PRIMAVARA POCAINTEI - Sfantul
Inochentie al Odessei -
În însasi
pricina care da nastere primaverii firesti, este cuprinsa o mare învatatura ce
ne sta tuturor înainte. Vazând ca primavara îsi are obârsia din înmultirea si
adaugirea pe pamânt a luminii si a caldurii soarelui, usor ne putem închipui ca
în acest timp al primaverii soarele se apropie de pamânt. De fapt însa el este
mai departe de pamânt decât în timpul iernii. Cum se face dar, ca acum lumina
si caldura sporesc pe pamânt? Iata cum: primavara pamântul ia fata de soare o
pozitie noua si cu totul deosebita de aceea pe care o avea la vreme de iarna.
În timpul iernii el se afla într-o pozitie oblica, piezisa fata de soare, din
care pricina razele soarelui, cu toata apropierea acestuia fata de pamânt,
aluneca oarecum si nu pot produce caldura. Primavara, pamântul se întoarce cu
fat a locului în care noi ne aflam drept spre soare, iar din aceasta pricina
razele lui, cu toata departarea sa cea mare, cazând drept pe pamânt se frâng si
produc caldura. Iata de unde îsi are obârsia primavara. Asadar, ea ia nastere
dintru pozitia dreapta pe care o are pamântul fata de soare.
Oare nu tot
asa ia nastere si primavara duhovniceasca? Oare nu tot aceleasi pricini
lucreaza si aicea? Sufletul pacatos este învârtosat, nesimtitor si lipsit de
viata, cum e si pamântul în timpul iernii. De ce? Oare pentru ca Soarele cel
vesnic este departe? Nu, caci Domnul cu îndurarea Sa este mai aproape de
pacatos, decât de cel drept. Aceasta ne-o spune Însusi Mântuitorul, când zice:
„n-am venit sa chem pe cei drepti la pocainta, ci pe cei pacatosi” (Marcu 2,
17). Tot despre aceasta ne încredinteaza si marele Apostol Pavel: „unde s-a
înmultit pacatul” – z ice el – „acolo a prisosit harul” (Romani 5, 20). Atunci
oare ce împiedica razele Soarelui celui vesnic si nu le lasa sa învioreze
nenorocitul suflet al pacatosului si sa rasara în el primavara cea
duhovniceasca? Acelasi lucru care împiedica si razele soarelui firesc de a
produce pe pamânt primavara în timpul iernii: adica pozitia oblica, piezisa, în
care pacatosul se afla fata de Dumnezeu – Soarele cel vesnic. Pamântul
niciodata nu se întoarce cu totul de la soare, ci întotdeauna, si prin urmare
chiar si iarna, are una din fetele sale întoarse spre soare. Din aceasta
pricina pe pamânt chiar si iarna este ziua, desi nu tocmai lunga. În sufletul
pacatosului însa, din nenorocire, se pot petrece lucruri mult mai rele si mai
urâte. Supunându-se cu totul pacatului, iubind întunericul mai mult decât
lumina, el se întoarce cu totul de la Rasaritul cel lu minos catre întunecosul
apus, se întoarce cu desavârsire de la fata lui Dumnezeu. Din aceasta pricina
bietul suflet al pacatosului este cuprins cu totul de noaptea întunecoasa si de
negura cea deasa a pacatului, asa ca chiar de-ar si mai ramânea într-însul
oarecare lumina, apoi aceasta este asemenea acelor straluciri ale aurorei
boreale, care desi izbesc privirile prin stralucirea lor, totusi nu dau nici
macar o farâma de caldura de viata. Dintru o astfel de lipsa si saracie de
lumina si caldura dumnezeiasca, ce viata duhovniceasca putem astepta? De aceea
în sufletul pacatosului – precum si în natura, iarna – totul este gol si
acoperit cu zapada si gheata; iar acest fapt câteodata e atât de batator la
ochi, încât chiar cei lumesti, privind unul la celalalt zic: „Acesta e un om
rece! Acesta e piatra, nu om!”
Dar sufletul
pacatosului, orisicât ar fi el de acoperit c u omat si gheata, totusi
într-însul întotdeauna se afla putinta de a se întoarce catre Soarele cel
vesnic, si când se întoarce cu toata inima si sta în pozitie dreapta, fata în
fata cu El, atunci totul în el capata o noua înfatisare si începe primavara cea
duhovniceasca. În ce chip? Sosirea primaverii în natura ce ne înconjoara se
cunoaste mai cu seama prin înmultirea luminii si a caldurii. Tot astfel se
petrece si cu primavara cea duhovniceasca. Cea dintâi urmare a întoarcerii
sufletului pacatos catre Domnul este ca el începe a fi luminat de lumina fetei
lui Dumnezeu. Desi luminarea aceasta la început nu poate fi deplina, atâta cât
trebuie, din pricina ca sufletul pacatosului – cu toate ca el si-ar dori – nu
se poate întoarce cu toata fiinta sa catre Dumnezeu, totusi, prin staruinta si
nazuinta celui ce se întoarce, lumina harului încet-încet se mareste, ca si
lumina soarelui în timpul primaverii, si asemenea acesteia nu numai ca
încalzeste vazduhul sufletului, ci strabatând si coaja cea de gheata, care
acopera inima, patrunde pâna în adâncul sufletului, desteptând într-însul
ramasitele puterii si semintele virtutilor!
Sfantul Inochentie al Odessei,
Intelepciunea dumnezeiasca si rosturile naturii, traducere de patriarhul
Nicodim Munteanu, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 38-42
VIZITA - Sfantul Ioan din Kronstadt -
Când te duci în vizita, la vreo
ruda sau la vreun prieten, nu te duce cu gândul sa bei si sa manânci bine
acolo, ci pentru a purta o discutie prieteneasca si pentru ca prin acea
discutie afectuoasa, cu adevarat prieteneasca, sa-ti revigorezi sufletul apasat
prea mult de grijile vietii si pentru a va mângâia unii pe altii prin aceeasi
credinta. „Nu caut ale voastre, ci pe voi”, zice Apostolul (2 Corinteni 12,
14).
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 100.
TRUPUL OMULUI - Sfantul Ioan din
Kronstadt -
Aceste mâini carora le place sa
ia tot ce este în apropierea lor, vor fi încrucisate pe piept si nu vor mai lua
nimic. Aceste picioare care merg cu placere pe calea pacatului, dar care nu
stau drept pentru rugaciune, vor fi întinse pentru eternitate si nu vor mai
merge nicaieri. Acesti ochi care privesc cu pizma fericirea aproapelui, se vor
închide, focul lor se va stinge si nimic nu-i va mai încânta. Aceste urechi
care se pleaca atât de repede pentru a asculta cu placere minciunile si
calomniile, nu vor mai auzi nimic; tunetul însusi nu-l vor mai auzi. Ele nu vor
mai auzi decât trâmbita trezirii mortii când acest trup stricacios va învia,
unul „pentru învierea vietii, altul pentru învierea osândei” (Ioan 5, 29). Ceea
ce ramâne în noi viu dupa moarte, aceea trebuie sa fie obiectul tuturor
preocuparilo r noastre. Curateste-ti inima pe tot parcursul vietii, ca ea sa
fie împreuna cu sufletul tau capabila sa-L vada pe Dumnezeu Dincolo;
preocupa-te de trupul tau si de trebuintele lui numai atât cât este necesar
sa-ti întretii sanatatea, puterea si decenta. Toate acestea vor muri, toate
acestea vor merge în pamânt. Straduieste-te deci sa desavârsesti în tine ceea
ce iubeste si uraste, ceea ce este pasnic sau învolburat, ceea ce se veseleste
si se mâhneste, adica inima ta, omul tau interior, care gândeste si judeca prin
intermediul mintii tale.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
intru Hristos, traducere de diac. Dumitru Dura, Ed. Oastea Domnului, Sibiu,
1995, p. 97-98
Sursa: Pr. Alexandru Stanciulescu Barda
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu