La pas de geolog

O cronică de Gabriel Coșoveanu la Jurnale 1 și 2 de Ion Lazu, Ed. Semne 2016:

Cartea de memorialistică.

La pas de geolog, printre scriitori.

(Ion Lazu. Jurnale, 2 vol.; 1 – Ecografia fantasmei. Carte de vise. Jurnal de scriitor, 1990-1994, 304 pagini; 2 – Omul bun are timp pentru toate, Jurnal 1995-2000, 279 pag. Editura semne, București, 2016)

Un scriitor găsește în aceste ”însemnărici”, cum le zice însuși autorul,  ceea ce așteaptă să audă pentru a trăda vocea diaristului, începând cu exprimarea îndoielii că ecografia ar avea vreun sens, trecând prin tot felul de chipuri și măști și încheind cu planuri peste planuri. Sinceritate, adică imprudență, câtă permite, desigur, pactul cu cititorul, notații de ordin social, politic, familial, artistic, în plus și profesional, căci Ion Lazu este de meserie geolog, unul pasionat, care a ajuns, bătând toate coclaurile, să nu se teamă, cum tot el o spune, de nici un animal sălbatic. Îi ajunge temerea față de diverși semeni, descriși, uneori fără menajamente, dar niciodată trivial sau fără măcar un mic efort caracterologic, fel de a spune că privirea care survolează epoca nu este una de distribuitor de verdicte, ci una estetă. Transcrierea gândurilor este escortată, permanent, de o pudoare care s-ar putea să pară obsoletă în ochii unor tineri confrați, dedați termenului scârnav-ghilotinant, chipurile menit să ucidă în efigie. Ceea ce îl caracterizează pe Ion Lazu este eleganța, ceea ce dovedește un model stilistic, anume cel clasic, economisitor de mijloace, sobru, potrivit firii celui ce consemnează, om egalmente îngăduitor și rezolut, conștient că toate scrierile sale (și sunt multe, deloc de neglijat!) își au originea în caietele-catalog  ale unor mișcări zilnice, vorba lui Radu Petrescu, amintit aici tot pentru/din delicatețe, oricum pe criteriul afinității. Ai zice, văzând șuvoiul de notații, că impulsul irepresibil de a scrie e consubstanțial naturii umane, și că suspendarea lui ar echivala, pur și simplu, cu extincția.

Uneori, un abur autoironic vătuiește fluxul amintirilor, altminteri acute, captând atât aproapele cât și departele senzorial. De altfel sensibilitatea celui născut în județul Tighina, aparținător unei familii de refugiați din fața frontului, în 1944, răzbate, uneori cu durere, în mai multe rânduri, până în pragul vituperării unor decidenți care, în afară de acomodarea rentabilă, nu văd deloc vreo problemă de rezolvat la neamul lor, chiar dacă e vorba de ceva grav și delicat, precum chestiunea revenirii Basarabiei la patria-mumă. Multe persoane notorii, unele figuri de panopticum, se perindă prin pagini, cu venalitate de hienă și cu discursuri deșănțate, care provoacă o silă mai accentuată decât în momentul rostirii lor către o populație prea ușor manipulabilă. Din acest unghi, jurnalul, alimentat de o bună memorie,  are aspect de prețioasă cronică a actualității, cu largi detururi – cum altfel? – prin pestrița lume a condeierilor. Interesul merge de la explorarea posibilității unei stilistici retro, demnă de vremurile lui Proust, până la elogierea individualismului în versiunea Thoreau sau la înregistrarea morții comandantului Jacques Yves Cousteau, din 1997: ” Un erou al acestui secol”. Sunt frecvente raportările la oameni cu aceleași preocupări, ca, de pildă, Mircea Cărtărescu, Patapievici sau Zaciu. Despre ultimul se glosează astfel, aducându-se discuția la un nivel mai general, acela al vanității în creștere, ca o roată ce dă la vale și nu se poate opri, vorba lui Antim, observatorul nemilos de moravuri din Țara Românească: ” …a publicat patru volume de jurnal, au avut ecou foarte bun. Alții nu au avut ecou. Cine să depună mărturie că te-a citit? Nenoiu: În orașele provonciale există viață literară. Da, zic, probabil e vorba de poeți locali, ignorați la București și ignorând ce e pe-aici; încropesc cenacluri, reviste, premii… Nu vor să renunțe la a fi considerați scriitori, un titlu onorant, nu?”. Azi constatăm cu mâhnire că parcă nici asta nu mai e de ajuns, e musai să fii șef de scriitori.

Grosul însemnăricilor îl reprezintă impresiile de lectură și cele din călătorii, însuflețite de o curiozitate care întinerește pagina. A revizita clasici și a te bucura, precum un copil, de schimbarea anotimpurilor, indică un suflet netocit de nedreptăți, bine apărat în fața blazării și a lihrisului specific meridianului nostru. Și asta deși autorul e cât se poate de conștient de modificarea perspectivei asupra mersului lucrurilor odată cu vârsta, cum se vede din ceea ce reține dintr-o mărturisire: ” N. Balotă spunea, la lansare (Parisul ca o carte – n. n.), că ar fi găsit un caiet-jurnal de pe la 18 ani și că acolo scria că vrea să cunoască absolutul. Apoi, zice, n-am făcut decât ce face toată lumea: am relativizat această dorință, am ajustat-o la posibilități și condiții, după oferta vieții... ”.

Jurnalele lui Ion Lazu îți asigură, în ciuda multei spume și zgure a zilelor (era tranziției, deh!, minciuna și regele la aceeași masă), o lectură tonică, întremătoare, și-ți oferă sentimentul cald că timpul destinat mărturisirii nu e chiar scădere a individului și înălțare a vrafului de hârtii.

Gabriel Coșoveanu.

(România literară, nr 20-21, din 5 mai 2017, pag. 7)

(Gabriel C. este președintele Filialei Craiova a Uniunii scriitorilor.)

Ion Lazu (n. 6 ianuarie 1940, comuna Ciobârciu, județul Tighina) este un prozator, eseist și poet român.

Biografie

Părinții săi: Grigore și Vera (născută Ciobanu), au fost proprietari agricoli, mici negustori. Pe linia mamei, se înrudește cu Ștefan Ciobanu, profesor de Istoria literaturii române vechi, director al Liceului Real Al. Russo din Chișinău, unul dintre artizanii {Unirea Principatelor|Unirii]] din 1918, ulterior Ministrul Culturii și Cultelor. În martie 1944 familia scriitorului s-a refugiat din fața frontului, stabilindu-se în comuna Cireașov, jud. Olt. Școala primară o face în satul de adopțiune, apoi continua la Slatina clasele secundare la Școala Ionașcu și liceul Radu Greceanu (promoția 1956). În același an devine student la Facultatea de geologie-geografie a Universității București, pe care o absolvă în 1961, când devine geolog-prospector la o întreprindere de profil din capitală, unde a activat până la pensionare, în 1999, după 38 de ani de activitate neîntreruptă, practic în toate regiunile țării. Nu a fost membru de partid. Între 1996- 2007 este redactor șef la Editura Vinea.

În anul 1981 s-a căsătorit cu Lidia (n. 1953, fostă Duță), absolventă a Școlii populare de artă, secția Teatru, autoare a 7 volume de poezie. Au un fiu, Andrei Laurențiu, cu un Master în Informatică.