Interviu cu jurnalista Cristina Mihai din Canada

Ben Todică: De ce aţi plecat din ţară?

Cristina Mihai: A fost dorinţa de a menţine familia unită şi… iată-ne ajunşi pe continetul american. Mai precis, în Canada.

B.T.: Care a fost obstacolul cel mare pe care l-aţi înfruntat ca emigrant, la început şi după aceea? Ce a fost cel mai greu?

C.M.: Eh, aici e aici. La început nu prea am simţit vreun obstacol. Stai puţin… poate faptul că la angajare mi se cerea peste tot experienţă canadiană, ceea ce nu era de unde să fie. Am încercat să apelez la un program de integrare a noilor veniţi, mai bine-zis m-am dus şi am întrebat dacă există aşa ceva, mai ales după atâtea acte verificate, lucru care a mirat foarte tare funcţionarii din Gatineau (Quebec). Da, mi-aduc aminte cu un fel de revoltă faptul că respectiva angajată mi-a spus că “Aici nu o să vă dea nimeni un loc de muncă pe o tavă de arigint“, ceea ce de fapt nu ceream deloc. Până la urmă mi-a promis că se va interesa ce şi cum, mai ales că aflase că există un program prin care angajatorii puteau lua un nou-venit, iar salariul era plătit (aproapre în întregime) de către stat, timp de vreo 8 luni. Dar… n-a fost să fie. A promis că mă sună, nu a mai făcut-o şi  nici eu nu am insitat, pentru că fusesem acceptată deja la Universitatea Carleton, ceea ce ne-a făcut să ne mutăm cu mult avânt la Ottawa. Adevăratele obstacole le-am întâlnit după absolvirea masteratului în Politici Publice, pentru că la vremea respectivă, în 2010, guvernul  introdusese nişte măsuri drastice, mai ales faţă de angajaţii săi, ca să poată trece puntea cu bine peste hăul creat de criza  din 2008.

Aşa că… vreo doi-trei ani am luptat din greu cu integrarea profesională.

Dar, dacă e să vorbim de integrarea socială, aici nu au fost probleme, pentru că, pentru români e destul de uşor, mai ales că există aceeaşi paradigmă psiho-socială şi în Canada şi în România, chiar dacă sunt şi  diferenţe.

B.T.: Ce simţiţi pentru România, acum şi de-a lungul anilor?

C.M.: România e locul naşterii şi al formării mele, nu mă refer numai la şcoală, ci la un mod de gândire şi de simţire.  Şi, dacă pentru unii e un loc pe care simt nevoia să-l biciuiască zilnic, pentru mine a fost şi rămâne un tărâm magic. Nu pentru că nu aş fi avut niciun fel de necaz sau de problemă, ci pentru că  de acolo mi-a venit cel mai frumos  şi pur izvor –oricât de ciudat li s-ar părea unora- care să-mi modeleze şi să-mi întreţină fiinţa. Cred că e destul de greu să aleg cele mai potrivite cuvinte şi ştii de ce? Nu vreau să cad într-un fel de drăgălăşenie ieftină, dar nicidecum să las ca indiferenţa şi ura cea de toate zilele a multora să-şi intindă aripa otrăvitoare şi asupra mea. Dar hai să apelez la pragmatism: am reuşit să mă integrez cultural, profesional  şi social, fără probleme în Canada, fără nicio cunoştinţă sau pilă omenească (dar am o “pilă“ perfectă, adică pe  Dumnezeu!), la fel în SUA, în Marea Britanie. Asta-mi spune că educaţia din România a fost cât se poate de largă ca să poată cuprinde şi filonul anglo-american. În Franţa m-am simţit întotdeauna ca la mine acasă, şi nu cred că acest sentiment  se datorează doar literaturii franceze, iar în ţările nordice  am simţit că avem valori comune vis-a-vis de ce înseamnă respectul faţă de celălalt. În România am trăit şi retrăiesc de fiecare dată un fior unic, un ceva distinct care se cheamă acasă, dar un acasă adânc, pentru că e legătura cu trecutul, cu ideea de apartenenţă şi cu apetitul nostru spre curiozitatea culturală şi spirituală, fără ca să ne depărtăm prea mult de tradiţionalism. E o ţesătură pe care o port în gene şi de care mă bucur zilnic, oriunde aş fi. Datorită ei, datorită României, cu tot ce înseamnă ea (trecut şi prezent, civilizaţie, frământări, vise, eşecuri, dar şi reuşite şi speranţe) pot fi deschisă faţă de multe culturi şi, totuşi, pot rămâne legată de  o fizionomie aparte. Cred că un român poate comunica cu uşurinţă, la nivelul înţelegerii sufleteşti, cu asiatici, cu europeni, cu africani şi cu americani. Nu spun gratuităţi. Mulţi străini se laudă că au prieteni români şi că se simt înţeleşi de români, ajutaţi la nevoie şi  apreciaţi. Avem asta în sânge. Dar, mult mai important, România este locul unde mi s-a revelat bunătatea lui Dumnezeu, acea dragoste minunată care nu-i poate aparţine decât lui Cristos. Toate acestea înseamnă, de fapt, România.

B.T.: Ce faceţi sau aţi făcut pentru România (în România şi-n străinătate), pentru schimbarea imaginii)?

C.M.: Bună întrebare. Asta înseamnă responsabilizare. Cât am fost în Romania, am făcut emisiuni la Radio Timişoara, radio public, parte din Radio România, emisiuni cu caracter informativ şi educativ. Atât la secţia de Actualităţi, cât şi la secţia Socială. Eu am văzut şi văd în continuare această profesie ca pe o vocaţie şi ca pe un mod de-a transmite adevărul, atât cât putem să-l cunoaştem şi să-l înţelegem cu scopul de-a ne face mai buni, de-a fi mai apropiaţi unii de alţi, de-a ne construi un viitor solid. Când m-am gândit că ar trebui să fac presă, era la începutul tumultoşilor ani ’90 şi am considerat că prin cuvânt, prin cuvântul potrivit, curat, menit să zidească şi să vindece, se poate reconstrui societatea românească. Cred în continuare acest lucru, chiar dacă nu toţi îl percep aşa. Iar ceea ce vedem pe piaţa media şi în viaţa noastră reflectă tocmai faptul că vorbele au mare importanţă, dar contează cine, ce fel de vorbe, cum şi de ce le foloseşte.

Şi, poate mult mai important, e faptul că m-am străduit să mă comport cum se cuvine şi mă străduiesc în continuare. A-ţi îngriji familia, a da bună-ziua, a-ţi plăti taxele, utilităţile, a ţine la nişte valori, la istoria naţională, toate ajută la o bună imagine şi, mai mult, la o realitate sănătoasă a României.

În Canada, mai scriu articole, pentru că de la distanţă vezi unele chestiuni care nu se văd din vâltoarea focului şi, împreună cu câţiva membri de la Asociaţia Românilor din Regiunea Ottawa-Gatineau, ARCOG, am participat la tot felul de evenimente menite să promoveze imaginea României, ca de exemplu; Festivalul Lalelelor, Picnicul românesc, Mărţişorul Românesc. Întâlnirea doamnelor cu ocazia Mărţişorului îmi este cea mai aproape de suflet, pentru că prin ea am reuşit  timp de patru ediţii, să aducem laolaltă românce şi canadience de alte origini, interesate de cultura şi civilizaţia românească, cărora le-am oferit atât hrana fizică,  tradiţională, cât şi hrana culturală. Toate au fost plăcut impresionate şi sper că au dus mai departe un mesaj pozitiv despre România. Dar, desigur că toată această acţiune nu s-ar fi putut face fără contribuţia fiecărei românce participante, pentru că ele au plătit şi biletul invitatelor canadience. Anul acesta l-am prezentat pe Eminescu, în anii trecuţi am vorbit despre civilizaţia dacilor şi sărbătoarea Mărţişorului, despre George Enescu şi despre Constantin Brâncuşi. Invitatele canadience sunt soţii de diplomaţi, cadre universitare (chiar directorarea Centrului de Studii Central şi Est  Europene şi Euroasiatice de la Universitatea Carleton), medici, funcţionari publici, ziariste şi… împătimite de ceea ce înseamnă contribuţia cetăţeanului în societate.

B.T.: Dacă aţi avea mulţi bani, cum aţi ajuta România?

C.M.: Uau, ce mult mi-ar plăcea să am aceşti bani mulţi ca să-i pot ajuta şi pe alţii! Mi-aş dori să restaurez cât mai multe monumente, să salvez Bucureştiul şi alte oraşe, să iau sub aripa-mi ocrotitoare conacele de pe la ţară şi să îngrijesc sau să constuiresc monumente care ne ocrotesc memoria. Şi, nu i-aş uita nici pe confraţii de la diverse ziare, reviste, radio-tv, mai ales pe cei din domeniul cultural.

Dar, de unde să scot banii aştia? Ha, ha, ha. Nu ne mai rămâne decât să ne  încredem în minuni, nu atât că voi avea banii, ci că respectivele frumuseţi vor fi salvate de la degradare, uitare şi pieire.

Trebuie să recunosc că e o întrebare superbă: voi visa plăcut zile şi nopţi în şir.

B.T.: Neavând mulţi bani ce faceţi pentru România?

C.M.: O vorbesc de bine şi mă refer la lucrurile bune, reale. O promovez pe unde pot şi cât pot. Desigur, fără să agasez lumea (sper!). Vreau doar s-o grăiesc de bine.

Să ştii că vorba de la colţul străzii poate părea un lucru mărunt, fără o prea mare influenţă, dar nu e aşa.  Îmi place cum spune înţeleptul Solomon în proverbele sale, anume că o cetate este ridicată prin binecuvântarea celor fără prihană, dar este surpată prin gura celor răi. E atât de pătrunzător şi… atât de adevărat. Vezi, surparea se referă chiar la o degenerare venită din interior. Duşmanul nu surpă o cetate. O bombardează, o dărâmă, dar surparea o fac cei din interior. Şi, cum? Cu vorbe rele, spuse cu răutate (cum altfel?), de către oameni răi. Am repetat aceste etichete, dar ele sunt importante. Pe de altă parte, se pune întrebarea cine sunt cei fără prihană? Pentru că niciun om nu e perfect, dar toţi cei care se numesc creştini ar trebui să mediteze la ce înseamnă acest cuvânt şi la puterea lui Cristos de a-l face pe om neprihănit. Aşa, pas cu pas. Aş mai spune şi altfel: orice om cu bun-simţ, spune o vorbă bună, de încurajare, de zidire (iată ce expresive sintagme sunt în limba română) şi nu de tocare şi de otrăvire. Sau, din alt unghi: cui i-ar plăcea să fie ocărât mereu, bârfit mereu şi, mai mult, cât şi cum ar rezista în timp la un astfel de tratament? Sună îngrozitor, nu? De ce ar fi diferit cu propria ţară sau naţiune? De ce s-o pălmuieşti încontinuu, doar de dragul eliberării unor frustrări? Sau al unor gânduri răutăcioase şi distrugătoare? Şi, prin biciuirea ei, de fapt se biciuesc şi se înjosesc şi cei care o practică. Aşa că, să începem să folosim cuvintele de bine, cuvintele care aduc tămăduirea şi nădejdea, ca şi realitatea să fie mai luminoasă (era să zic mai roz). Ne-ar face bine la toţi un astfel de tratament.

B.T.: Credeţi că românul emigrant după ’89 simte diferit pentru România?

C.M: Din păcate, da. Mulţi au fost învăţaţi să urască ţara din care fac parte, fie că mai trăiesc acolo, fie că nu. Se cred grozavi, dar adevărul e că pierd foarte mult. Şi, odată cu ei, pierd toţi cei de dinaintea lor, cei contemporani cu ei şi mulţi dintre cei care vor veni.

Acuma, strict la emigranţi: hai să ne punem în pielea unui italian, francez sau britanic. Cui îi place să audă toată ziua doar vorbe urâte la adresa unei comunităţi sau ţări? Poate la început să mai şi creadă că în România sunt numai rele şi grozăvii, dar după o vreme nu numai că se plictisesc de asemenea lamentaţii şi atitudini dar, pe bună dreptate, se întreabă câtă încredere pot avea în cineva care defăimează încontinuu locul de unde se trage?

În lumea anglo-americană, şi puritanul şi libertinul sunt patrioţi. A-ţi denigra şi uri naţiunea, ţara din care faci parte, e considerat un lucru josnic şi demn de tot dispreţul. Ceea ce, să fim sinceri, e normal. Am întâlnit aici o multime de filipinezi, de oameni din Africa, din Asia (China, fosta Birmania, Cambodgia, Vietnam,) din Albania, din alte ţări din Europa, din America de Sud, dar nu am întâlnit oameni care să-şi dispreţuiască şi să-şi blameze naţiunea. Toată lumea mai zice de politicienii corupţi, dar îi separă foarte clar de istorie, de cultură, de poporul în sine. Ar trebui să dea de gândit celor care pleacă şi nu mai vor să ştie de România, decât atunci când mai trag o înjurătură sau un gând rău. O astfel de atitudine nu le aduce niciun beneficiu.

B.T.: Despre atitudinea pentru limbă?

C.M.: Limba este cheia de boltă a creaţiei unui popor. Avem o limbă foarte frumoasă (şi nu sunt exagerări), dar dacă noi nu o îngrijim, nu o promovăm, cine s-o facă? Mai sunt unii de pe alte meleaguri care vor s-o facă, dar e de datoria noastră în primul rând, în ultimul rând şi între ele. Mă doare folosirea nenecesară a anglicismelor. Nu vreau să fiu înţeleasă greşit: şi mie îmi place limba engleză, acum e şi la mare modă şi e bine s-o cunoaştem. Dar una e să ştii cât de multe limbi poţi şi e cu totul altceva să-ţi măcelăreşti propria limbă, numai şi numai ca să-ţi arăţi dispreţul faţă de ea şi de tot ce e românesc până la urmă şi, pe de altă parte, să te consideri foarte deştept că arunci anglicisme de care nu e nevoie. Există şi neologisme pe care o limbă le adoptă, dar să apelezi la cuvinte care-şi au echivalentul în limba română, doar ca să te maimuţăreşti, e decepţionant. Oare nu mai ştim să zicem băiat, de spunem boy? Nu mai ştim cuvântul femei, de trebuie să-l înlocuim cu women? Ştirile au devenit news şi chiar nu ştiu de ce (afară doar de dorinţa de fandoseală), sfaturile sunt înlocuite cu tips-uri (« pentru că aşa se zice acuma », conform explicaţiei unui cunoscut om de televiziune), lucurile grozave nu mai sunt aşa, trebuie că sunt cool, nu poţi încărca şi descărca, trebuie upload şi  să download, iar de actualizare ce să mai vorbim? Este updatare (ar trebui de fapt să fie o adaptare la limba română). E ridicol dar, mai ales, înfiorător acest bâlci prin care limba română este făcută terci. Am scris un întreg articol pe această temă, dar se poate vorbi mult şi ar trebui să se vorbească, să se ia atitudine şi să se stăvilească nebunia aceasta câtă vreme mai e timp. Se poate, chiar prin lege (cine nu mă crede, poate trage cu ochiul la ce au mai făcut şi alţii, recte francezii, nemţii). Dar există o explicaţie (sau chiar mai multe) la acest dezmăţ lingvistic. Se leagă de ocărârea zilnică a  ideii de român, a trecutului, de manualele alternative de limba română şi de programa mai mult decât jenantă la această materie şi la istorie, ca să amintim doar câteva seminţe ale răului. Pe lângă unii intelectuali de-a dreptul trădători -vorba lui Dan Puric-, care nu au găsit nimic bun de făcut decât să arunce cu fecale în  ideea de ROMÂNIA şi de limba română (şi, să nu uităm, ei nu puteau fi altceva decât… scriitori! Nu medici, nu ingineri sau economişti, nuuu, ci chiar scriitori şi filozofi!), au apărut şi o seamă întreagă de imitatori. Şi toate acestea converg spre un singur punct: lipsa patriotismului şi a demnităţii naţionale, care fac parte integrantă din identitatea personală. Dar, să nu disperăm. Există soluţii la această  alunecare. Pur şi simplu să ne deschidem ochii şi să vedem că păstrarea limbii române, de la vorbirea zilnică, până la literatura de specialitate şi la cea beletristică, rămâne cea mai bună cale de ieşire din această negură în care ne găsim.

Şi, aş încheia parafrazându-i pe Nichita Stănescu şi pe Mircea Eliade: pentru primul, patria era chiar limba română, iar pentru cel de-al doilea, limba română era limba în care visa întotdeauna.

***

Interviul a apărut și în publicația Onix