Interviu filo-român
Jurnalistică
ION MALDARESCU
Art-emis
12 Mai 2026
Anii au trecut, dar
interviul (Ion Petrescu, analist militar și Ion Măldărescu) din anul 2013 pe
care vi-l prezentăm are încă numeroase puncte de vedere actuale și astăzi
pentru comparație și aducere aminte (Redacția
ART-EMIS),
Într-un timp dominat de
mediocritatea intelectuală, a majorităţii emisiunilor de televiziune, de
abundenţa programelor radiofonice pur distractive, de o presă scrisă lascivă,
un dialog cu un conaţional ce are convingeri ferme, care-i pecetluiesc evident existenţa,
este o şansă. La o respiraţie liberă! Într-o ţară prostită - la scenă deschisă.
Interlocutorul meu este tenacele publicist Ion Măldărescu, realizatorul
revistei on-line ART-EMIS, un magazin cultural și de opinie cu impact la români
din ţară şi peste hotare, în mod aparte în Germania. Întrebările esenţiale au
fost generate de profilul şi principalele subiecte abordate în bi-săptămânalul
menţionat. Interogaţiile adiacente ţin de diferenţele de opinii, fireşti,
dintre intervievat şi iniţiatorul acestui dialog. De interes general.
Ion Petrescu: Problema mareşalului Ion Antonescu. De ce mai
consideraţi, acum, că a rămas, de actualitate, tema opţiunilor mareşalului Ion
Antonescu, în ultima conflagraţie mondială, în opoziţie cu decizia monarhului
de atunci, care a decis, la 23 august 1944, un alt curs al istoriei naţionale,
dovedit ulterior a fi deloc benefic prosperităţii României? Ulpian,
juristconsultul împăratului Alexandrus Severus afirma: „Honeste vivere,
alternum non laedere, suum cuique tribuere!” (Să trăieşti
cinstit, să nu dăunezi altuia, să dai fiecăruia ceea ce i se cuvine!), adagiu
care a rămas în analele dreptului. Este şi motivaţia dialogului nostru. În
speţă, spaţiul dezvoltării acestei teme de interes naţional este limitat, iar
problema mareşalului Ion Antonescu, supusă cunoaşterii, fie şi numai din
perspectiva unor corespondenţe stabilite fără caznă, trebuie să clarifice
misiunea sa de Conducător al Statului, prin combaterea manevrelor de culise ale
fabricanţilor de istorii, care au fraudat şi fraudează de amar de vreme
imaginea sa şi adevărul. Mi-e teamă însă că de la marea amploare aperceptivă,
care a traversat istoria, până la adevărul de sub cheie, e un pas enorm de
făcut. Tocmai de aceea, accentul trebuie pus pe amprenta personalităţii sale,
asupra evenimentelor din contextul geopolitic în care a fost investit ca şi
conducător al Ţării. În acest scop, găsesc imperios necesară o succintă
retrospectivă a nefericitei etape istorice la care vă referiţi.
Ion Măldărescu: În economia acestui brainstorming poate avea relevanţă...
Debutul sângerosului conflict se află şi azi ascuns şi păzit straşnic în marile
arhive ale S.U.A., Rusia, Germania... unde accesul ne este - încă -
restricţionat. 1939 este an de referinţă în declanşarea celei mai mari
conflagraţii a omenirii. La 23 august 1939 a fost parafat machiavelicul pact
Hitler-Stalin, cu Protocolul Adiţional Secret, desecretizat abia după 70 de
ani, de la semnare -, din care redau aici ultimele două precizări edificatoare: „Articolul
III. Privitor la Sud-estul Europei, atenţia este atrasă de către partea
Sovietică privitor la interesul acesteia în Basarabia. Partea Germană declară
dezinteresul politic total în această regiune. Articolul IV. Prezentul Protocol
trebuie tratat de ambele părţi ca unul strict secret”.
I.P.: În mod paradoxal, azi Germania este vizibil interesată de
landul dintre Prut şi Nistru. Revenind,1940 a fost, pentru România, anul
rapturilor teritoriale: Diktatul de la Viena, pierderea Cadrilaterului şi
ultimatumul sovietic de la 26-28 iunie 1940. „Aliaţii tradiţionali” - cum le
place unora să le spună - erau preocupaţi de propria soartă: Franţa capitulase,
Anglia s-a retras pe propria insulă, navigând pe valuri nesigure, americanii
nici nu vroiau să audă de război. Singura alternativă pentru recuperarea teritoriilor
pierdute de către România era Germania. Demers început prin întâlnirea Regelui
Carol al II-lea cu Hitler şi preluat de generalul Ion Antonescu, în septembrie
1940. Nu este totuna să fii conducător al unei ţări, în timp de pace şi
prosperitate, cu a fi lider al aceleiaşi ţări în vremuri tulburi, când întreaga
omenire se îndrepta implacabil spre un război total, inevitabil, inclusiv
pentru România.
I.M.: Un principiu valabil şi azi... La 22 iunie 1941 a început
cruciada românească pentru realipirea teritoriilor răpite de U.R.S.S.. A fost
trecerea Nistrului o eroare? Exista alternativă? A urmat marele eşec al Axei,
la Stalingrad. Dar, pentru a ne lămuri, să îl lăsăm pe Mareşalul Antonescu să
vorbească: „Istoria se scrie cu spada! Anul trecut [în
1940] ne-au luat ruşii Bucovina. Noi luptăm acum să rămână Bucovina în
stăpânirea neamului românesc. Dacă n-avem aliaţi puternici, care să aibă
unitate de interes, şi aşa o pierdem. Nu putem rezista faţă de aceştia, de la
Est. De aceea a trebuit ca, în tot timpul vieţii noastre istorice, să facem o
necontenită echilibristică. [...] Am făcut mereu sentimentalism pentru că
suntem filo-francezi - şi am pierdut graniţele neamului românesc -, pentru că
am fost filo-englezi - şi am pierdut hotarele ţării noastre! Noi,
filo-francezii! Dar nici nu ştie ţăranul ce este aceea. Nici nu i-a văzut în
pictură măcar, nici pe francezi, nici pe englezi. Noi trebuie să fim
filo-români şi să ştim cum să ne putem apăra graniţele. [...] În circumstanţele
internaţionale de azi, pe ce ne putem sprijini situaţia noastră? Pe germani. Nu
ne sprijinim pe Germania, suntem sfârtecaţi”.
I.P.: Vă întrerup. În situaţia de azi, din fericire, este bine
că avem parteneriatul strategic cu Statele Unite. Mareșalul Ion Antonescu
afirma „Dacă o făceam la timp, scăpam Statul Românesc. Şi în lupta pe care o
purtăm, puteam eu, când se băteau germanii cu ruşii, după ce am luat Basarabia,
puteam să mă opresc? Sau să fi făcut cum spun unii: să fi aşteptat, că ne-ar fi
dat-o, la pace, englezii? Puteam să stau cu braţele încrucişate, când germanii
se băteau cu ruşii şi să aştept ca să ni se dea Basarabia de către
englezi ? Şi dacă am fi pornit la luptă, fără Germania nu ne puteam lua
Basarabia. Bravura soldatului român? Priceperea generalului Antonescu? Sunt
mofturi. Putea să fie generalul Antonescu de un miliard de ori mai priceput şi
soldatul român de un miliard de ori mai brav: Basarabia şi Bucovina nu le luam
de la ruşi. Şi, după ce le-am luat, cu ajutorul Armatei Germane, puteam să mă
opresc la Nistru? Puteam eu să spun: «Eu mi-am luat partea mea, mă opresc
aici!»? Ca şi doi ţărani, care pun ce au împreună ca să-şi are locul şi, după
ce unul şi-a arat, să spună celuilalt: Eu nu te mai ajut, fiindcă mi-am făcut
treaba mea. Dar aceasta n-o fac nici doi ţărani. Şi atunci cum mi se poate
pretinde să fac eu aceasta, pe plan militar? Ar însemna să dezonorez şi Armata
şi Poporul Român, pe veci. Ar fi o dezonoare pentru noi, să mă fi dus până la
Nistru şi să le fi spus nemţilor apoi: la revedere. Vedeţi în ce stare de
decadenţă se găseşte conducerea acestui Stat, dacă se găsesc între conducători
oameni cu o astfel de mentalitate, care ne cer să lăsăm pe nemţi să se bată şi
noi să aşteptăm de la englezi Basarabia şi Bucovina. Se înşeală cine crede ca
ne-ar fi dat cineva Basarabia şi Bucovina, dacă nu ne-am fi bătut pentru ele cu
ruşii. Ba poate că atunci ne-ar fi întors foaia şi ne-ar fi spus că am făcut o
rea politică, pentru că nu ne-am bătut”.
I.M.: Cam
lung citatul din stenograma Consiliului de Miniştri, din acea epocă, dar
necesar... „… Generalul Antonescu n-a înşelat, nu înşeală şi nu va
înşela niciodată. [...]. Aşa-zisa opoziţie, prin elementele ei bine cunoscute
ca valoare, ca trecut şi ca aviditate de a reveni la conducere, chiar peste
cadavrul Ţării, complotează şi întreţine această operă inconştientă de slăbire
a moralului, de defetism, de trădare.” Rânduri memorabile, din cartea
lui Gheorghe Buzatu - Românii în arhivele Kremlinului. Duplicitatea
opoziţiei din România, aliată cu nemulţumirea unor generali dispuşi să trădeze,
generali aflaţi sub oblăduirea unui suveran incompetent să conducă Ţara, au
permis şi creat condiţiile propice complotului de la 23 august 1944,
ocuparea Ţării de către Armata Roşie şi teroarea anilor care au urmat.
I.P.: Referirea la suveran este doar opinia
dumneavoastră. Ei bine, siliţi de împrejurări să intre în război, miile de
soldaţi români l-au dus până la final, făcându-şi datoria pentru Ţară. Nu ei
poartă responsabilitatea pentru modul în care s-au încheiat ostilităţile.
„Analiştii” de conjunctură şi teoreticienii cârcotaşi l-au acuzat pe
Mareşalul Antonescu că nu s-a oprit pe Nistru, dar nu au îndrăznit să
întrebe ce a căutat Armata Română dincolo de graniţa de vest a ţării.
I.M. Bună observaţia... De peste două decenii,
guvernanţii postdecembrişti, preocupaţi nu de redresarea Ţării, ci de
prosperitatea personală, nu s-au arătat interesaţi să reclame şi să pretindă
scuze de la Germania şi de la Federaţia Rusă pentru consecinţele nefaste ale
Pactului Molotov-Ribbentrop!
I.P.: O afirmaţie greu digerabilă de ex-miniştrii de externe
postdecembrişti, dar corectă, în raport cu ceea ce au făcut şefii diplomaţiilor
altor state, în situaţii comparabile... Ei nu au cerut anularea pactului
şi a anexelor sale secrete. Paradoxal, la orizont se profilează o versiune
modernizată a celui vechi, încă nedeclarat anulat, la care lustragii din
guvernele şi parlamentul României rămân impasibili, ba chiar subscriu tacit.
I.M.: Unicul
supravieţuitor… Nu cred. Şi asta pentru că, din fericire, interesul strategic
al aliaţilor, în general, şi al americanilor, în mod special, a determinat
mutarea, începând cu Summitul NATO, de la Lisabona, din anul 2011, a graniţei,
de facto, a teritoriului protejat militar, de pe Prut pe Nistru.
Continuăm. După lovitura de stat, din 23 august 1944, a urmat aceea din
decembrie 1989, despre care publicaţi articole inedite, menite a atesta
implicarea unor servicii secrete străine. În ce scop? 1941, 1944 şi 1989 au
fost ani de cotitură în istoria modernă şi recentă a Neamului Românesc. Un
istoric autentic trebuie să fie capabil să se transpună în atmosfera epocii
cercetate, să analizeze sub imperiul obiectivităţii, nu prin reconsiderarea
post-factum - eroarea fundamentală a veleitarilor. Un istoric de veche cultură
patriotică, trebuie să stăruie în tradiţia adevărului, şi să refuze cu toată
fiinţa spirituală să fie părtaş al unor scenarii şi regii care primejduiesc
Istoria, în general şi Istoria Neamului, în special. Amintesc aici
personalitatea unor mari istorici contemporani, părinţii unor teze care
echivalează cu o reacţiune şi al căror statut moral se găseşte dincolo de orice
comentarii: Florin Constantiniu, Gheorghe Buzatu, Dinu C. Giurescu, Jipa Rotaru,
Cristian Troncotă, Corvin Lupu, Petre Ţurlea... cărora li s-a adăugat istoricul
american Larry Watts.
Unicul scop al articolelor
publicate în revista ART EMIS este „deconspirarea” adevărului istoric, dat
fiind faptul că oamenii au de obicei numai conştiinţa periferială a unui
eveniment. În opinia mea, atât momentul 23 august 1944, cât şi decembrie 1989 sunt
acte de Înaltă Trădare Naţională. La 23 august 1944, fostul suveran - pe atunci
un tânăr despre care Constantin Sănătescu afirma că „... Majestatea Sa
se pricepe la motoare, dar asta nu-i de ajuns pentru un rege!”, sfătuit
de camarila servilă, ce roia în jurul său, a decis să iasă - lamentabil - „de
sub papucul Mareşalului”. Urmările au fost catastrofale.
Ţara a fost ocupată de ruşi şi
condusă de alogenii care au decimat intelectualitatea românească, aproape
până la dispariţie. Pentru că există o răsplată, pentru că „Dumnezeu nu
bate cu parul”, participanţii la complot au sfârşit tragic, ajungând
victime ale propriei trădări. Atunci, la 23 august 1944, suveranul a arestat
capul propriei armate şi, în plin conflict militar, l-a predat inamicului.
Atunci, la 23 august 1944, cum afirma Iosif Constantin Drăgan „Regele
încredinţase ordonanţei sale secretul cifrului de la seiful unde acesta trebuia
să-l închidă pe Mareşal. De la general la subofiţer, Coroana s-a rostogolit
lamentabil”. Fostul suveran, dar n-a avut niciun interes ca adevărul
să iasă la suprafaţă. S-a străduit să păstreze tăcerea.
I.P.: Am altă opinie. Am discutat de două ori, cu Majestatea Sa
Regele Mihai şi rămân la părerea că numai când va fi invitat la realizarea unui
documentar în care iniţiatorii să nu fie pro sau contra unui anumit curs al
evenimentelor, din august 1944, va răspunde, onest, la întrebări care practic
nu i-au fost puse! Însă Agenda lui Carol al II-lea, unde
Mareşalul a notat derularea arestării, ascunsă vreme de decenii de către un
membru al gărzii Palatului, „strigă” adevărul. Nici despre sângerosul decembrie
1989, când românii s-au repezit spre prăpastie precum oile lui Panurge, nu s-a
scris, încă, întregul adevăr şi sunt puţine perspective ca el să vadă prea
curând lumina oficială. Să nu uităm că, lucrătura aceloraşi regizori din '89, a
fost ca şi jocul de Domino din nordul Africii, al anului 2012.
I.M.: Îmi place dialogul cu dumneavoastră. Mă provocaţi.
Regizorii schimbării la faţă a României, din anul 1989, sunt diferiţi de cei
care au iniţiat primăvara arabă. Primii nefiind deloc încântaţi de libertatea
de exprimare oferită de Internet. Să-i fim recunoscători istoricului Corvin
Lupu, pentru curajul de a deconspira numeroase momente ale trădării
decembriste! De altfel, încă din 1990, dizidentul sovietic, Vladimir Bukovski,
una dintre sursele bine informate din Estul Europei, menţiona: „Niciodată
rolul K.G.B.-ului în U.R.S.S. şi în străinătate nu a fost atât de important.
Serviciile secrete sovietice sunt cele care au vegheat la răsturnarea lui
Ceauşescu în România, care au lansat „revoluţia de catifea” în Cehoslovacia,
care au luat măsuri pentru răsturnarea lui Erich Honecker în Germania
Răsăriteană, producând îndeosebi circumstanţele favorabile distrugerii zidului
Berlinului”.
I.P.: Cu asta sunt de acord. Ca publicist, cu o atentă
monitorizare a evoluţiei celui de-Al Doilea Stat Românesc, ce estimare faceţi
privind şansele Republicii Moldova de a îşi continua drumul spre integrarea în
Uniunea Europeană, apropierea de România şi depărtarea de fosta putere
imperială, de la răsăritul Europei?
„Suntem aici, de mii
de ani, la poarta furtunilor şi a trecerii oştilor - spunea Nicolae Iorga. Suntem aşezaţi într-un punct
geografic unde interesele „imperiilor” s-au intersectat de-a lungul secolelor
cum, de altfel se întâmplă şi astăzi. Romanii, turcii, ruşii, austriecii,
nemţii... Acum americanii.
I.M.: Menţionarea americanilor mă amuză, dar nu subscriu la ea.
Însă nu vă cenzurez. Eu cred că toţi au venit aici pentru a cere „pământ şi
apă”. Ce nu li s-a dat de bună-voie, au luat cu de-a sila. De la primul rapt
teritorial rusesc asupra Basarabiei s-au împlinit 200 de ani. Douăsprezece,
chiar treisprezece invazii ruseşti şi-au rostogolit tăvălugul peste pământul
românesc, dintre Prut şi Nistru, graniţa de est, firească, a României şi a
Europei. În 1940 Molotov a greşit traseul, mâzgălind pe hartă şi ceea ce nu
ceruseră prin ultimatumul din 26-28 iunie. Mareşalul a adus pământul românesc
la trupul Ţării, pentru ca Aliaţii să i-l dea înapoi lui Stalin, cu Românie cu
tot. Cum să ignorăm, să negăm aceste realităţi? De-a lungul secolelor, prin
grija Rusiei ţariste, apoi prin cea a Uniunii Sovietice, s-au produs schimbări
dramatice în structura populaţiei dintre Prut şi Nistru, dar sentimentul
românesc n-a putut fi înnăbuşit niciodată. Marea ratare a momentului -
premeditată şi dictată, de altfel - din 1990 nu poate fi, nici ea ignorată.
I.P.: Aici aveţi dreptate. Am fost la Primul Pod de
Flori peste Prut. La Ungheni. Ca ofiţer. Ambasada rusă trimisese doi ofiţeri
KGB, care erau palizi şi tremurau lângă mine şi comandantul batalionului de
grăniceri, de la Iaşi, privind îngroziţi mulţimea de români şi întrebând, în
neştire: „Ce se întâmplă?” Atât de mare a fost atunci frica sovieticilor încât
- am mai scris despre asta, dar o repet - generalul Petre Teacă, care comanda
atunci trupele de grăniceri, a fost plimbat cu elicopterul, de generalii sovietici,
pentru a i se arăta camioanele cu trupele speciale, dotate cu câini, precum
naziştii, ascunse în păduri, gata de intervenţie sângeroasă, dacă acei peste
1.000.000 de români, care au trecut paşnic, Prutul, la fraţii lor, ar fi dorit
atunci proclamarea reunirii. Mă uitam la ofiţerii sovietici, grăniceri ca şi
noi. Erau livizi! Asta e. În 1992 a curs sânge pe Nistru. Armata a 14-a
rusă a agresat teritoriul tinerei republici, sub ochii „nevăzători” şi gura
tăcută ale marilor puteri. Jocurile erau făcute, iar primul preşedinte al
României postdecembriste a trădat, fără ezitare, interesele ţării. Ceilalţi doi
i-au continuat „opera”. Vă mai amintiţi de Doina şi Aldea Teodorovici, de
Virgil Tatomir? Dusu-s-au la cer, dar nu de bună voie.
I.M.: Vis-a-vis de conflictul de pe Nistru lucrurile sunt
mai nuanţate. Ion Iliescu a fost, ca de obicei, prudent, ca să fiu elegant, dar
ulterior a condus România la momentul invitării acesteia în NATO. Emil
Constantinescu a semnat și parafat cunoscutul Tratat cu Ucraina, dar tot el
este cel care a determinat opţiunea României spre aliaţi, în momentul
operaţiunilor militare decisive din spaţiul ex-iugoslav. Traian Băsescu şi-a
atras antipatia multor conaţionali, pentru măsuri interne şi atitudini pe care
nu le mai evoc, dar are meritul - chiar dacă enervează afirmaţia mea - de a fi
menţinut Parteneriatul Strategic cu Statele Unite. A cărui valoare reală,
actualii guvernanţi abia acum o înţeleg.
Revenind la „drumul spre
integrarea în Uniunea Europeană, apropierea de România şi depărtarea de fosta
putere imperială, de la răsăritul Europei”, ceaţa este destul de densă, iar
vizibilitatea asupra perspectivei, neclară. Federaţia Rusă nu-i dispusă
să-şi abandoneze avanpostul transnistrean şi să-şi retragă trupele de ocupaţie.
Puţin le pasă americanilor sau Uniunii Europene de ruda săracă - România.
Tratate, înţelegeri? Fum şi aburi!
I.P.: Bun. Vă respect tirada, ca jurnalist acid, dar diplomaţia
superputerii lumii nu se face la talk-show-urile din România. Fum şi aburi or
fi pe ochii celor care decriptează lumea doar pe baza informaţiilor primite
prin presa bulevardieră, din ţară.
Tratatele nu se fac
pentru a fi respectate decât de către căţei, nu şi de dulăi. Anul 1989 a fost o
catastrofă planetară şi din alt punct de vedere: S.U.A. a fost lipsită de
obiectul muncii, adică de inamicul din vremea războiului rece, iar echilibrul
de forţe a suferit modificări derutante. În „Domnia haosului absolut”, cum a
botezat perioada în care trăim eruditul istoric Gheorghe Buzatu, a erei
„ciocnirii civilizaţiilor şi refacerii ordinii mondiale” definită astfel de
către Samuel Huntington, interesele au fost acoperite cu o modernă şi
perfecţionată reţea de camuflaj, sub care nu au acces decât „avizaţii”. Marile
scamatorii şi discriminări ale Consiliului Europei şi ale celor mai puternice
state, membre ale U.E., interesata „vizită a bătrânei doamne”, mecanicul-şef al
locomotivei europene, la Chişinău, din anul trecut, presiunile Ţarului Putin şi
controversatul scut anti-rachetă de la Deveselu, sunt doar câteva elemente de
suprafaţă.
Scutul o fi controversat pentru dumneavoastră. Dovadă că
am avut dreptate că informaţiile furnizate opiniei publice de oficialii de
ieri, ca şi cei de azi, sunt minimale, insuficiente, rod al unei aroganţe
bazată pe surpraaprecierea rolului lor, la diferite eşaloane ale structurii de
stat. Iar trupele ruseşti „de pacificare”, avide de sânge românesc nu
ezită să tragă în plin asupra românilor. Forţele de ordine din Republica
Moldova sunt timorate de acţiunile anti-unioniste, dirijate şi puse în practică
de serviciile secrete ruseşti, iar manifestanţii unionişti sunt lăsaţi pradă
violenţei atacatorilor. România tace! Toate aceste detalii nasc, firesc,
întrebări privind viitorul Republicii Moldova şi realipirea la Ţara mamă.
I.P.: Zoe de la
Chişinău...
Eu nu văd aşa
lucrurile. Şi tot răul descris de dumneavoastră limpezeşte mentalitatea
fraţilor de peste Prut. Evenimentele de ultimă oră demonstrează ceea ce am mai
afirmat. Rusia nu mai are dreptul să treacă Nistrul, fie chiar cu un singur
bocanc militar. Restul ţine de focurile de artificii politice locale. Precum
obsesia lui Mihai Ghimpu de a schimba pe actualul ministru al apărării, Vitalie
Marinuţă, cel mai pro-occidental membru al guvernului în funcţiune, cu o...
muiere! Ultimul cuvânt l-am folosit aidoma unui duş rece, pentru că toate
politicienele aduse în ministerul armatei, cel de la Bucureşti, s-au dovedit a
fi isterice, ridicole, demne urmaşe ale celebrei Zoe, din piesa „O noapte furtunoasă”, de Ion Luca şi
Caragiale.
În schimb, eu nu uit că Napoleon,
afirmând că „drumul spre inima soldatului trece prin stomac” nu
a greşit. Ce a oferit - concret - integrarea europeană României? Ce poate ea
oferi românilor de dincolo de Prut? Promisiuni şi mărgele. Ce poate oferi
România surorii ei oropsite, în această domnie a haosului absolut? Este
capabilă România, vrea Uniunea Europeană să ofere ceea ce Federaţia Rusă poate?
În contextul impusei regionalizări, este capabilă România să-şi apere hotarele,
nu de la Nistru pân-la Tisa, măcar de la Nistru până la actuala graniţa de vest
a Ţării? „Fosta putere imperială de la estul Europei”, cum aţi
definit-o dumneavoastră, nu este tocmai o fostă, ci actuală putere economică,
politică şi militară, chiar dacă poartă uniformă nouă. Imnul a rămas acelaşi.
I.P.: Staţi un pic! Toţi, dar toţi europenii, dintre Prut şi
Nistru, inclusiv Vladimir Voronin îşi doresc ca să nu mai fie trataţi ca
locuitori de categoria a doua, a bătrânului nostru continent! De unde vine şi
jocul, la două capete, a multor moldoveni, care amintesc de posibilitatea
urnirii spre Uniunea EuroAsiatică. În ce an ne aflăm? 1940? Nu. Iar în 2013
orice atac la adresa României va fi considerat unul la adresa NATO. Dacă nu
ştiţi, vă spun eu, aşa, ca luare aminte, pentru unii cititori. Mai puţin de cinci
minute face un avion de luptă american, decolat de la baza situată la Mihail
Kogălniceanu, până la punctul aerian de admirare turistică integrală a
Tiraspolului... Într-un dialog pe care l-aţi purtat cu distinsa doamnă
Maria Diana Popescu, abordând acelaşi subiect, ea sugera clarificarea
printr-un referendum pe ambele maluri ale Prutului, privind alternativa
unionistă. Susţin afirmaţia, considerând-o ca fiind calea reală de a afla
părerea nefalsificată a poporului român. Un referendum „nearanjat, necosmetizat,
ne-electronizat pe computere!”, ci lămuritor. Falsa soluţie cu drumul spre vest
al Republicii Moldova şi „unirea” celor două state româneşti în conglomeratul
înstelat al drapelului albastru serveşte interesele globalismului agresiv, dar
mai puţin interesele României. Nici „integrarea”, nici „unirea” nu vor fi
înfăptuite dacă poporul nu le vrea. Dacă se doreşte Unirea, să se facă, în
pofida dictaturii U.E. şi/sau a Federaţiei Ruse! Ce păcat! Lumea nu
avansează deloc. Doar şantajele. Restul e „preacurvie”!
I.M.: Faptul că vă respect libertatea de exprimare nu vă
scuteşte de o replică pe măsură. A fost referendum la ruperea Basarabiei de
România? Hai să fim serioşi. Mergem mai departe. Bomboana pe coliva
relaţiei europene, cea obiectiv necesară, între două state membre ale
comunităţii euro-atlantice, precum România şi Ungaria, a fost agitarea, în
scopuri nu doar propagandistice, a drapelului secuiesc, nu numai pe plaiuri
transilvane. Cum comentaţi acest pretext infantil, din perspectiva ţelurilor
vizate de iniţiatori? În nenumărate rânduri au fost puse bomboane pe coliva -
nu a relaţiei europene, ea există doar pentru unii parteneri -, ci a relaţiei
România-Ungaria, iar aşa-zisul pretext al drapelului secuiesc nu este deloc
infantil.
I.P.: Plecând de la datele ultimului referendum, pe teritoriul
României ar exista „fabulosul” număr de 150 de secui declaraţi. Aşadar, ei de
abia ar putea alcătui un cătun, nicidecum o localitate, darămite o „Ţară”.
Extremismului naţionalist ungar şi doctrina ungaristă sunt o realitate. Deşi
suntem în secolul al XXI-lea, fantoma Imperiului Ungar este plimbată între
Budapesta şi porţile Ardealului, sfidează toate reglementările Uniunii
Europene, care tace. Principala vină nu este însă a Uniunii Europene, nu este a
Ungariei, ci a saltimbancilor politici căţăraţi pe volanta rotitoare a puterii
din România postdecembristă. Rând pe rând, cu acceptul tacit al guvernelor
aservite altor interese decât celor româneşti, minoritatea maghiară din România
a primit, nu drepturi, ci privilegii, date spre exemplu altor state de către
însăşi Uniunea Europeană. Vreme de peste două decenii, cât a fost cocoţată la
putere, U.D.M.R. - coloana a V-a a serviciilor speciale din Ţara vecină şi
(ne)prietenă -, a reuşit să penetreze toate structurile decizionale româneşti,
inclusiv serviciile secrete.
I.M.: Afirmaţia ultimă nu o cred. Eu chiar am încredere în
elita serviciilor secrete româneşti. Şi ştiu ce spun. Moştenirea Gojdu a fost
înstrăinată cu acordul guvernului Tăriceanu, prin „faimosul” ministru de
externe M.R.U., Laszlo Tökes, europarlamentar din partea României a jurat
credinţă Ungariei şi pledează împotriva ţării care l-a trimis în Parlamentul
European. Consilierul personal al premierului actual al României - tot de etnie
maghiară - a declarat în acelaşi forum că el nu reprezintă România, iar astăzi
întinde arcul spre caracterul naţional al Ţării… Criminalii de război maghiari
au statui pe teritoriul României, iar Mareşalul ROMÂN, Antonescu, este asasinat
şi/sau demolat în fiecare zi. Garda Maghiară, organizaţie interzisă în Ungaria
îşi face de cap în România.
I.P.: Ei, aş! Maestre, dacă iar m-aţi provocat, forţa
expediţionară a României, călită în trei teatre de operaţiuni militare –
ex-iugoslav, afgan şi irakian – are nevoie doar de 10 ore, pentru a reitera
exemplul înaintaşilor, care s-au fotografiat în faţa parlamentului aflat pe
malul Dunării. Nu cel din Slovacia, asta ca să nu avem dubii... Un cretin face un simulacru de execuţie publică
a lui Avram Iancu şi autorităţile româneşti numai că nu-l felicită,
bagatelizând obrăznicia. Omul îşi dorea să devină simbolul
„represiunii româneşti". Nu i-a ţinut figura... Preşedintele,
Prim-ministrul, Guvernele şi Parlamentul României, au amuţit, în timp ce
omologii lor unguri îndeamnă cetăţenii români de etnie maghiară la ură, la
nesupunere civică şi autonomie pe criterii etnice.
I.M.: Este opinia dumneavoastră. Nu subscriu la aceasta… La
ordinul U.E. - această Nouă Uniune Sovietică - Guvernul României le pune
pe tavă oferta regionalizării. Cerşim accesul la spaţiul liber de circulaţie în
superstatul unde ni s-a dat brânci şi-am devenit sclavi. La antipod, cu
concursul Occidentului şi al cârpacilor noştri, care prestidigitează cu
destinul naţiunii, am ajuns să cerşim drepturile înscrise în lege şi în
reglementările Uniunii, în loc să reclamăm nerespectarea lor şi discriminările
la care suntem supuşi. Ar fi timpul să ne trezim din adormire şi să ne scuturăm
de căpuşele care sug de pe spinarea răbdătorului popor român. U.E.
are copiii ei preferaţi, România a fost stoarsă de resurse, dispreţuită şi
aruncată la periferia conglomeratului ipocrit, la fel de corupt ca cel
mioritic. Este corect că Uniunea ne-a trântit chestiunea Tezaurului în nas? Ce
urmează? Preconizatul Diktat de la Bruxelles? Marea confiscare a economiilor
populaţiei, la fel ca în Cipru? Sau se gândesc la un plan Kosovo? Nu le merge!
Cu românii vor avea de furcă. Deşi răbdători până la absurd, românii, cu bunele
şi mai puţin bunele lor obiceiuri au înscrisă în gena lor unitatea de neam.
I.P.: Chestiunea patriotismului în anul 2013 - Unul dintre cei mai prestigioşi
colaboratori ai revistei dvs. este istoricul Gheorghe Buzatu. Mai poate fi - în
lumea cinică de azi, în degringolada evidentă, din sistemul de învăţământ din
România - recursul la istorie o soluţie pentru revigorarea memoriei naţionale,
extrem de utilă celor ce mâine vor trăi în această ţară şi o vor conduce
aşa cum au fost deprinşi, sau distanţată considerabil, în sens înălţător,
de a colegilor istorici, vasta activitate de cercetare a ilustrului
Gheorghe Buzatu vine să aşeze tectonica istoriei pe baze solide, în
înfrăţire cu marile adevăruri care posedă, în temeliile lor, pilonii
patriotismului. Domnia sa se străduieşte în primul rând să scoată în evidenţă
evenimentul însuşi, care cere să fie constatat ca atare în relieful adevărului.
Personalitatea sa înnobilează paginile revistei ART EMIS, este de ce nu, acea
spiritualitate solară, cu un caracter prin excelenţă „regal”, care dă
orizontului spaţial şi temporal al naţiunii române un certificat de identitate
istorică.
I.M.: După haosul loviiturii de stat din decembrie
1989, educaţia tele-manelizată a condus la deteriorarea drastică a sistemului
educaţional şi de învăţământ. Istoria a devenit o materie facultativă, orele de
educaţie - puţine câte au mai rămas, sunt profilate pe directiva sexuală,
pe tolerare-promovare a homosexualităţii, pe diminuarea până la eliminare a
educaţiei în familiei. Pornografia şi trivialitatea sunt obiecte ale muncii în
instituţiile mass-media. Până şi monstruozităţile pornografice ale lui Cărtărescu
au fost trecute pe lista şcolară a literaturii obligatorii. În condiţiile
acestor dezrădăcinări şi dislocări orizontice ale poporului din matricea
naturală, putem vorbi despre Gheorghe Buzatu ca despre un exponent de mărime al
conştiinţei umane, ale cărui demersuri ştiinţifice ar trebuie predate în şcoli.
În ciuda condiţiilor vitrege şi a distrugerii sistemului haretian de
învăţământ, Neamul Românesc mai are copii şi tineri talentaţi, are genii pe
care - din păcate, nesocotite la ele acasă - le recunosc şi le racolează
străinii. De la ei poate veni salvarea Ţării. Pe ei trebuie să-i educăm în
spirit patriotic, nu să-i exportăm ca produs finit de materie cenuşie. Da!
Revigorarea memoriei naţionale este mai mult decât necesară, este o problemă de
viaţă şi de moarte a neamului nostru! Şi nu sunt patetic afirmând asta, sunt
realist.
I.P.: La finalul acestui dialog, sunteţi adeptul celor care
promovează sindromul mioritic al drobului de sare, deplângând, fără încetare,
decăderea societăţii de azi, sau un susţinător al mentalităţii de învingător,
specifică tuturor acelora care au marcat momentele de glorie ale neamului
nostru? Cui îi mai place sindromul drobului de sare? Ca de obicei,
adevărul e la mijloc. onsider că trebuie să ne situăm, undeva, între „Sindromul
mioritic al drobului de sare” şi „mentalitatea de învingător”. Costumând
cazuistica doar în alb şi negru, nu mai putem percepe nuanţele şi nici faptele
în contextul intern şi internaţional - extrem de complex. Nici minimalizarea
defectelor sau a pericolelor, nici exagerarea meritelor sau a calităţilor
poporului român, nu sunt soluţii de rezolvare. Trebuie să alegem soluţia optimă
între prudenţă, diplomaţie, demnitate şi îndrăzneală conştientă. Cercetarea,
recunoaşterea şi redarea adevărului istoric, cu toate aspectele sale, sunt
soluţiile salvării şi ale respectului de sine. Însă, atâta vreme cât, pe agenda
guvernanţilor, suveranitatea Ţării, demnitatea naţională şi nivelul de trai al
poporului român au aceeaşi importanţă pe care o are cucuta în creşterea
glandelor endocrine ale ţânţarului anofel sau naşterea prin cezariană a acvilei
carpatine, s-ar impune să ne luăm soarta în propriile mâini.
I.M.: Din păcate, cei mai mulţi dintre cetăţenii României
au fost transformaţi în zombies conectaţi la viaţă prin televizor, unde îşi
găsesc loc de refugiu cei ce fug de braţul amputat al Legii. Poporul român
rabdă ca prostul, nu iese în stradă, nu pune mâna pe par, atunci când este
ignorat sau scuipat în obraz de către „talibanii”, „mogulii” sau „baronii”
autohtoni. Nu mai pune mâna pe armă pentru a-şi apăra ţarina. Totuşi, încă se
mai găsesc oameni care îşi fac datoria, aşa cum pot, cu mijloacele rudimentare
pe care le au în dotare. Nu la mass-media mă refer, nici la Armata României -
pentru că ar fi prea multe de spus despre (ne)înzestrarea ei -, ci la
serviciile secrete. Regretabil este că şi în cazul acestora, deţinătorii
puterii decizionale nu ţin cont de rapoartele prezentate. Se conduc după
„miros” şi după interese de ei ştiute. De ce nu avem curajul să spunem că toate
guvernele şi toţi preşedinţii de după ’89 au tras cu sânge rece în poporul
român, au ucis România, industria ei, agricultura, sănătatea, învăţământul şi
au lăsat milioane de români fără locuri de muncă, fără viitor. Aceasta este
libertatea şi democraţia mult visată şi trâmbiţată? Democraţia care a
protuberat inechitate socială, slăvind agoniselile libertare ale Puterii? Ca
toate ţările periferiei capitaliste, România nu mai găseşte echilibrul
propice între importul occidental de orice fel şi propria producţie de valori.
Cam aceste lucruri ne-au oferit
relaţia de penetrare a capitalului într-o ţară, pâna mai ieri inaccesibilă. Ce
e obligată să producă România integrată? O cultură economică şi socială
instant, perisabilă, gata să se altereze şi să se alinieze la primul fluier al
Bruxelles-ui. În loc să ne fi dezvoltat, pe fondul libertăţii, propriile
capacitaţi, am fost obligaţi să ne adaptăm unui mers străin, destabilizator
realităţilor româneşti. Dacă luăm în considerare premisele de la care plecam
pentru următorii ani, în decembrie 1989, şi starea jalnică în care ne
aflăm în anul 2013, e limpede, ne mai rămâne să credem în minuni! Suntem un
popor în lanţuri, jefuit cu metodă, aflat la cheremul Occidentului şi hulit de
ursul de la răsărit. Ne zbatem în degringolada ideologiei capitaliste, când
însuşi capitalismul ca sistem este pus, astăzi, sub semnul întrebării. Şi nu mă
lamentez, ci constat cu amărăciune.
Capitalismul globalizat este
instrumentul perfect pentru vârfuri şi dezastruos pentru cei mai mulţi.
Specializaţi în acapararea puterii şi a zonelor de influenţă, în subjugarea
popoarelor prin îndatorare, amatorii de profituri uriaşe, corupţii, vânzătorii
propriilor popoare se simt bine în capitalism, fie chiar în ipostaza de
executanţi sau supuşi ai mafiei planetare şi ai crimei economice organizate.
Aşadar, ce ne-a adus bun mirajul statutului de membru N.A.T.O. şi U.E.?
Răspunsul ni-l dă realitatea de zi cu zi.
I.P.: Nu am mai intervenit în avalanşa argumentelor
dumneavoastră finale, la care, ca să fie foarte clar, nu subscriu deloc. Nu
eram în NATO? Vorbeam limba rusă. Nu intram în Uniunea Europeană? Aveam soarta
Bielorusiei. Dar am iniţiat acest interviu pentru că mi se pare firesc să avem
o imagine mai clară, a frământărilor celor care, cu multe argumente
îndreptăţite, precum nu puţine, dintre cele afirmate de dumneavoastră, îşi
doresc o Românie demnă. Şi vă mai spun ceva. Din experienţă proprie. Unui ofiţer
rus, dacă îi spui că nu eşti de acord cu el, surâde enigmatic şi te invită la
un pahar de votcă. Unui ofiţer american, dacă îi spui acelaşi lucru, te invită
la o cafea şi întreabă calm: Bine. Deci care-i opinia ta? Nici peste Ocean,
nici la Moscova nu sunt preţuiţi cei cu capul plecat. Aici este problema.
--------------------------------------------------
Sursa - https://adevarul.ro/blogurile-adevarul/interviu-filo-roman-sausi-pro-american-1421231.html -
23 martie 2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu