Marele manipulator

Marele manipulator

Marele manipulator

În centrul Romei, exact înainte de magnifica Piazza di Spagna, acolo unde din secolul al XVII-lea era ambasada regilor catolici pe lângă Sfântul Scaun, la intersecţia dintre Via Due Macelli şi Via di Propaganda, se află o clădire cu o importanţă istorică excepţională şi în acelaşi timp, necunoscută majorităţii turiştilor ce asaltează an de an Cetatea Eternă. Pe 6 ianuarie 1622, papa Grigore al XV-lea (aşezat în scaunul lui Petru cu un an înainte, în 1621, şi decedat un an după, în 1623) înfiinţează Congregatio de Propaganda Fide. Pe 22 iunie a aceluiaşi an, bula papală Inscrutabili divinae stabileşte forma de organizare şi scopurile acestei noi instituţii catolice. Clădirea din Piazza di Spagna, donată în 1622 Congregaţiei de către episcopul Giovanni Baptisto Vives, a fost reconstruită pentru noile scopuri de marele arhitect Francesco Borromini, care s-a sinucis la numai o săptămână după încheierea lucrărilor. Formată din şaisprezece persoane (doi episcopi, treisprezece cardinali şi un secretar), organizaţia avea ca ţel sprijinirea Suveranului Pontif în nobila sa misiune de răspândire a credinţei adevărate, prin convertirea unui număr cât mai mare de necredincioşi şi prin readucerea la calea cea dreaptă a protestanţilor. Confruntată cu finalul expansiunii otomane în spaţiul european, cu dezvoltarea fără precedent a noilor imperii coloniale, care găsiseră dincolo de oceane populaţii ce nu cunoşteau creştinismul, dar mai ales cu explozia luteranismului în nordul continentului, Biserica Catolică impunea lumii întregi un concept aparent nou: propaganda. Şi o meserie aparent nouă: propagandistul.

Ar fi însă o greşeală să se creadă că propaganda a început să existe ca fenomen comunicaţional în anul de graţie 1622, ca urmare a eforturilor bătrânului Alessandro Ludovisi, mai bine cunoscut lumii ca papa Grigore al XV-lea. Modernizarea societăţii europene şi marile provocări pe care instituţia catolică le avea de surmontat au determinat o primă instituţionalizare a eforturilor comunicaţionale şi o definire, poate mai clară, a maşinii propagandistice.

În fond, gestul lui Martin Luther din 1517 de a-şi afişa cele nouăzeci şi cinci de teze pe uşa catedrei de teologie de la Facultatea din Wittenberg este, pe lângă demersul teologic revoluţionar, o banală metodă de comunicare deschisă, un soi de out-door avant la lettre, cu nimic însă superior acţiunii suveranului indian Aşoka Maurya Vardhana care, în jurul anului 250 î.Hr. şi-a înscris cele douăzeci şi unu de edicte de pacificare a ţării pe optzeci şi patru de mii de stupas şi le-a plantat pe tot teritoriul imperiului stăpânit de el. Istoria a reţinut din gestul marelui monarh indian aspectul umanist şi cel religios. În spatele acestor realităţi incontestabile, stă un amplu, perfecţionat şi, în ultimă instanţă, esenţial efort de comunicare. Din recent încheiata criză din Irak până înapoi în timp la incipientele forme de statalitate născute în aceeaşi câmpie fertilă a Mesopotamiei, toată evoluţia omenirii construită în jurul paradigmelor dominaţiei şi dezvoltării se bazează pe comunicare. Îndelung cercetata comunicare interumană a fost în permanenţă dublată şi întărită de comunicarea între sistem şi cetăţean, între om şi organizarea socială din care făcea acesta parte, între om şi stat în ultimă instanţă.

 

Actul de comandă care generează ascultarea din partea masei are, conform lui Max Weber, două trasee: forţa şi dominaţia. „Forţa înseamnă orice şansă de a face să triumfe în sânul unei relaţii sociale propria voinţă, chiar împotriva unor rezistenţe, având puţină importanţă pe ce se bazează această şansă. Dominaţia înseamnă şansa de a găsi persoane motivate, capabile să ducă la îndeplinire un ordin cu conţinut determinat.‖[1] De aceea, nevoia de comunicare a liderului, nevoia de comunicare a reprezentanţilor unui sistem social derivă din tentativa de eludare a folosirii forţei şi din dorinţa de a obţine, printr-un proiect de lungă durată, dominarea comunităţii ţintă prin inducerea credinţei în legitimitate a respectivei ierarhii şi a respectivului raport social. Când ordinul de care face vorbire Weber soseşte, cei ce-l recepţionează sunt deja convinşi că datorează ascultare emitentului şi îndeplinesc ordinul tocmai datorită acestei ascultări asumate. În lipsa acesteia, ordinul trebuie impus unei mase nepregătite să-1 accepte. De aceea, comunicarea dintre vârful ierarhiei şi baza acesteia presupune obligatoriu combinarea informării şi a propagandei. Supuşii trebuie să ştie ce au de făcut şi de ce e bine să facă acest lucru. Deşi rareori este exemplificat acest proces al comunicării, este foarte clar că el a existat, programatic sau nu, încă din momentele incipiente ale organizării statale.

Franz Oppenheimer, în studiile sale dedicate originilor statului, spunea că momentul în care cuceritorul a renunţat să-şi mai masacreze victima şi a pus-o să lucreze pentru el pentru a-i genera profit este unul fundamental în crearea statului. Tranziţia anevoioasă de la organizările primitive ale culegătorilor şi vânătorilor, adunaţi în societăţi fără instinctul proprietăţii, fără lider formal şi fără departajări generate de clasă sau de bogăţie, spre statele în care cei bogaţi, cei ce aveau pământuri, turme, unelte şi, în cele din urmă, armate care să le protejeze bunurile îşi stabileau dominaţia şi legile care le justificau dominaţia, s-a făcut datorita descoperirii de către oameni a proprietăţii. Oppenheimer vorbeşte de cele două metode prin care se putea ajunge la proprietate: munca proprie şi furtul muncii celuilalt.

Există un moment în zorii civilizaţiei umane când grupuri de indivizi renunţă să mai muncească şi să trăiască de pe urma muncii lor şi-şi îndreaptă privirile către produsele obţinute de ceilalţi. Bande de jefuitori, care acţionează fie pe uscat, fie pe mare, atacă micile comunităţi, le masacrează şi le fură bunurile. La un moment dat, liderii bandelor înţeleg utilitatea cruţării învinşilor şi supunerii acestora dând naştere, aşa cum am arătat mai sus, statului primitiv[2]. Doar că unele comunităţi refuzau să se supună şi se apărau. Mai multe legende indică o practică foarte utilizată în acele timpuri. După ce un astfel de sat răzvrătit era făcut una cu pământul, învingătorul punea capetele tăiate ale celor învinşi într-un sac şi le trimitea următorului sat ca locuitorii acestuia să ştie ce-i aşteaptă. De multe ori, în faţa unui asemenea demers, bazat pe toate elementele violenţei simbolice, decizia înţeleaptă era supunerea. Cuceritorul în acel moment a folosit, probabil fără sâ ştie, tehnici de comunicare instituţională, a folosit simbolul în locul acţiunii şi a manipulat în favoarea sa o comunitate care sigur avea iniţial alt punct de vedere.

 

Dar nimic nou sub soare. În 1942, după ce Reinhard Heydrich a fost ucis într-o ambuscadă de luptători cehi, Hitler a ordonat distrugerea din temelii a satului Lidice şi executarea întregii populaţii masculine, fiindcă erau indicii că nişte locuitori de acolo sprijiniseră mişcarea de rezistenţă antigermană. Cu nouă secole mai devreme, împăratul Vasile al II-lea, după victoria de la Kimbalongos împotriva bulgarilor conduşi de ţarul Samuel, decide scoaterea ochilor celor peste paisprezece mii de prizonieri ca avertisment pentru toţi cei ce mai doreau să se împotrivească Bizanţului. Despre ţarul Samuel se spune că ar fi murit de supărare la vederea mulţimii celor mutilaţi. Iar metode similare de obţinere a supunerii şi de impunere a dominării viitoare pe baza unor fapte trecute şi a proiecţiei acestora asupra oamenilor sunt prezente în orice epocă şi pe orice meridian.

Odată cu supunerea soseau şi regulile acestei supuneri. Tributul pe care satul trebuia să-l plătească periodic în produse sau sclavi ca preţ pentru cruţare. De asemenea, exista permanent şi imaginea a ceea ce avea să se întâmple dacă tributul nu era plătit. Cu cât teritoriul statului se extindea, suveranul care trebuia să-şi protejeze avuţia, atât de atacuri exterioare, cât şi de revolte interioare, avea grijă să transmită către toate colţurile lumii dominate de el proiecţii ale propriei măreţii şi regulile ce trebuiau respectate, informaţia şi imaginea fiind cele două principii majore care au constituit şi constituie încă baza comunicării instituţionale. Imaginea suveranului, a liderului, deşi a cultivat şi megalomania unora dintre conducători, a fost unul dintre elementele timpurii de consacrare a superiorităţii unui om, care, în fapt, reprezenta o instituţie fundamentală: statul.

Cultul personalităţii liderului, de multe ori considerat a fi doar un detaliu al unor comportamente deviante, a fost, şi în multe cazuri este încă, o tehnică de impunere a unei figuri centrale în universul unui grup social, figură în jurul căreia acel grup să se strângă şi de care acel grup să se simtă reprezentat. Dacă aruncăm o privire în Irakul lui Saddam, vom vedea că pe lângă palate, emisiuni de televiziune dedicate sieşi, articole de ziare, manuale şcolare, cărţi şi poeme, afişe şi statui, poporul aflase că Saddam avea legături speciale cu extraterestrii care-1 protejau, că poarta stelară nu este doar un artefact din Hollywood, ci o realitate a zilelor noastre şi este găzduită într-una din reşedinţele dictatorului, că Saddam are în corpul său o piatră magică dăruită de un vrăjitor enigmatic care-1 face nemuritor, că Saddam este fie reîncarnarea lui Hammurabi — părintele legii —, fie a lui Nabucodonosor — înrobitorul evreilor —, fie a lui Salladin — învingătorul creştinătăţii.

Toată aceasta concentrare de informaţie, imagine, mitologie, istorie şi adulaţie probabil că-1 măgulea pe liderul irakian, dar motivul principal al cultului personalităţii era dominarea, sufocarea în fapt a întregului univers informaţional al poporului. Care putea să-1 iubească fiindcă întruchipa legende, putea să-1 admire fiindcă rezolva lucruri, sau putea să se teamă de el fiindcă era nemuritor.

 

Cultul personalităţii liderului, dezvoltat încă din Antichitate, conţine şi elemente amuzante în tragismul lor, cum este povestea nefericitului Clutorius Priscus, un nobil roman cu ceva talent literar care, în anul 19 d.Hr., scrie o elegie bine primită, dedicată morţii lui Germanicus, fiul împăratului Tiberius, care îl premiează el însuşi pe autor. După numai doi ani, al doilea fiu al împăratului, Drusus, se îmbolnăveşte. Clutorius Priscus anticipează şi scrie un nou text dedicat morţii acestuia, care însă nu survine, Drusus însănătoşindu-se. Supărat, poetul citeşte totuşi lucrarea unor cunoscuţi, informaţia ajunge la curte şi tribunalul întrunit degrabă consideră textul lui Clutorius Priscus crimă de lez-majestate şi îl condamnă pe poet la moarte[3].

Lucrarea de faţă şi-a propus să urmărească strategiile, tehnicile şi metodele prin care clasa dominantă, prin intermediul statului şi al instituţiilor sale a încercat să informeze cetăţeanul în legătură cu regulile de funcţionare ale sistemului şi să-1 determine să urmeze aceste reguli. Comunicarea de sorginte oficială, venită dinspre vârful ierarhiei, formată deci din informare şi propagandă, este o prezenţă continuă în istoria umană cu un impact decisiv asupra organizării sociale, militare, economice, politice sau religioase. Deşi s-a vorbit mult despre comunicarea din epoca recentă, corelată cu ideologiile totalitare şi explozia mass-media, o privire atentă asupra trecutului mai îndepărtat dovedeşte omniprezenţa demersului comunicaţional şi, de fapt, imposibilitatea evoluţiei umane fără existenţa permanentă a acestui demers.

În fond, cum ne putem imagina realizarea impunerii diverselor coduri de legi, de precepte şi principii, care au existat încă de acum patru mii de ani, diverselor populaţii, uneori despărţite de teritorii semnificative ca şi de bariere lingvistice fără comunicarea centralizată a acestora? Sau cum putem interpreta naşterea de eroi şi de simboluri unificatoare pentru populaţii întregi fără o reală strategie de imagine?

Nu este intenţia noastră să plasăm termeni acolo unde nu îşi au locul sau să fim protocronişti cu orice preţ, dar propaganda nu a însemnat doar Goebbels, Stalin, Mao şi Ceauşescu, iar construcţia de imagine nu este doar clipul de promovare al unui candidat la preşedinţie, difuzat pe reţelele naţionale de televiziune. Propagandă este, desigur, Stela Vulturilor, aflată în prezent la Muzeul Luvru, în care cuceritorul sumerian Eannatum I descrie cu lux de amănunte supunerea, jefuirea şi distrugerea cetăţii rivale Umma. Celebra statuie a lui Perseus, ţinând capul Medusei realizată de Cellini în 1554, a fost realizată la comanda ducelui Florenţei Cosimo I, care, prin această reprezentare, vroia să transmită adversarilor săi ce soartă îi aştepta.

Filip cel Frumos decide arestarea, pe 13 octombrie 1307, a tuturor templierilor de pe teritoriul francez. Misiunea era cu atât mai dificilă cu cât templierii erau un model imagologic al epocii; luptători faimoşi, eroi ai războaielor împotriva Islamului, depuneau la intrarea în ordin jurământ de castitate şi de sărăcie. Monarhul trimite o scrisoare fiecărui comisar regal care trebuia să opereze dificila arestare, în care încearcă să schimbe percepţia asupra călugărilor-soldaţi. Aceştia erau acuzaţi că scuipă pe crucifix, că practică sodomia, că se închină unui idol întruchipat de un cap bărbos, că îi neagă lui Iisus calitatea divină, considerând că este un fals profet şi multe altele. În scrisoare era scris: „am descoperit o crimă detestabilă, o ticăloşie execrabilă, un act abominabil, o infamie groaznică, un lucru complet inuman.”[4] Efectul celor descrise în scrisoare a fost atât de puternic, încât nimeni nu i-a avertizat pe templieri de ce li se pregăteşte, iar în anumite cazuri soldaţii implicaţi în arestare erau atât de furioşi pe aceştia şi pe fărădelegile de care aflaseră, încât i-au ucis pe templieri deşi aveau ordin doar să-i captureze. Filip cel Frumos a folosit — ştiind exact ce urmăreşte — o tehnică de comunicare internă, în interiorul organizaţiei, adresându-se printr-o scrisoare fiecărui lider de structură locală şi folosind mai multe elemente ale deformării şi caricaturizării imaginii adversarului, părţi definitorii ale oricărei campanii moderne de propagandă.

Tot încadrabilă în fenomenul propagandei este, fără doar şi poate, şi atitudinea cuceritorilor arabi din secolele VII-VIII din nordul Africii care, fără să interzică vreunui creştin să-şi practice credinţa, interzic existenţa medicilor, negustorilor, meşteşugarilor creştini şi, de asemenea, interzic medicilor, negustorilor, meşteşugarilor musulmani să aibă legături profesionale în afara comunităţii musulmane. Mesajul era foarte clar pentru cei de altă religie: convertiţi-vă sau dispăreţi. Tehnică preluată aproape identic de regii catolici ai Spaniei la finele reconquistei.

După cum, construcţie de imagine este fiecare monument al Antichităţii care proslăveşte un lider al acelei comunităţi sigur aflată în conflict cu altă comunitate ce îşi proslăvea propriul lider. Când un oraş era cucerit de forţele adverse, primele statui distruse erau cele ale liderului local. Nimic deosebit de tancul american care târăşte prin praful Baghdadului statuia descompusă a învinsului Saddam.

În lucrarea sa dedicată istoriei propagandei, Oliver Thomson scrie:

„Unul dintre cele mai remarcabile şi mai puţin studiate aspecte ale istoriei umanităţii este cel legat de uşurinţa cu care oamenii pot fi conduşi. Cu o uluitoare credulitate, am idolatrizat cuceritori, am aplaudat genociduri, am susţinut persecuţii şi am trecut cu vederea exploatări sângeroase. Am fost convinşi de fanatismul religios să venerăm zei cruzi, să ne temem de iaduri stranii, să binecuvântăm sacrificiile umane şi tortura. Am ajuns să credem cele mai prosteşti mituri, să ne lăsăm simţurile conduse de fanfare militare, sloganuri poetice, profeţii absurde şi imagini exotice.‖[5]

Mulţimea manipulată a generat cele mai cumplite momente ale existenţei omeneşti, fiind practic autoarea oricărei monstruozităţi a istoriei. În acelaşi timp însă trebuie să acceptăm că tot mulţimea manipulată este autoarea majorităţii faptelor colective ce au dus la progresul uman. Mulţimea manipulată a comis pogromurile şi distrugerile violente, dar tot ea stă la baza întregii existenţe a producţiei de masă, a revoluţiei industriale şi, de asemenea, este cea care a comis şi faptele eroice pe care noi, ca membri ai diverselor naţiuni ce şi-au câştigat independenţa, teritoriul sau măreţia pe câmpurile de luptă ale trecutului, le învăţăm cuminţi în şcoli şi, ca masă manipulată ce suntem, le venerăm din când în când, în contexte mai mult sau mai puţin festive.

 

Nu doar grozăvia oamenească este un produs al manipulării, ci întreaga evoluţie a mulţimii ca fenomen social se subscrie aceleiaşi paradigme comunicaţionale. Ori, de la bandele de prădători din zorii statalităţii umane până la maşina de război nazistă, de la eroii oricărui război de independenţă până la voluntarii plecaţi pe şantierele tineretului să construiască şosele şi diguri pentru Republica Populară, şi de la gărzile roşii ce aplicau revoluţia culturală în China maoistă până la sud-coreenii care şi-au donat valorile statului ca să iasă din marea criză financiară, mulţimea a avut un rol fundamental în construcţia societăţii omeneşti. Însă mulţimea nu a acţionat niciodată fără un impuls modelator. Generat de un lider informal întâmplător sau de un stat conştient şi pregătit, acest impuls a determinat de multe ori chiar coagularea mulţimii şi trimiterea acesteia spre îndeplinirea misiunii.

Deşi geniul individual a desenat lumea aşa cum o ştim, construcţia sa a fost realizată de mulţime. De o mulţime manipulată... Relele identificate de Oliver Thompson sunt reale, dar privirea exclusiv a lor este doar o jumătate din întregul relaţiei dintre manipulator şi manipulat. În relativ scurta istorie a civilizaţiei omeneşti, se poate constata că principalul mare manipulator a fost structura sau individul din vârful piramidei sociale, indiferent de momentul istoric la care ne raportăm. Dacă motivaţia actului a fost pozitivă sau negativă este mai puţin important. Mecanismele folosite şi reacţiile obţinute sunt identice.

Plasându-se deasupra moralei, mulţimea nu percepe în decursul acţiunilor sale răul sau binele, ci numai necesitatea. Mulţimile nu fac rău, mulţimile rezolvă situaţii. Sau dacă nu rezolvă situaţii se dispersează în indivizi dezbinaţi. Animate de ură sau de iubire, mulţimile au mărşăluit prin istorie. Au clădit şi au distrus, au ridicat şi au doborât idoli, zei sau simboluri, au înfiinţat şi au desfiinţat imperii. Dar niciodată actele acestea nu au fost întâmplătoare. Grupurile de Hitlerjugend42 nu ardeau cărţile marilor clasici întâmplător, ci fiindcă ştiau că ceea ce fac este bine. Iar bine era pentru că acest lucru le fusese spus suficient de convingător şi de des încât să ajungă să-1 creadă, de către o persoană suficient de credibilă pentru ei. Tot ei, între Horst Wessel43 şi Sieg Heil44, recitau un catren celebru în epocă: „Îi spun: în lături! vorbei rele/Sclipind iudaic şi fatal/Un bun german al ţării mele/Nu poate fi intelectual.‖[7] Cam în acelaşi timp, studenţii de dreapta de la Universitatea din Salamanca i-au strigat marelui umanist spaniol Miguel de Unamuno „moarte intelectualilor!‖, pentru ca, după şaizeci de ani, mulţimi de mineri şi de muncitori convinşi de prezenţa legionarilor în Piaţa Universităţii în paralel cu bătaia democratic distribuită tuturor celor cu aparenţă de intelectuali (ochelari, barbă, costum) să strige acelaşi lucru. Toţi, de 42 Organizaţie paramilitară de tineret a Partidului Nazist.(n.ed.el) 43 Cunoscut activist nazist.(n.ed.el.) 44 Salut nazist.(n.ed.el.) aceasta putem fi siguri, au crezut că este bine şi corect ce fac. Nimic nu poate fi mai devastator decât o mulţime acţionând în numele unei idei în care crede.

Chiar şi în cele mai dure regimuri în care teroarea este parte componentă a actului de guvernare, informaţia şi imaginea au fost cheia de mobilizare a mulţimii. Fiecare cuceritor, fiecare brigand care în urma unei bătălii lua în stăpânire o cetate sau orice altă formă organizată de existenţă socială era obligat să încerce imediat după încetarea luptelor (de multe ori chiar din timpul lor) să-şi organizeze achiziţia.

Mult mai puţin spectaculoasă decât cucerirea militară, organizarea acestei cuceriri presupunea instaurarea propriei birocraţii care să impună şi să supravegheze propriile reguli. Recunoaşterea zi de zi de către supuşi a ceea ce armele au hotărât în câteva ore solicita un efort evident superior din partea liderului. Consolidarea dominării este — istoria o dovedeşte — infinit mai complicată decât obţinerea ei. Şi aceasta fiindcă mulţimea cedează în faţa forţei. Brusc şi decisiv. Intră în panică şi fuge de pe câmpul de luptă, învingătorul intră în cetate, îl omoară sau îl închide pe liderul învins şi-i îi ia locul, palatul, averile, nevasta, titlurile. Câteva zile, în teritoriile cucerite mai au loc răfuieli, jafuri, violuri. Dar apoi se face linişte. Dominaţia este impusă. Oamenii stau în casele lor, iar noul lider în palatul cucerit. Consolidarea dominaţiei presupune formarea urgentă a mulţimii care să accepte până la urmă noua realitate. Dacă mulţimea nu este formată în acest spirit, ea se va forma până la urmă sub imboldul unui lider informal, care va genera neacceptarea noii realităţi.

Ca să parafrazăm celebrul dicton chinezesc legat de măreţia golului ce aşteaptă să fie umplut, imaginea unei instituţii este asemănătoare unui vas gol. Dacă nu este umplută cu percepţii pozitive de către cel ce conduce acea instituţie, va fi umpluta cu percepţie negativă de adversarul ei. De aceea se poate afirma că impunerea dominării ţine de mecanismele militare şi economice ale istoriei omenirii, în timp ce consolidarea acesteia este, mai mult decât orice, politică de comunicare. Mulţimea şi nu individul trebuie adusă la stadiul de mulţumire şi de acceptare (resemnată sau nu) a realităţii. Oricare ar fi aceasta. Deşi Voltaire spunea că primul rege a fost un soldat norocos (probabil cel mai puternic supravieţuitor din vreo bătălie a timpurilor imemoriale) şi deşi mai mulţi istorici, contrazicându-1 pe Voltaire, consideră că monarhii Antichităţii îndepărtate continuă ideea de pater familialis şi întruchipează şi legătura cu divinitatea în diversele forme ale acesteia, regele a fost în primul rând un lider după conceptul unor teorii enunţate ce-i drept, la mai bine de cinci milenii de la apariţia primelor regate. Erou, războinic, învingător al adversarilor lumeşti şi al celor mitologici, întemeietor şi ctitor, de obârşie divină sau sprijinit de divinitate, mag sau preot, liderul şi-a impresionat desigur supuşii şi pe cei ai lumilor cu care a venit în contact prin toate aceste atribute, utilizând toate mijloacele pe care acele timpuri le permiteau pentru ca strălucirea să fie cât mai mare şi gradul de penetrare al imaginii să fie cât mai profund.

Dar imaginea instituţiei în mulţime (şeful unui stat, fie el şi antic este tot o instituţie) este dată de ideea fundamentală de utilitate. Într-o măsură egală cu fascinaţia pe care o împrăştia peste mulţime, regele şi întreaga sa structura socială trebuiau să fie utili acelei mulţimi. Utilitatea era definită (nu neapărat în texte de lege, cu toate că există în dreptul antic capitole dedicate îndatoririlor monarhului) de îndeplinirea unor obligaţii şi de rezolvarea unor probleme pentru popor. Împărţirea justiţiei, apărarea hotarelor, planificarea economică, dar şi aducerea de ofrande zeilor şi înduplecarea acestora în caz de furie erau doar câteva dintre aspectele care defineau utilitatea liderului. Când Sigmund Freud spune că „Moise i-a creat pe evrei”[7], defineşte într-o frază eliptică şi spectaculoasă esenţa influenţei liderului asupra unei mulţime neomogene. Moise a dăruit poporului evreu nu o armată, nu un teritoriu, nu o limbă, ci un factor de coeziune esenţial supravieţuirii în istorie, credinţa într-o relaţie unică şi privilegiată cu Dumnezeu. Generaţii întregi de evrei (răspândiţi pe tot globul) au învăţat fiecare pas al lui Moise şi, din povestea perpetuată prin toate canalele specifice comunicării, au înţeles de ce sunt speciali. Liderul, deci, cunoaşte problemele şi le rezolvă. Supuşii săi ştiau căile prin care problemele lor erau rezolvate şi regulile care erau aplicate pentru aceste rezolvări. 

Planificat sau nu, se poate constata din textele antice, că exista un schimb informaţional între cele două componente ale societăţii, schimb care definea în fapt echilibrul social.

Departe de imaginea de ins desprins de realităţi, liderul vechi ca şi cel nou răspund unor cerinţe şi îndeplinesc nişte sarcini (direct sau mai degrabă prin funcţionari ai statului), cunoscute de întreaga societate. Fiindcă, utilitatea supremă a acestuia era dată de capacitatea de a conduce. Herodot scria despre faraoni (persoane de multe ori asimilate cu luxul exorbitant, sfidător şi complet rupt de societatea egipteană) că aveau numeroase sarcini, participau la ritualuri şi se constituiau în adevărate modele de virtute pentru supuşi. La fel ca prinţii, în anii feudalismului, viitorii faraoni erau instruiţi riguros pentru poziţia pe care urmau să o ocupe, fiind pregătiţi atât fizic pentru o carieră militară, cât şi ştiinţific pentru cunoaşterea legilor, a economiei şi a artelor. Intrat într-un rol social al cărui preţ era dominarea masei, liderul îşi interpreta partitura fără foarte multe variaţiuni. Am văzut că aparatul din jurul conducătorilor, pe lângă funcţia de asistenţă, o avea, de foarte multe ori, şi pe aceea de regulator al atitudinilor monarhului care nu era lăsat să deregleze prin excentricităţile sale echilibrul social.

Imaginea monarhului, parte fundamentală a supremaţiei unui grup asupra restului populaţiei, trebuia conservată cu orice preţ şi apărată de depreciere. Faptul istoric al ascunderii, pentru perioade mai lungi sau mai scurte de timp, a informaţiei privind decesul liderului (faraon, rege sau secretar general al partidului) în vederea pregătirii serioase a urmaşului şi a comunicării într-o manieră potrivită a acestei realităţi mulţimii, ţine tot de locul major pe care imaginea celui din vârf o ocupă în istorie.

Anul 3100 î.Hr. este considerat începutul erei organizării sociale a umanităţii prin geneza statului egiptean de-a lungul cursului Nilului, oarecum simultan cu organizarea oraşelor-state sumeriene în bazinul mesopotamian. Acest moment, care va genera un lanţ neîntrerupt de evoluţii pe scara organizării statal-administrative, este finalul unei lungi perioade de gestaţie a speciei umane cu o durată estimată la peste trei sute de mii de ani[8]. Imediat după dezvoltarea celor două focare de civilizaţie în valea Nilului şi în ţinutul dintre Tigru şi Eufrat, în cea mai mare insulă a lumii greceşti, Creta, se năştea civilizaţia minoică. Într-un interval relativ scurt de timp, dacă ne raportăm la lentoarea ce a precedat acest moment, întregul bazin al Mediteranei orientale, valea Indusului, Podişul Iranian, bazinul Fluviului Galben, Podişul Armeniei, zona Balcanilor cunosc dezvoltarea unor structuri de organizare umană ce conduc la apariţia statelor şi apoi a imperiilor. Instrumentele necesare organizării statale (legislaţie, taxe, ierarhie, birocraţie, armată) sunt şi ele elaborate rapid şi multe dintre ele dăinuie milenii.

 

Omul primitiv a avut unelte cu două milioane patru sute de mii de ani înaintea erei noastre, a folosit focul cu un milion de ani înaintea erei noastre, şi-a îngropat morţii cu şaptezeci de mii de ani înaintea erei noastre, a confecţionat podoabe şi haine cu treizeci de mii de ani înaintea erei noastre, a pictat pereţi de peşteri cu reprezentări zoo sau antropomorfe cu douăzeci de mii de ani înaintea erei noastre, a inventat armele (arcul cu săgeţi şi lănci scurte de luptă şi mai lungi de aruncat) cu cincisprezece mii de ani înaintea erei noastre, a domesticit câinele, capra, oaia, găinile, porcul şi bivolul cu zece mii de ani înaintea erei noastre, a construit case din cărămidă cu opt mii de ani înaintea erei noastre, a practicat agricultura cu tot cu sisteme de irigaţii pentru câmpurile de grâu cu şase mii de ani înaintea erei noastre şi a inventat tot cam atunci un sistem de recensământ al animalelor unei comunităţi. În toată această perioadă, omul primitiv a construit marii megaliţi care au devenit astăzi obiective turistice, fie în Europa, fie în alte îndepărtate colţuri ale lumii, a desenat prima hartă, a realizat primele rogojini şi primele împletituri, a construit primele silozuri şi sisteme de depozitare a produselor, a dezvoltat credinţe şi concepţii religioase şi şi-a perfecţionat cultul morţilor, a consacrat instituţia omului magic de pe lângă o comunitate, a început observaţia astronomică şi a încercat ordonarea calen-darului pe care, de altfel, l-a şi realizat cam cu patru mii două sute de ani înaintea erei noastre, a extras, topit şi utilizat cuprul, a construit primele bărci şi primele obiecte decorative şi de uz religios [9].

Apoi, omul primitiv a generat primul lider. Care şi-a condus poporul spre cuceriri şi spre întemeieri, binecuvântat desigur de preotul, magul sau vraciul acelui popor şi justificat în acţiunile sale de zeii acelui popor, de legendele şi datinile sale, de memoria unor strămoşi şi de învăţăturile unor vârstnici. Probabil că liderul aflat în faţa oştirii sale a rostit şi câteva vorbe de mobilizare, a promis glorie şi bogăţii, poate un loc în lumea de după, configurată sau nu de acea religie şi, scuturându-şi armele, mulţimea l-a urmat. Cam cinci mii de ani dacă este să adunăm corect.

Apariţia liderului şi a voinţei sale ca instrument al puterii sistemului este marele pas al modernizării făcut de specia umană în jurul anilor 3000 înaintea erei noastre.

„În societăţile primitive, astfel cum ne sunt nouă cunoscute, mimetismul este îndreptat spre generaţia mai în vârstă şi spre strămoşii răposaţi, care rămân nevăzuţi, dar nu fără să li se simtă prezenţa, în spatele celor mai vârstnici încă în viaţă, întărindu-le prestigiul. Într-o societate în care mimetismul este astfel îndreptat către trecut, cutuma domneşte şi societatea rămâne strictă. Pe de altă parte, în societăţile angajate în procesul de civilizare, mimetismul este îndreptat către persoanele creatoare, care poruncesc să fie imitate. În asemenea societăţi, coaja tradiţiei este sfărâmată şi societatea se găseşte într-o mişcare dinamică reprezentând o adevărată cursă spre schimbare şi dezvoltare.”[10]

 

Liderul ia locul tradiţiei şi, în foarte scurt timp, pregătit cu grijă de cei din jurul lui, va da naştere liderului care este tradiţia şi care încununează atât voinţa strămoşilor cât şi voinţa divină. În jurul noului centru al puterii lumeşti se vor aduna toate metodele şi mijloacele care să-i confere acestuia strălucire, utilitate şi legitimitate în ochii supuşilor. Probabil nicio creaţie instituţională umană nu a avut atâta nevoie de imagine ca statul timpuriu. 

„Statul este invizibil; trebuie personificat pentru a putea fi detectat, simbolizat înainte de a putea fi iubit, imaginat înainte de a putea fi gândit/.../De aceea, statul, când este văzut ca un organism politic, este adus într-o relaţie mai apropiată cu întreaga lume vie, organică. Acelaşi vocabular descrie şi corpul uman şi comunităţile politice, făcându-le pe cele din urmă să pară la fel de familiare, la fel de naturale, la fel de uşor de explicat şi de înţeles ca acesta. Astfel, regii devin capul şi soldaţii braţele; schimbarea este percepută în termenii creşterii; dezordinea este o boală; declinul este senilitate.”[11] 

Saltul făcut între comunismul primitiv şi ierarhia statală a fost probabil greu de explicat şi greu de suportat. Înaintea existenţei ierarhiei, singura dimensiune superioară omului era spaţiul, divin sau nu, din care derivau regula naturală şi zilnicul mecanism de supravieţuire. Reunirea socială a oamenilor a generat ierarhia, care a plasat deasupra fiecărui individ propriul ei set de reguli, având un esenţial element comun: supunerea. „O haită oarecare de animale de pradă blonde, o rasă de cuceritori şi stăpânitori care, organizată războinic şi dăruită cu putere de organizare, îşi înfinge cumplitele gheare într-o populaţie poate numeric mult superioară, dar încă neorganizată, încă rătăcitoare. Aşa începe de fapt statul pe lume; cred că s-a renunţat la acea părere visătoare care punea la temelia statului un contract.”[12]

Pas cu pas, nou înfiinţata ierarhie construieşte, programatic sau nu, o întreagă cămaşă de aur cu care îşi îmbracă liderul şi în numele căruia îşi impune supremaţia. Iar în spatele acestei supremaţii bine disimulată, există nevoia clasei dominante de a justifica şi perpetua inechitatea socială: raportul de forţe dintre cei ce au şi cei ce n-au. De ce, în tot cursul istoriei cunoscute, săracii s-au revoltat atât de rar (deşi numărul izbucnirilor sociale a fost numeros în sine, dar irelevant în ansamblu) şi mai ales de ce săracii nu au câştigat practic niciodată? De ce masele semnificativ superioare ale dominaţilor nu au răsturnat decisiv micul grup al dominanţilor? Desigur, aceştia din urmă aveau legi, armate, organizare, cetăţi, bani, putere. Continuitatea dominării nu a fost realizată prin victorii militare asupra dominaţilor, ci prin neîntrerupta supunere a acestora. Dominaţii nu au fost învinşi şi de aceea supuşi. Au fost mereu supuşi şi de aceea nu a fost nevoie să fie învinşi. În jurul fiecăruia dintre cei mulţi, clasa dominantă a construit o reţea de mituri, credinţe, patternuri şi idei care l-a condus pe omul simplu la iluzia că este normal ce i se întâmplă. De la răsplata ce avea să vină în lumea de după a creştinătăţii, până la textul din cartea egipteană a morţilor, în care supunerea faţă de faraon şi de sistemul acestuia era o garanţie a intrării în lumea zeilor care „se vor apropia de el şi-l vor îmbrăţişa căci va fi asemenea lor”[13], şi de la garantarea ascensiunii politice a celor cu dosar bun în comunism şi a celor de rasă pură (concept care nu desemna doar limpezimea sângelui ci şi atitudinea faţă de sistemul politic) în nazism, masa dominată a găsit mereu în jurul ei motive pentru a-şi accepta condiţia. Fie că buna purtare era un paşaport pentru minunile lumii de după, fie că era o garanţie a supravieţuirii sau chiar a ascensiunii în această lume, existenţa continuă a acestor motive este sursa principală a liniştii sociale şi a permanenţei grupului dominator. Care şi-a folosit forţa doar în cazul accidentelor, doar atunci când, din diverse cauze, mulţimea nu a mai suportat şi a atacat însăşi esenţa sistemului: raportul dintre dominat şi dominant. Victoria pe care grupul dominant a obţinut-o practic de fiecare dată s-a adăugat şi ea la marea construcţie de imagine care trebuia să justifice mulţimii poziţia pe care aceasta (prin indivizii care o compuneau) o avea în alcătuirea socială.

 

S-a scris mult despre cultul personalităţii dezvoltat de Stalin sau de Hitler, considerat de biografii săi ca fiind cea mai fotografiată şi filmată personalitate a epocii sale. În România, am văzut născându-se şi dezvoltându-se consecutiv două uriaşe culturi ale personalităţii, unul ridicat în jurul lui Gheorghiu-Dej şi altul, mult mai amplu, clădit în jurul lui Nicolae Ceauşescu. Pornind de la experienţa nazisto-comunistă din prima jumătate a secolului trecut, s-a ajuns la comentarea pe scară largă a fenomenelor de propagandă şi de totalitarism. Excesele diverşilor dictatori mai mari sau mai mici care au traversat secolul al XX-lea au devenit subiecte de ironie, de romane celebre şi de filme. Începând cu Dictatorul lui Chaplin, în cinematografie există un prototip, întâlnit în numeroase filme, al liderului totalitar contemporan, caricaturizat şi parodiat, desigur (în fond, aceste filme erau realizate în marea lor majoritate în SUA, patria democraţiei şi străjerul drepturilor omului pe mapamond).

Principala identificare a dictatorului, fie luat în glumă, fie luat în serios, era ritualizarea existenţei sale. O citire rapidă a rapoartelor la Congresele Partidului Muncitoresc Român şi apoi ale Partidului Comunist Român va scoate în evidenţă extraordinara repetitivitate a tuturor paşilor făcuţi. Privite din afară, aceste mari adunări politice, fără nicio însemnătate practică însă (acolo nu se hotăra nimic, deciziile erau luate cu mult timp înainte, textele vorbitorilor erau aprobate cu mult timp înainte şi concluziile manifestării erau, de asemenea, trase cu mult timp înainte) păreau copiate la indigo. La un moment dat, se putea constata că aceeaşi oameni spuneau aceleaşi vorbe despre acelaşi lucru. Mai mult chiar... Adunările populare care urmau acestor evenimente ale partidului dominant erau identice, lozincile scandate sau tipărite erau identice, emisiunile televizate care preluau evenimentul erau, desigur, identice, iar după acestea erau difuzate pe toate posturile de radio şi de televiziune, programe identice de preamărire a liderului şi a structurii pe care el o reprezintă. Bineînţeles că la fiecare dintre aceste manifestări spectatorul avizat putea să observe anumite modificări ale ritualului, dispariţia anumitor persoane din prezidiu, aşezarea altora mai aproape sau mai departe de locul liderului, lungimea diferită a discursului aprobat, în fond, şi aceste aspecte fac parte tot din identitatea ritualului. Când la Congresul al XII-lea, Constantin Pârvulescu45 a rostit celebra sa interpelare, cutremurul receptat de cei din sală a fost major. Un tipar vechi de peste douăzeci de ani se spărsese. Ritualul desprins din veşnicia la care părea că sunt condamnaţi liderii comunişti în România se clătina.

 

Împietrirea unei populaţii întregi într-un ritual domestic gestionat doar de cei iniţiaţi, cei cu acces la secretele puterii (lumeşti sau divine) este pasul esenţial pe care grupul dominant îl face pentru a desemna limitele adevărului în societatea condusă de el. Nici bun, nici rău, ritualul este o cale spre un anumit tip de apartenenţă la grup (etnic, social, religios, politic, etc.) format din două şi numai două componente: dominat şi dominant. Ritualul nu defineşte esenţa dominării şi nici nu întregeşte sau lămureşte imaginea unor concepte abstracte (stat, putere, adminstraţie, lege, religie), ci doar marchează o cale din interiorul acestora. Fără o valoare cognitivă proprie, ritualul, prin caracterul său dinamic, vectorial, începe şi se termină şi, odată drumul parcurs, se parcurge şi o anumită treaptă de evoluţie. Regele devine definitiv şi inatacabil rege ca urmare a unui ritual, secretarul general al partidului comunist devine public secretar general ca urmare a unui ritual, Iisus reînvie în fiecare seară de Paşte în bisericile creştine la capătul unui ritual, căsătoria dintre doi muritori obişnuiţi este legitimă după consumarea unui ritual. Până şi banalul premiu I, pe care elevul silitor îl obţine după un an de note bune, devine fapt ca urmare a unui ritual. Creat pentru a marca măreţia unui zeu, a unui lider sau a unui sistem de valori, ritualul a devenit parte componentă a vieţii oricărui om, factor regulator şi coeziv al societăţii, adevărată legătură între trecut şi viitor. Ritualurile, fiind non-verbale, nu au antonime. De aceea, ele conduc la o armonizare a voinţelor fără să provoace şi fără să producă reacţii recalcitrante; dacă un om îşi joacă rolul în ritual, fiind de facto în armonie cu alţii, nu se mai gândeşte la altceva, aşa cum o balerină nu se gândeşte la alt ritm decât al orchestrei.‖[14] Cea mai ordonată societate a lumii antice, lumea chineză, exacerba utilitatea ritualului tocmai fiindcă acesta domolea mişcarea aleatorie a indivizilor în interiorul unei mase neconstituite şi îi aşeza pe toţi în matriţe prestabilite de unde era foarte uşor să fie coordonaţi.

Ordinea a fost întotdeauna marele aliat al clasei dominante, dar şi conceptul cheie pe care aceasta l-a furnizat dominaţilor, tocmai pentru a-i determina să o accepte ca pe o condiţie sine qua non a bunăstării, a confortului, a siguranţei, a independenţei sau chiar a democraţiei. Supravegheaţi de puterile excepţionale ale zeului lor, dominaţi de lider şi de aparatul din jurul său, ordonaţi de reguli pe care le urmau de bună voie, convinşi fiind că este singurul lucru just pe care trebuie să îl facă, încorsetaţi de ritualuri care le sporeau admiraţia pentru zei şi pentru lideri, dar şi sentimentul de apartenenţă, cei ce au populat cei cinci 45 În noiembrie 1979, la Congresul al XII-lea al PCR, a luat cuvântul pronunțându-se împotriva realegerii lui Nicolae Ceaușescu la conducerea partidului.(n.ed.el.) mii de ani de civilizaţie socială au trăit tot timpul cu iluzia unei libertăţi a spiritului pe care nimeni şi nimic nu le-o putea lua. În lagărele naziste circula un cântec faimos, „Die gedanken sind frei” (Toate gândurile sunt libere), care sintetiza această credinţă milenară. Trupul poate fi încorsetat, dar spiritul niciodată. Frază spectaculoasă, dar nerelevantă, dacă ţinem seama de faptul că, din primele momente ale organizării statului, până la puternicele maşini de propagandă contemporane, grija grupului dominant a fost aceea de a controla şi direcţiona gândurile mulţimii. În dialogul, desigur fictiv, dintre Licurg şi Pitia, la întrebarea liderului spartan legată de legile cele mai potrivite pentru cetatea sa, preoteasa răspunde: „Legile cele mai potrivite sunt acelea care-i vor obliga pe unii să cârmuiască aşa cum se cuvine, iar pe ceilalţi să fie supuşi.‖[15]

Informaţie, învăţământ, artă, istorie, filozofie, tradiţie, mitologie, religie, toate au contribuit la ordonarea gândului mulţimii, care niciodată nu a zburat nici foarte departe, nici foarte liber, în timp ce oameni excepţionali sau simpli trăitori au avut revelaţiile lor şi unicele momente de libertate totală, mulţimile au stat cuminţi sub comanda liderului, cu ochii aţintiţi spre ţinta arătată de acesta. Trestia gânditoare nu a dezvoltat niciodată un lan gânditor, ci doar un lan de trestii ce se înclină extrem de docil în direcţia vântului dominant. Exceptând excesele fiecărei epoci în care au existat victime individuale ale interzicerii spiritului liber, aceste holocausturi ale gândirii s-au organizat exclusiv pe mulţimi.

Controlul câmpului ideatic al grupului dominat a fost o necesitate pe care şi-au asumat-o toţi liderii de sistem. În jurul anului 2100 î.Hr., faraonul Kheti îl sfătuia pe fiul său, Merikare: „fii un bun vorbitor şi atunci vei fi puternic; cuvintele sunt mai viguroase decât toate luptele/.../Justifică-ţi acţiunile prin zei şi atunci oamenii vor aproba planurile tale.‖[16] Inocularea perpetuă a acelor informaţii, teze, idei, concepte, credinţe, superstiţii şi alegorii care să impună o anumită tendinţă administrativă, socială, politică, militară sau economică a determinat consolidarea în timp a tuturor raporturilor de forţe cu care a pornit societatea omenească în cadrul ei organizat. „La începuturi, cuvântul a fost cuvânt al conducătorului: el ordona, avertiza, ameninţa, condamna. Apoi, copiat şi preluat ca un ecou, a devenit şi cuvânt al supuşilor: aşa a ajuns să aprobe, să aplaude, să flateze, să repete.‖[17] De-abia în ultimele două-trei sute de ani, apariţia surselor de informaţie independente, sub diverse forme, a condus la prăbuşirea vechiului sistem de dominare a câmpului ideatic al mulţimii şi la naşterea noilor abordări. Cele radicale, specifice totalitarismului care au ca prim pas interzicerea oricăror forme de independenţă a gândirii (presă, sindicate, organizaţii non-guvernamentale, biserici şi secte religioase, partide politice) sau cele democratice, în care metodele de control şi dominare au evoluat, dar şi-au pierdut din eficacitate, orientându-se spre convingerea unei majorităţi şi nu spre impunerea unei unanimităţi.

„De câte ori deschidem radioul sau televizorul, de fiecare dată când deschidem o carte, un săptămânal sau un cotidian, cineva încearcă să ne educe, să ne convingă să cumpărăm un produs, să ne determine să votăm un candidat sau să fim de acord cu o anumită versiune a ceea ce este drept, adevărat sau frumos.‖[18]

 

Portretul contemporan al manipulării, desigur foarte cunoscut oricărui cetăţean al statului global, este în fapt punctul final al unei istorii în care omul a fost convins să respecte şi să perpetueze sistemul în care s-a născut şi din care face parte. Până să existe ziarele, televiziunile, radiourile şi cinematografele care să direcţioneze cetăţeanul, au fost templele, scribii, artiştii ambulanţi şi monumentele, legendele şi miturile, ceremoniile şi tot cortegiul de ritualuri şi, nu în ultimul rând, educaţia. În fiecare clipă a existenţei sale sociale, individul a primit de la liderii săi, politici sau spirituali, indicaţii privind traseul pe care ar fi bine să-l urmeze în această viaţă şi explicaţii asupra realităţii înconjurătoare. Indivizii, în marea lor majoritate, au ascultat indicaţiile şi au crezut explicaţiile. Prin supunerea lor cvasipermanentă, au perpetuat în familie şi în comunităţi modelul oficial, îmbogăţit generaţie după generaţie cu noi indicaţii şi cu noi explicaţii. Fenomenul a generat sistemului o nevoie permanentă, întotdeauna conştientizată, de a încadra — prin forţă, dar mai ales prin convingere — mulţimea în cadrul său de valori şi de a respinge — prin convingere, dar mai ales prin forţă — orice viziune care ar atenta la propria sa supremaţie.

Evoluţia care a rezultat din acest raport, în definitiv manipulatoriu, dintre ierarhie şi supuşi, este binecunoscută. Noi suntem beneficiarii ei. Întrebarea care s-ar putea pune din perspectiva acestei lucrări, „ce-am fi fost fără manipulare?‖ sau, şi mai clar, „am fi fost ce suntem fără manipulare?‖ capătă un cert răspuns negativ.

Individul contemporan datorează capacităţii ierarhiei de a-1 menţine supus şi, prin aceasta participant activ la construcţia societăţii umane, la fel de mult ca marilor minţi economice, ştiinţifice sau culturale care au trasat această evoluţie. Evoluţie marcată, chiar dacă nu este foarte simplu de acceptat, de ritmul zilnic al manipulării.

Bogdan Teodorescu (1963) a absolvit Facultatea de Instalaţii a UTCB în 1987, apoi Colegiul National de Apărare în 2000 şi este doctor în comunicare din 2006. Jurnalist si manager de presă din 1990, profesor de marketing politic şi electoral la SNSPA din 1997, membru al Asociaţiei Internationale a Consultanţilor Politici (IAPC) şi al Asociaţiei Europene a Consultanţilor Politici (EAPC) din 2001 şi membru al Uniunii Scriitorilor din România din 2004. A fost numit între 1996 şi 1997, Secretar de Stat, Ministru interimar în Departamentul Informaţiilor Publice. A deţinut funcţia de preşedinte al Institutului Pro între 2004 şi 2007. A publicat peste 1500 articole în presă, a realizat 750 de emisiuni de radio şi televiziune. Autor şi coautor la zece volume, dintre care trei romane şi un volum de poezie pentru care a primit Premiul de debut al Editurii Albatros (1982).

Sursa: Prof. Valentina Lupu