duminică, 2 octombrie 2016

Secretul fericirii





Gabriel García Márquez şi secretul fericirii


Autorul fascinantului Un veac de singurătate – definit de critică drept cel mai bun roman de expresie spaniolă după Don Quijote al lui Cervantes –, încununat cu laurii Premiului Nobel pentru Literatură (1982), la decernarea căruia a uimit nu numai asistenţa, participând la ceremonie îmbrăcat în tradiţionala guayabera albă, specifică zonei Caraibilor, şi în mânâ cu un trandafir galben – simbol al Columbiei şi amuleta sa personală –, cel care a dăruit recent literaturii un volum de memorii plin de neprevăzut, A trăi pentru a‑ţi povesti viaţa – veri­tabil best‑seller internaţional, al cărui tiraj de lansare a fost adus la Ciudad de México sub protecţia transportoarelor blindate –, irumpe din nou în atmosfera mitică ce îi învăluie viaţa şi opera cu un titlu transparent care şochează: Povestea târfelor mele triste.

Şi destinul acestei cărţi stă sub semnul neprevăzutului. Cu o săptămână înainte de apariţia oficială, o versiune nedefinitivată a originalului este sustrasă – în pofida măsurilor draconice de secu­ritate – şi după numai 16 ore pe străzile din Bogotá se vând miile de exemplare ale ediţiei‑pirat, fapt ce obligă casa editorială columbiană să devanseze lansarea, care a avut loc la sfârşitul lunii octombrie, tirajul iniţial fiind de un milion de exemplare pentru America Latină şi Spania.

Este un caz nemaiântâlnit de mafie literară, când o copie ilegală vede lumina tiparului înaintea originalului, ceea ce, potrivit lui Moisés Meló, editorul cărţii, „mutilează conţinutul operei".

Nici geneza acestei ultime creaţii marqueziene nu a fost scutită de avataruri. Iniţial, au fost trei povestiri, scrise în momentele de răgaz ale anilor de muncă istovitoare la memorii, şi care au fost apoi contopite într‑o singură operă, greu de definit ca gen literar, fiind prea lungă pentru o povestire şi prea scurtă pentru un roman, întocmai cum se întâmplase cu cea de a doua carte a sa, Colonelului nu are cine să‑i scrie.

Povestire sau roman scurt, recenta carte a lui G.G., cum îl alintă, după o uzanţă la modă, revistele literare, sau Gabo, cum îi spun prie­tenii, este o nouă şi certă izbândă, reluând într‑o viziune aparte, sur­prinzătoare, eterna temă a iubirii, fericit ilustrată de capodopere anterioare – romanele Un veac de singurătate, Dragostea în vremea holerei, Despre dragoste şi alţi demoni sau povestirea Urma sângelui tău pe zăpadă. Căci Povestea târfelor mele triste este, aşa cum mărturiseşte protagonistul‑autor, „povestea marii mele iubiri", o prodigioasă incursiune în tainele sentimentului erotic, pe care îl trăieşte, pentru prima oară în viaţă cu adevărat, un bărbat în vârstă de nouăzeci de ani pentru o fată de paisprezece, plasată deci la antipozii ciclului său vital.

Dar geniul lui García Márquez săvârşeşte miracolul: dincolo de substanţa epică, desfăşurată cu predilecţie într‑un bordel din Barranquilla – oraş în care şi‑a petrecut anii de liceu şi în care, mai târziu, ca tânăr ziarist, a trăit viaţa boemă a intelectualilor săraci nonconformişti ai epocii, cu tumultuoasele‑i discuţii politice, lite­rare şi artistice, dar şi cu frecventarea asiduă a cârciumilor şi bor­delurilor –, romanul este o meditaţie subtilă şi melancolică a omului timpurilor noastre asupra iubirii, în sensul cel mai pur, mai nobil şi mai generos de care este capabilă fiinţa umană.

Cheia de boltă a naraţiunii se inspiră dintr‑o idee a scriitorului japonez Yasunari Kawabata, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (1968), expusă concis în cele două fraze din romanul acestuia Casa frumoaselor adormite pe care García Márquez le alege drept moto al noii sale cărţi, idee care revine aici, obsesiv: într‑adevăr, Avionul frumoasei adormite, una dintre cele mai emoţionante povestiri marqueziene, atestă fără echivoc acest filon, autorul mărturisind aici: „Dintotdeauna am fost încredinţat că nu există nimic mai frumos pe lume decât o femeie frumoasă, aşa încât mi‑a fost cu neputinţă să mă sustrag măcar o clipă farmecului aces­tei făpturi neasemuite care dormea alături de mine [...] Atunci am contemplat‑o în voie, ceasuri în şir, şi unicul semn de viaţă pe care l‑am putut percepe au fost umbrele viselor ce‑i lunecau peste frunte ca norii pe apă"... „Mi se părea de necrezut: primăvara trecută citisem un minunat roman al lui Yasunari Kawabata despre bur­ghezii în vârstă din Kyoto care plăteau sume enorme ca să‑şi petreacă noaptea contemplând fetele cele mai frumoase din oraş, care zăceau goale şi narcotizate, pe când ei agonizau de iubire în acelaşi pat. Nu le puteau trezi, nici atinge, şi nici măcar nu încercau s‑o facă, fiindcă esenţa plăcerii era să le vadă dormind. În noaptea aceea, veghind somnul frumoasei, am ajuns nu doar să înţeleg rafina­mentul acela senil, ci şi să‑l trăiesc plenar."

Reluând şi amplificând această idee în Povestea târfelor mele triste, García Márquez – care a impus în literatura contemporană conceptul de realism magic – oferă o impresionantă dovadă a artei sale inegalabile, rafinându‑şi până la desăvârşire harul de a trans­figura prin imaginaţie realitatea, în virtutea căruia scriitorul paraguayan Arturo Roa Bastos l‑a definit, atât de expresiv, ca fiind „cel mai mare vrăjitor al Americii Latine".

Datele realului îl descriu pe protagonistul aflat la apusul vieţii drept un bărbat în a cărui existenţă patima, sexualitatea au jucat, încă de când împlinise doisprezece ani, un rol precumpănitor, dar trunchiat, reducându‑se la lumea târfelor („Niciodată nu m‑am cul­cat cu vreo femeie fără s‑o plătesc, şi pe puţinele care nu erau de meserie le‑am convins prin argumente ori cu de‑a sila să primească bani...") şi la eternul orgoliu de mascul („Cam pe la douăzeci de ani am început să ţin un catastif cu numele, vârstă, locul şi câteva în­semnări privitoare la împrejurările şi la felul în care se petrece totul. Până la cincizeci de ani, ajunsesem la cinci sute paisprezece femei...").

Cu atât mai uluitor se proiectează, prin contrast, descoperirea ade­văratei iubiri: „M‑am trezit în revărsatul zilei, fără să‑mi amintesc unde mă aflam. Copila dormea mai departe cu spatele la mine, ghemuită ca un făt... A fost ceva nou pentru mine. Nu cunoşteam vicleşugurile seducţiei şi veşnic îmi alesesem la întâmplare iubitele de o noapte, mai curând luându‑mă după preţ decât după farmecele lor, şi făcusem dragoste fără dragoste, pe jumătate îmbrăcaţi, de cele mai multe ori, şi întotdeauna pe întuneric, pentru a ne închipui că suntem mai buni. În noaptea aceea am descoperit plăcerea de necrezut de a contempla trupul unei femei adormite fără îmbol‑direa dorinţei sau opreliştile pudorii".

Revelaţia odată produsă, planul realului şi al fanteziei încep să alterneze, apoi să se contopească, într‑un halucinant joc de oglinzi ce se proiectează în infinit. Plăcerea neţărmurită de a veghea som­nul iubitei, intensitatea fascinaţiei de a pătrunde lin în acest terito­riu al dragostei de curând descoperit îl fac să simtă întru totul reală, palpabilă prezenţa fiinţei îndrăgite, în absenţa acesteia, protago­nistul trăind permanent ca într‑un vis, fără a putea desluşi graniţa între concreteţe şi imaginar. La început, încredinţat că amintirile reale sunt năluciri ale memoriei, pe când amintirile închipuite sunt atât de convingătoare încât luaseră locul realităţii, găseşte o expli­caţie: „Aşa cum se uită faptele reale, pot stărui în minte şi unele care n‑au existat niciodată, de parcă s‑ar fi petrecut aievea". Dar, încetul cu încetul, contururile realităţii se şterg – când află că iubita va face şaptesprezece ani, exclamă descumpănit: „M‑a neliniştit că era atât de reală încât împlinea ani"... „De necrezut: văzând‑o şi atingând‑o în carne şi oase mi se părea mai puţin reală decât în amintirile mele" – şi, până la urmă, desluşeşte cu înfrigurare adevăratul sens al marii taine: „Astăzi ştiu că nu a fost o nălucire, ci încă un mira­col al primei iubiri din viaţa mea aflate abia la nouăzeci de ani".

Povestea târfelor mele triste respiră o poezie fantastică, o melan­colie seducătoare, graţie desăvârşirii stilistice a scriiturii. Întreaga arhitectură a demersului narativ este edificată cu savantă măiestrie, cu precizie şi minuţie de bijutier.

Perfect conştient de impactul pe care trebuie să‑l aibă asupra citi­torului începutul naraţiunii, autorul formula pregnant, în prologul la volumul Douăsprezece povestiri călătoare: „... În primul paragraf al unui roman trebuie definit totul: structură, ton, ritm, lungime şi, uneori, chiar şi caracterul vreunui personaj". Iar ultima sa carte ilus­trează magistral acest postulat, începând astfel: „În anul în care am împlinit nouăzeci de ani, am vrut să‑mi dăruiesc o noapte nebună cu o adolescentă fecioară. Mi‑am adus aminte de Rosa Cabarcas, patroana unei case clandestine care obişnuia să‑şi încunoştinţeze clienţii statornici când avea vreo noutate disponibilă. Niciodată n‑am cedat acesteia sau oricărei alteia dintre multele‑i tentaţii obscene, dar ea nu credea în puritatea principiilor mele. Şi morala e o chestiune de timp, spunea, cu un zâmbet răutăcios, ai să vezi..."

Pe tot cuprinsul romanului scriitorul se dovedeşte cu stră­lucire acelaşi „âmblânzitor de cuvinte" care a subjugat o lume întreagă. Din risipa barocă de imagini de vibrantă frumuseţe iată doar câteva exemple: „Mi‑am plimbat vârful arătătorului de‑a lun­gul grumazului năduşit şi toată fiinţa i s‑a înfiorat lăuntric, precum un acord de harfă"; „Luna plină prindea să ajungă în mijlocul ceru­lui şi lumea se vedea parcă scufundată în apă verde"; „Avea nişte ochi de pisică sălbatică, un trup la fel de provocator şi îmbrăcată, şi goală şi nişte plete bogate de aur răvăşit al căror parfum de femeie mă făcea să plâng de furie, muşcând perna".

Şi, mai presus de orice, din această ultimă carte transpare infinita bucurie a creatorului care, încă uimitor de tânăr, în pleni­tudinea senectuţii, la 76 de ani, şi‑a desăvârşit menirea. „Tot ce mă interesează mai mult pe lumea aceasta este procesul de creaţie", spunea García Márquez, robit de „plăcerea de a scrie, cea mai intimă şi solitară care se poate imagina", de „viciul devastator al scrisului", şi, ca un corolar, într‑un interviu recent, declara: „Secretul fericirii este să faci numai ceea ce te pasionează".












Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu