S t r o p u l
~*~
Am frânat
brusc. Un fior rece m-a trecut, sângele îmi zvâcnea în urechi, ochii, gata să-mi
iasă din orbite şi dintr-o dată m-am trezit urlând:
-Cine mi-a spart parbrizul?
Şi trântind pălăria de pământ, scap
un: Tuţi Luceafărul mă-tii! O Iisuse, iertare! Ce noroc pe capul meu! Un bolovan cât o
gogoaşă, rupt dintr-un perete de ciment stătea pe locul pasagerului şi mirosea
tare de urât, urât de tot…, precum un câine vagabond. Din fericire, nici nu
trebuie să deschid fereastra pentru că sunt bucăţele peste tot.
-Mulţumesc! Pot
să aştept. Doamna mă privi şi îmi răspunse
cu un zâmbet
politicos de parcă ne cunoşteam de-o veşnicie
şi îmi luă hârtiile din mână.
-Ai martori?
-Da! Sunt aici
în buzunar. Şi îi arăt bucata de ciment. Ea mă priveşte,
holbându-se ca la un ţicnit, apoi spune;
-Asistenta mea va fi cu tine într-o secundă. Se scuză şi pleacă.
Sunt pentru prima dată când aplic pentru un accident la această asigurare.
Doamna îmi vorbi atât de frumos de parcă mă asigura că nu va dura mult. Stau
calm când două mâini îmi acoperă ochii cerând să vadă bulgărele de ciment;
-Da! Dar să nu-l atingi! E murdar şi miroase urât, îi spun copilului
entuziasmat din spatele meu.
Invadatorul e de-acord, însă în luptă cu palmele mele s-o obţină, mă
întorc brusc şi îl catapultez în afară, crezând că am scăpat, însă observ
bucata de ciment în mâinile lui, spărgând nuci pe masa biroului unde şedea mama
lui.
-Fănel! ţipă
maică-sa. Nu e frumos ce faci! Aruncă
mizeria aia din mână!
-Aici la mine, îi întind palma. Obraznicul ţipă şi mi-o trânteşte pe laba
picioarelor. Acum, eu ţip de durere. Împieliţatul se sperie şi o apucă din nou
şi o aruncă în apărare. Cred că l-am speriat tare. Mă aplec şi bucata de ciment
zboară pe deasupra mea, trece printre două bătrâne de pe trotuar şi ca o minge
de biliard sare de pe parbrizul maşinii poliţiei din parcare în casca unui biciclist,
plonjându-l în faţa troleului. Din elan, casca accelerează gogoloiul de ciment
prin vitrina de peste drum şi se opreşte în bancul cu peşte al restaurantului.
-Cutremur! strigă proprietarul alarmat, privind apa agitată şi auzind ţipetele celor din
stradă.
Trebuie să mă car, îmi zic, când aud vocea agentei de asigurări, care mă
cheamă:
-Domnule George, poftiţi în birou, vă rog!
-Pentru ce?
OARE CINE SUNT SI CE CAUT AICI
~*~
Lumea pare din ce în ce mai fără rost. O lume dezechilibrată, o lume blocată
în prezent. Alergi să prinzi ziua de mâine şi ea fuge odată cu tine; alergi să
prinzi visul. Oare mai putem avea vise dacă trăim doar pentru acum? Lumea pare
că se destramă ca jocul unor copii de grădiniţă. Să fie tot acest proces meditaţia
Creatorului? Suntem infectaţi de atâta “civilizaţie”, de atâta artificialitate.
Cât vom supravieţui în aditivi şi reţete de întinerire şi fericire? Acum, placa
se întoarce spre natură. Salvaţi planeta! Salvaţi-ne şi pe noi, salvaţi-vă
singuri! Lucruri biodegradabile, ouă de găini de curte, legume crescute natural
în pământuri îngrăşate cu produse naturale. Dacă ne salvăm sănătatea şi specia întorcându-ne
la produse naturale, să fie oare posibil ca aplicând aceeaşi formulă să ne salvăm
cultura şi limba neamului extrăgând-o din marginea satului? Ce-i prieşte limbii
române şi românului ca să-l trezeşti şi să-i învigorezi sistemul imunitar?
Diagnosticul îl caut la rădăcină. Acesta e motivul pentru care îmi aplec
urechea şi îi ascult bătăile inimii acestui neam frumos şi milenar de român.
Natura are o experienţă de sute de milioane de ani şi ştie ce-i place cel mai
bine, ce-i prieşte. De când mă ştiu am început să studiez omul, românul, creştinul.
Am dorit să aflu şi părerea omului de lângă mine despre dorinţa şi părerea lui
despre viaţă aşa am ajuns să ascult şi să observ mii de români din ţară şi din
diaspora. Am urmărit să înţeleg rostul meu aici, pe pământ. De exemplu:
L-am descoperit pe Pavel Rătundeanu-Ferghete, aşa cum i-am descoperit pe toţi
ce-i dragi de lângă mine, aşa cum aş găsi o maramă maramureşană sau un costum
naţional brodat şi înflorat cu tot felul de motive locale şi din mitologia
strămoşilor noştri români. În el se aud voci ce vin de departe, pline de
dragostea şi culoarea omului aşezat de mii de ani pe aceste pământuri. Sunt
cuvinte modelate de vântul şi ploile locului, dar şi mai mult de faptele
strămoşilor noştri, în izbânzi şi înfrângeri, însă întotdeauna în cinste şi
umilitate. Ţin mult la accentul şi muzicalitatea cuvintelor sale atinse de
istoria locului. Mult mai mult adevăr se ascund în ele, decât în textele
pregătite literar ale academicilor noştri, pentru că acestea din urmă sunt
controlate de agenda stăpânirii pe când ale lui, fiind neglijate
şi batjocorite sunt intacte şi stau mai aproape de trecut, de lanţul istoriei.
Această carte este un tablou, este o sculptură din topor care ascunde în
imaginea fiecăruia dintre noi punţi spre ai noştri de departe. Prin textul lui
Pavel se vede cu adevărat prin ce trece România azi pentru că, vorba lui Blaga,
darul omului s-a născut la sat. El, în sfânta-i simplitate e sincer şi
necenzurat încă de guvernanţi, şi aşa va dăinui. Le spune pe faţă, aşa cum sunt
toate: dureri şi bucurii, frumos şi urât, lumină şi negură. În peripeţiile
sale, poţi citi felul cum sunt percepute legile ţării, în aparatul
administrativ, atât de guvern cât şi cel particular. Descoperim că trăim în
două lumi, una de la televizor şi o alta în provincie; şi mai simţim şi acel cordon
ombilical care îi leagă pe români de sute de ani din moşi strămoşi, din tată în
fiu, care nu vor să îngenuncheze. În toată această broderie ţâşnesc steluţe ale
culturii universale, ţesute cu mireasma vie a locului. Pavel e un om foarte
citit şi trecut prin viaţă, acest fapt îl iscodeşte să contribuie cu demnitate
şi multă mândrie la susţinerea stâlpului de rezistenţă a neamului, ca om
talentat şi hărăzit de Dumnezeu în a-ţi cunoaşte şi recunoaşte învăţătorii şi,
prin aceasta să devină erou alături de contribuitorii literaturii române.
Fiecare poezie a sa e un poem şi elogiu adus creatorului, aproapelui sau
pământului românesc şi limbii române, însă nu trebuie să uit valoarea
corespondenţei sale cu mine, originalitatea textelor sale prin care pulsează plaiul
natal precum licuricii prin lanul de grâu. Eu m-am hrănit cu vorbele sale şi ca
să-mi satur setea de acasă şi dorul am început să-l înghiontesc ca să mai spună
câte ceva, şi aşa s-a ajuns la această carte pe care acum, în final a început
s-o iubească ca pe un nou fiu cu doi taţi. Îi sunt recunoscător pentru răbdarea
cu care m-a aşteptat să ies din spital ca s-o finalizăm şi s-o înmânăm neamului
nost, unde îi este locul.
Nu am găsit răspunsul la întrebarea mea, însă cert sunt că această forţă,
numită Viaţă este în toate şi în tot şi se hrăneşte la ţară. Este în stare de
repaus. Dumnezeu meditează! Pentru mine “Visul” e în jur, îl văd. Aleargă.
Noi, după el. Suntem în vis tot universul. Suntem visul!
Fertilitatea neamului trebuie hrănită la rădăcini cu mâncare bionaturală,
de casă nu chimică, artificială.
Cu iubire,
Ben Todică
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu