Drumul spre Rai

Drumul spre Rai sau de ce are Moartea coasă

Într-o zi, la atelierul unui fierar vine Moartea și îl roagă să-i repare și să-i ascută lama coasei.

Fierarul, căruia îi cam înghețase sângele în vene, se apucă de reparat lama coasei, care era cam știrbită și tocită și o întreabă pe musafiră:

- Ei, bine, dar după asta ce m-așteaptă? Trebuie să mă rog sau să-mi strâng lucrurile? Pentru că, vezi, chestia astao fac pentru prima oară...

- A, păi ia spune-mi cum te simți?

- Se pare că normal/

- Ai cumva grețuri, te doare capul, simți ceva dureri?

- N-n-nu.

- Ei, atuncea n-ai de ce să-ți faci probleme.

- Bine. am înțeles. Iartă-mi sinceritatea, dar e prima dată când țin în mâini obiectul cu care au fost curmate nenumărate vieți. Nicio armă din lume nu poate să fie comparată cu el.

- Armă? Ai spus armă?

- Nu știu dacă m-am exprimat corect, dar... Cam câți oameni ai omorât cu coasa asta?

- Tu cam câți crezi?

- Nu știu. De unde aș putea eu să știu...?

- Ei, bine, află că eu n-am omorât niciun om. De ce aș face așa ceva când voi înșivă vă descurcați excelent cu sarcina asta?  Voi înșivă vă ucideți unul pe celălalt. Voi! Voi puteți ucide pentru niște hârtii, din răutate și ură, iar uneori chiar pur și simplu pentru distracție.  Iar când asta vi se pare prea puțin, declanșați războaie, în care vă ucideți unii pe lații cu sutele și cu miile. Pur și simplu vă place. Sunteți dependenți de sângele altora. Și știi ce-i mai respingător în toate astea?  Faptul că nu sunteți în stare să recunoașteți! Vă este mai simplu să dați vina pe mine.  Tu știi cum arătam eu cândva?  Am fost o fată frumoasă, care întâmpina sufletele oamenilor cu flori și le conducea până la locul unde le era sortit să ajungă.  Le zâmbeam și le ajutam să uite toate prin câte au trecut.  Asta a fost cândva, tare demult.  Acum iată-mă cum am ajuns!

Și, dându-și la o parte gluga, înaintea fierarului a apărut o figură plină de zbârcituri, înconjurată de șuvițe de păr încâlcite și dezordonate, iar mai jos se deschidea o gură strâmbă și știrbă. Dar cei mai cutremurători erau ochii, cu o privire stinsă și inexpresivă.

- Știi de ce am ajuns așa?  Sigur că nu.  Voi m-ați adus în halul ăsta!  Am văzut cum mamele își ucid copiii, cum frații se omoară între ei, cum un om poate ucide într-o zi o sută, două sute, trei sute de oameni!...  Am plâns văzând toate astea și am urlat, neînțelegând de ce se întâmplă toate aceste lucruri îngrozitoare și am țipat de neputință...  Mi-am schimbat frumoasele mele haine cu hlamida asta neagră, ca să nu se vadă sângele oamenilor pe care i-am condus.  Mi-am pus gluga pentru ca oamenii să nu-mi vadă lacrimile.  Acum nu le mai dăruiesc flori.  Ați făcut din mine un monstru!  M-ați învinuit de toate păcatele.  Pentru voi asta este atât de simplu...  Eu doar vă conduc și vă arăt calea, dar nu omor oameni...  Dă-mi coasa înapoi, prostănacule!

- Aș putea să-ți pun, totuși, o singură întrebare?

- Vrei să mă întrebi pentru ce, în acest caz, îmi trebuie coasa?

- Da.

- Pentru drumul spre Rai, care cam demult s-a acoperit cu ierburi și buruieni!

SURSA: Alexandru Sanciulescu Barda