
prin supraestimare. Produsul intră, de asemenea, într-o relație complicată cu
destinatarul țintă a literaturii naționale. Metodele de traducere rezultă, din
punct de vedere cultural, din necesitățile timpului, atât în raport cu totalul
lumii, precum și interpretarea acesteia în raport cu detaliile tehnice ale
traducerii. Compresibilitatea pentru o anumită populație este o proprietate
destul de imprevizibilă. De unde știe traducătorul ce este de înțeles
cititorilor săi dacă nu le cunoaúte pe ambele? Traducătorul trebuie să înțeleagă
munca pe care o realizează prin traducere. Mai presus de toate, un bun
traducător trebuie să fie un cititor bun. El trebuie să fie capabil a pătrunde
în sensul operei! Schimbarea expresiei este o caracteristică a creativității
traducătorului și astfel traducătorul se manifestă într-o fuziune a poeticii a
autorului original cu poetica acestui traducător. Ca o sinteză pozitivă,
traducerea este suma creativității autorului cu cea a traducătorului. Marile
erori se datorează confuziei cuvintelor care sună la fel sau par a fi chiar
similare. Acest lucru duce de obicei la o alegere incorectă a sensurilor
diferite ale unui cuvânt sau de a confunda cuvinte sonore similare ale limbii țintă.
Erori datorate înțelegerii incorecte a contextului, clasificarea greșită a unui
cuvânt în propoziție sau întro secțiune mai lungă a textului pentru a corecta
alegerea greșită a cuvintelor alese, cât și clasificarea unui cuvânt în
sistemul vizual al autorului sau neînțelegerea intenției poetice. Creația nu
este posibilă fără talent artistic, fără capacitatea de a intui creativ acest
lucru, cuvântul ca material manipulativ. În cele din urmă sugerez ca
traducerile ulterioare să fie reexaminate și comparate în diferite perioade de
timp. Aceasta ar fi zona de analiză și critică a traducerilor literare
româno-germane și germano-române care, în felul acesta, îmbogățesc didactica
traducerii.
Sursa: PAVEL RATUNDEANU-FERGHETE
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu