miercuri, 7 septembrie 2016

Inefabila forţă, iubirea







Inefabila forţă, iubirea
 
 Dintr-un timp într-altul,
 viaţa şi moartea s-au împletit, amestecându-se,
 purtându-şi ecoul morţii 
                - balada jurământului iubirii - .
 Din altarul inimii, departe, mereu mai departe,
 îl mistuia dorinţa
 ca setea beduinilor din deşert,
 un vis ca vântul
 pe care-l simţi, dar nu-l atingi. 
 În stingerea zilei, cu sclipiri de argint,
 o respiraţie racoroasă fâlfâie
 ca aripile unui fluture
 rătăcit prin umbrele albastre.  
 Cu sufletul o cunoşti, 
 dar doar prin templul lui o poţi simţi.
 Întinzi mâinile şi le retragi înapoi goale,
 prizonier lanţurilor dintre cer şi pământ.
 
 Cu dragostea mea o să te înnebunesc,
 să fiu eu valul tău, să plutim,
 să atingem stări,
 să urci deodată cu mine, să curgi,
 să ne aştepte lumina la capătul râului.
 Vreau visul şi desprinderea de trup,
 să-ţi ofer roua florilor,
 înflorindu-te, hoya mea!
 -  floarea ce nu poate fi definită -
 Din faldurile broderiei de vise, 
 roiuri de fluturi îşi luau zborul.
 Puţin înfrigurată şi uimitor de frumoasă
 îţi şoptea: “Lacrimă de lacrimă mă vei gusta!” 
 
 În zori, în mănunchiul florilor,
 lacrimile ei se văd agăţate
 ca un semn de disperare.
 Sute de lacrimi dulci se desprind
 de trupul lor, se luptă cu gravitaţia, 
 într-un final se lasă dominate 
 de puterea pământului.
 Se desprind greu, dar se desprind!
 Fiecare floare din cupă plânge lângă ceva,
 plâng, rând pe rând,
 până se epuizează toată cupa,
 topindu-se,
 ca, apoi, să se deschidă-ncet altă cupă
 - o poveste în multe trepte,
 mereu proaspătă, mereu  captivantă -.
 În simfonia tăcerii,
 fiecare cupă-şi aşteaptă inflorescenţa!
 
 Acum văd altfel lucrurile şi lacrimile nopţii.
 Sunt lacrimile singurătăţii
 - o femeie neînţeleasă a adus această plantă 
 să fie mărturia ei pe pământ -.
 Te voi vedea ca hoya înlăcrimată, 
 cu mare atenţie
 te voi culege, lacrimă de lacrimă, 
 atât de mult vreau
 să mă simt  în lumea ta din adâncuri!
 O clipă trecătoare, gânduri,
 imagini fugare, ecouri, şoapte străpunse din uitare,
 o melodie pierdută şi regăsită  în tine.
 
 Hoya şi femeia se amestecă, neutralizându-se!
 Iubirea, inefabila forţă prin care
 se deschid
 toate cupele florii pe cerul tău de catifea!


Irina Lucia Mihalca









Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu