sâmbătă, 1 octombrie 2016

Aduceţi Basarabia acasă






Aduceţi Basarabia acasă

Aduceţi Basarabia acasă
Nu o lăsaţi pierdută prin străini
Aduceţi Basarabia acasă
Să nu cerşească milă prin vecini
Aduceţi Basarabia acasă
Nu o lăsați imperiului rusesc
Aduceţi Basarabia acasă,
Căci este plai cu suflet românesc
Aduceţi Basarabia acasă
Pământ străbun din zestrea dacilor
Aduceţi Basarabia acasă
Cu un trecut din vremea tracilor
Aduceţi Basarabia acasă
E sora noastră care sângerează
Aduceţi Basarabia acasă
Poruncă ce ne binecuvântează
Aduceţi Basarabia acasă
Nu o lăsaţi să moară prin străini
Aduceţi Basarabia acasă
Şi aruncaţi coroana ei de spini!
Aduceţi Basarabia acasă
Nu o lăsaţi furată de mişei
Aduceţi Basarabia acasă,
Bateţi în diamante crezul ei
Aduceţi Basarabia acasă
Cu fraţii noştri, stirpe de eroi
Aduceţi Basarabia acasă
Doar reuniţi scăpa-vom de strigoi
Aduceţi Basarabia acasă
Aşa ne cere „Sfatul Ţării Doi”
Aduceţi Basarabia acasă
Reîntregiţi scăpa-vom de nevoi.
Aduceţi Basarabia acasă
Basarabenii ne sunt fraţi de sânge
Aduceţi Basarabia acasă,
Căci fără EA o-ntreagă ţară plânge!
Aduceţi Basarabia acasă!Aduceţi Basarabia acasă!


ADUCEŢI BASARABIA ACASĂ!
New York, 22 aprilie 2016






CRITICA LITERARĂ
DESPRE VIRGIL CIUCĂ:
Virgil Ciucă, un român american şi Poezia
ca discurs moral şi revendicare socială. Execuţia,
Ed. „Semne”, Bucureşti, 2014


Poezia d.lui Virgil Ciucă este un clar discurs politic, un act revendicativ
de o violenţă nemaiîntâlnită în literatura noastră şi desigur, şi
un document psihologic, o fişă identitară pentru un răzvrătit, patriot
exacerbat şi răzbunător până la paroxism, un haiduc în lupta cu sistemul,
înţelegând prin sistem ordinea planetară nedreaptă, coercitivă,
atât la București, cât şi la New York.

De altfel, dl. Ciucă este, deopotrivă, cetăţean român şi cetăţean
american (încă din anii ’80), dar conştiinţa planetară nu apasă asupra
identităţii sale de român şi de oltean care luptă împotriva Guvernelor
şi dă cu barda în Dumnezeu, pentru că este anarhist şi ateu. Poetul e
dezamăgit de America, America îşi spionează poporul căruia îi acordă
un înalt nivel de trai pentru a-l ţine în frâu, cu pumnul în gură. Puterea
mondială dă libertatea cu linguriţa, Satana şi Sfanţul au distrus
planeta, România e în pragul dispariţiei: „Securişti şi securiste/ Comunişti
şi comuniste/ Turnători şi turnătoare/ Aţi scos ţara la vânzare”.
Autorul nu se simte urmaşul Romei, ci este dac sută la sută, nu crede
în politicieni, popi, diplomaţi şi nici în instituţiile lor. El proclamă
manifeste incendiare, chemări la luptă, declaraţii de război până când
se va instaura o nouă Ordine socială şi morală.

Uneori, autorul descoperă şi vocea cu adevărat poetică potrivită
cu asemenea dezlănţuire apocaliptică şi, cel mai frecvent, imensele
elanuri distructive se apropie de discursul arghezian: „Nu mă tem de
moarte, chiar de mă iubeşte/ Cu vorbe deşarte nu mă amăgeşte.// Nu
mă tem de Sfântul, căci mă ştie bine, /Când colind pământul, El stă
lângă mine.// Nu mă tem de dracul, ca el sunt şi eu/ Mă place ortacul
că îl cred ateu// Când citeam scriptura din buche în buche /Toată
făcătura apărea pe muche// La ce bun credinţa în divinitate /Când
patriotismu-i un păcat de moarte? (Nu mă tem de moarte)
Privindu-l acum, la anii senectuţii, nu poţi să ghiceşti mesajul
anarhist –apocaliptic venind de la un distins domn sobru, echilibrat,
albit de vremuri, care scrie versuri incendiare oriunde pe planetă: Bucureşti
– New York, Forest Park – Biblioteca Metropolitană, Buzău,
Oradea, sau îşi datează un poem: Bucureşti, 31 iulie 2014, Ora cinci
fără opinci/ Ceru-i sus pentru pitici, /Doamne, cât suntem de mici!”
Creaţia d.lui Virgil Ciucă, în simplitatea şi transparenţa ei, devine
un „caz”, o excepţie de la toate regulile poeziei patriotice, aşa cum au
fost asumate ele de la începuturile speciei, în epoca paşoptistă. Autorul
româno-american impune un fel de naţionalism violent, afirmat cu
putere, în gura mare, adică printr-un discurs exploziv, fără lacrimi,
pedepsitor pentru trădătorii de ţară şi neam. Nu există iertare, nu există
scăpare pentru cei care şi-au vândut identitatea de român. Autorul
îi cheamă pe români „la arme“, aşa cum o făcea şi Eminescu într-un
poem mai puţin cunoscut.

Dar poetul iese uneori din starea de tensiune naţionalistă şi scrie
frumoase poeme de dragoste, unele, imprevizibil, chiar uşor decoltate!...
Am spune chiar că dl. Virgil Ciucă deţine un exersat spirit ludic şi un
profund simţ al umorului, care intervin cu frumoase rezultate pentru
versurile care mai ies astfel din înfruntările devoratoare şi gravitatea
impunătoare şi tensională.

Volumul are un motto explicit, cu un mesaj aparţinând familiei
imnului naţional al României: „Trezeşte-te, popor român,/ îţi ordon,
trezeşte-te azi,/ căci mâine va fi mult/ prea târziu!”
Se pot semnala unele inegalităţi, dar volumul rămâne remarcabil
prin poemele mari, pe temele atât de dragi autorului rebel: „Filosofia
nopţii”, „Plânge frunza” ori „Scriu şi strig în pustiu”, dar şi altele asemenea.
Tot în zona specificului auctorial trebuie aşezate şi un număr
de poeme care preiau teme din registrul fabulelor clasice precum „Mielul
blând şi oaia bearcă”, „La hanul negustorilor de vise“, „Zăganul“ ş.a.
În toate poemele caracteristice şi chiar în cele cu subiecte fabulistice
se simte o amprentă argheziană care ar putea veni din particularitatea
identitară a oltenismului, diseminat dincolo de epoci istorice şi de
spaţiul de afirmare.

Poemul titular al volumului este, într-adevăr, un inflexibil manifest
social, de o duritate extremă, nemaiîntâlnită în poezia noastră.
Poetul, de altfel, se luptă, în toate textele, cu ideologii de toate culorile
politice, de la începutul noului mileniu, cu toţi demagogii vicleni care
propovăduiesc deznaţionalizarea şi globalizarea ca soluţii ale prosperităţii
şi fericirii pentru viitorul imprevizibil.

În spiritul său dur, haiducesc, poetul pune la zid pe toţi vânzătorii
de ţară şi neam: Tâlharilor ce ne-aţi adus la sapă/ Vă execut prin
tragere în ţeapă!/ Elitelor ce aţi trădat poporul/ Vă ciopârţesc cu barda
şi toporul!// Pe voi ce ne-aţi adus la disperare/ V-am condamnat la
ocnele de sare/ Prelaţii ce se vor deasupra legii/ Îi voi decapita – cum
doreau regii!/ [….] Pe preşedinţii care ne dezbină /Am să-i arunc
în flăcări de benzină!/ Pe senatorii care ne-au trădat/ Îi execut în
ziua de Sabat// Pe cei care-şi doresc „Ţinut în izolare”/ Îi voi trimite
la spânzurătoare/ Nu tolerez să mi se fure glia/ Nu vreau să
dezmembreze România// Netoţilor ce-aţi denigrat o ţară/ S-aveţi
pe suflet pietrele de moară!/ Ş-am să-i ordon Celui ce va să vină/
Să vă rezerve loc la ghilotină// Toţi colportorii ce vor o dezbinare/
Sunt condamnaţi pe viaţă la-nchisoare// Pedeapsa voastră fi-va o
povaţă/ Pentru aleşii iubitori de Piaţă/ În vecii vecilor să nu mai
fie/ Un trădător în Sfânta Românie!”.

Un asemenea ton patriotic răzbunător poezia românească nu a
mai întâlnit. Originalitatea trăirii însă este autentică şi convingătoare,
un răspuns poetic la agresiunea epocii şi la încercările dintotdeauna ale
celor puternici de a anihila, de a aglutina neamuri, culturi, identităţi,
încercări care de multe ori primesc sprijin chiar din interior, conform
cunoscutei zicale a cozii de topor care-şi taie fraţii din pădure.

AURELIU GOCI


















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu