Gheorghe Buzatu - Omagierea ilustrului Titulescu

 

Omagierea ilustrului Titulescu

Prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu (+)

Art-emis

12 Mai 2026

 

În prima jumătate a veacului al XX-lea, Nicolae Titulescu a dat maximă strălucire României şi numelui de român pretutindeni în lume

Diplomaţia României din perioada 1919-1939 a fost conformă tradiţiilor istorice ale ţării şi a avansat un program îmbrăţişând exclusiv principii şi obiective specifice raporturilor interstatale, precum, în rândul întâi, cooperarea internaţională şi egalitatea între state, combaterea revizionismului şi excluderea războiului din viaţa internaţională. Şi tradiţiile, şi principiile sau obiectivele urmărite, şi modul concret în care a fost practicată diplomaţia României între cele două conflagraţii mondiale, totul, dar absolut totul, poartă - astăzi, ca şi atunci - un nume de primă mărime şi de incontestabilă rezonanţă universală - Nicolae Titulescu.

Ministru de Externe şi de Finanţe al României în câte două rânduri, delegat la Conferinţa Păcii de la Paris din 1919-1920, titular al Legaţiilor române de la Londra, Paris Bruxelles, delegat permanent al ţării la Societatea Naţiunilor de la Geneva cu începere din 1920, preşedinte - în mod excepţional - de două ori al Adunării Generale a Societăţii Naţiunilor, principal negociator român în reglementarea inextricabilelor probleme ale reparaţiilor şi datoriilor noastre din primul război mondial către Marea Britanie şi S.U.A., semnatar al Tratatului de Pace de la Trianon, prin care se recunoştea pe plan internaţional Unirea Transilvaniei cu Patria-mamă, proclamată la 1 Decembrie 1918, făuritor al Convenţiei internaţionale privind recunoaşterea Unirii Basarabiei cu Ţara (28 octombrie 1920) şi coautor al faimoasei Convenţii pentru definirea agresorului (3-5 iulie 1933), militant neobosit pentru consolidarea unităţii de stat, a independenţei şi integrităţii teritoriale a României Mari, pentru întărirea Micii Înţelegeri şi a Înţelegerii Balcanice, pentru cooperarea rodnică şi pozitivă a Bucureştilor cu Franţa, Anglia, Polonia, Iugoslavia, Grecia, Turcia, Cehoslovacia şi U.R.S.S., prin tratate bilaterale sau în cadrul „fronturilor neagresive” oriental şi european, unul dintre principalii autori ai Convenţiei de la Montreux din 1936 privind regimul Strâmtorilor Mării Negre, rămasă în vigoare până astăzi, dascăl şi orator de excepţie, îmbinând un deosebit farmec personal cu o temeinică pregătire istorică şi juridică, toate, atât de necesare, negocierilor, Nicolae Titulescu, a intrat în legendă încă din timpul vieţii, se confundă - de multe decenii - cu însăşi diplomaţia, în accepţiunea cea mai largă şi, deopotrivă, cea mai limitată a termenului.

Aşa cum s-a observat cu deplin temei, la Centenarul naşterii sale, în 1982, „despre activitatea lui Nicolae Titulescu s-a scris şi se va mai scrie cu aceeaşi asiduitate şi admiraţie tot atât timp cât nu se vor fi diminuat preţuirea şi gratitudinea noastră pentru opera sa, indiscutabil una dintre culmile de manifestare a geniului românesc de oricând şi de pretutindeni, de impunere a acestuia în conştiinţa universală”[1]. Întrucât, alături de I.I.C. Brătianu, Mareşalul Ion Antonescu, P.P. Carp, Iuliu Maniu şi Vintilă I.C. Brătianu, de N. Iorga, Mircea Eliade şi George Enescu, de Lucian Blaga şi Liviu Rebreanu, de G. Călinescu şi Mircea Eliade, de C. Brâncuşi şi Gh.I. Brătianu, de I.G. Duca, Take Ionescu şi Grigore Gafencu, N. Titulescu se numără între personalităţile de excepţie care, mult dincolo de limitele domeniilor ilustrate, au dat, în prima jumătate a veacului al XX-lea, maximă strălucire României şi numelui de român pretutindeni în lume. Prin întreaga sa activitate politică, N. Titulescu a tins la crearea echilibrului ideal între organismul intern solid al statului român[2] şi poziţia lui internaţională, aceasta îndeosebi după făurirea României Mari în 1918[3].

Din acest punct de vedere, de numele şi de eforturile sale neobosite, ca şi de acelea ale tuturor colaboratorilor săi apropiaţi sau mai depărtaţi şi mulţi, rămâne legat saltul ce s-a înregistrat în privinţa statutului internaţional al României[4], de la statul cu interese fie ignorate, fie „limitate”, cum era înainte de Războiul Mondial din 1914-1918 şi, oficial, chiar după aceea, mai precis în vremea Conferinţei Păcii de la Paris, la statul pe deplin suveran şi independent în concertul naţiunilor.

Nota redacției - Citiți descrierea marelui istoric Buzatu despre „Ilustrul Titulescu” și încercați să apreciați cât a decăzut România și unde a ajuns, dacă Ministrul de Externe actual este prostia întruchipată în numele predestinat - Țoiu - este o calamitate, care ca eprezentantă a României pe plan extern a călcat în toate gropile aflate în cale… „Unde ești, Tu, Țepeș Doamne ?”…

-------------------------------------

[1] Gh. Buzatu, coordonator, Titulescu şi strategia păcii, Iaşi, Editura Junimea,

1982, p. 17; ediţia a II-a, anastatică, Tipo Moldova, 2010.

[2] Nicolae Titulescu, Discursuri, ediţie Robert Deutsch, Bucureşti, Editura

Ştiinţifică, 1967, p. 110.

[3] Vezi Ioan Scurtu, coord., Istoria Românilor (1918-1940), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, passim; Ioan Scurtu, Gh. Buzatu, Istoria Românilor în secolul XX (1918-1948), Bucureşti, Editura Paideia, 1999, passim.

[4] Cf. Mircea Maliţa, Diplomaţia. Şcoli şi instituţii, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1975, p. 449; Viorica Moisuc, Acte fundamentale ale statutului politico-juridic al României în perioada 1918-1940, în „Probleme de politică externă a României”, II, 1918-1940, Bucureşti, Editura Militară, 1977, p. 13-195.