PASAREA
VEGHETOARE
Sfantul
Tihon din Zadonsk
Vezi o pasare care, stând, se uita de jur
împrejur, temându-se ca nu cumva sa fie prinsa ori sagetata de catre cineva.
Pilda aceasta te învata ca si tu sa fii cu luare-aminte la cele ce te
împresoara în lume, ferindu-te de mrejele diavolului si de sagetile sale. Iar
sagetile vrajmasului acestuia sunt: mândria, pizma, iubirea de argint, lacomia,
iutimea rautatii, necuratia si altele. El trage în noi cu aceste sageti si îi
raneste pe cei care nu sunt cu luare-aminte.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 70
OBOSEALA
LA RUGACIUNE
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Îi auzim pe unii spunând: rugaciunea ne
oboseste repede. De ce oare? Fiindca nu-L aveti în fata ochilor mintii pe
Domnul ca si când ar fi aievea. Priviti-L mereu cu ochii mintii si ai inimii si
atunci veti putea sta la rugaciune toata noaptea si nu veti osteni. Ce spun, o
noapte! Veti fi în stare sa stati trei zile si trei nopti la rând si nu veti
obosi. Aduceti-va aminte de stâlpnici. Ei au stat multi ani la rând pe un
stâlp, cu duh rugator, învingându-si trupul, cel care, ca si trupul tau, tragea
spre lenevie. Iar tie ti se par grele câteva ceasuri de rugaciune, poate chiar
unul singur!
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 111-112
NAZUINTA
SPRE LUMINA
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Aici pe pamânt, toate nazuiesc
spre lumina soarelui, a lunii sau a focului, si nu vor, le e urât si tânjesc
când se afla în întuneric; dar marea majoritate a oamenilor nu cauta lumina
vesnica a Împaratiei Cerurilor si nu se înspaimânta de întunericul vesnic si de
nepatruns; ba chiar multora le place sa fie în întunericul pacatului, si nu vin
la lumina, ca sa nu se dea în vileag faptele lor. Fratilor si surorilor care
ati cazut în întuneric, fie-va mila de sufletele voastre nemuritoare, nazuiti
spre lumina vesnica, parasiti cât mai repede cu putinta întunericul vesnic,
timpul zboara repede! „Eu sunt Lumina lumii; cel ce vine dupa Mine, nu va umbla
în întuneric, ci va avea lumina vietii” (Ioan 8, 12). Cititi Evanghelia: iata
soarele nostru!
Sfantul Ioan din Kronstadt, Liturghia:
Cerul pe pamant, traducere de Boris Buzila, Ed. Deisis, Sibiu, 1996, p. 101
Despre
ateism
Mitropolitul
Antonie al Surojului
“Du-te acasă şi întreabă-te când ai avut
nevoie pentru prima oară ca Dumnezeu să nu existe!”
Uneori, omul devine necredincios pentru
faptul ca acesta este unicul sau scut impotriva constiintei. Mi-a venit acum in
minte povestirea unui preot foarte inteligent, fin si cultivat din Paris.
Cindva a fost “ateu”, adica traia fara Dumnezeu si se considera prea elevat si
inteligent pentru a-si permite sa gindeasca despre convertirea la credinta. A
discutat mai apoi cu un preot. Preotul fiind de la tara, fara cine stie ce
studii deosebite, care a emigrat din Rusia, dupa ce l-a ascultat mult timp, i-a
spus doar doua lucruri: “In primul rind, Sasa, nu este chiar atit de important
faptul ca tu nu crezi in Dumnezeu – Lui nu I se poate intimpla nimic de la
asta, minunat insa este ca Dumnezeu crede in tine”. Si altul: “Tu, insa, Sasa,
mergi acasa si gindeste-te, cind anume ai pierdut credinta, anume cind ai avut
nevoie ca Dumnezeu sa nu existe?”
Sasa a venit acasa si se gindea; era
nedumerit de o astfel de prezentare a problemei: se astepta la un discurs
misionar sau la niste instructiuni pentru consultarea unor tratate, iar in loc
– nu mai intelegea nimic. Si el, dupa cum spunea mai tirziu, a cautat cauzele
mai intii in cunostintele primite la Facultatea de Teologie din Paris, apoi in
perioada prerevolutionara de la Facultatea din Rusia, apoi altundeva si nicidecum
nu putea gasi, pina a ajuns la timpul cind avea sase ani. Locuia intr-un oras
din Rusia, era un baietel dragut, mergea la biserica in toata duminica si era
considerat a fi un copil evlavios: intra, facea semnul crucii, se oprea in
mijlocul bisericii, in fata, si se ruga lui Dumnezeu. In fiecare duminica
primea un banut, pe care era dator sa-l puna in caciula cersetorului orb. Punea
banutul si mergea la biserica cu sentimentul ca a savirsit o fapta buna, de
dragoste, i-a acordat orbului atentie si poate sta acum linistit in fata lui
Dumnezeu.
Odata, inaintea sarbatorilor de Craciun,
plimbindu-se cu mama prin oras, a descoperit un magazin unde a vazut un minunat
calut de lemn care costa sase banuti. A rugat-o pe mama sa i-l cumpere, ea l-a
refuzat, iar el a venit acasa foarte trist. Duminica urmatoare, pe cind mergea
la biserica, ajungind in fata cersetorului, s-a gindit ca, daca nu-i va da de
sase ori acest banut, si-ar putea cumpara calutul. Zis si facut. A procedat
astfel de patru ori, iar a cincea oara s-a gindit: daca ar fi sa iau de la el
un banut, atunci voi cumpara cu doua saptamini mai devreme calutul. Si a furat
de la orb banutul. Dupa care, intrind in biserica a simtit ca nu poate sta in
fata: daca Dumnezeu il va observa? S-a dus si s-a ascuns intr-un colt al
bisericii. Dadaca a venit cu el acasa si a povestit totul parintilor acestuia,
care au fost profund uimiti: pina acum era mic, statea in fata lui Dumnezeu,
iar acum s-a adincit in sine, viata lui in Dumnezeu a devenit mai
interiorizata, el cauta un loc ascuns unde ar putea in tacere si contemplare sa
fie cu Dumnezeu (era o mamica destul de optimista!).
Iar Sasa simtea ca situatia se
inrautateste si ca trebuie sa se ascunda de Dumnezeu. Si iata ca de la
universitate a venit fratele sau mai mare, incarcat de cunostinte ateiste, care
s-a apucat sa-i demonstreze ca, de fapt, Dumnezeu nu exista. Si Sasa mi-a spus:
m-am agatat de aceasta idee. Daca nu este Dumnezeu, atunci nu are importanta
daca am furat banutul si n-am pus in caciula acei cinci. Acesta a fost
inceputul “ateismului” sau: invatatura despre faptul ca Dumnezeu nu exista
copilul a primit-o ca pe un colac salvator importiva propriilor mustrari de
constiinta
DEZGHETUL
APELOR
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Dezghetul lacurilor si râurilor este o
imagine a despartirii sufletului de trup. Când apele scapa de chingile ghetii,
luciul lor începe sa stea fata catre fata cu aerul, care le mângâie cu suflarea
sa, iar razele soarelui prind a se rasfrânge în ele. Asa se întâmpla cu
sufletele curate, care se despart de trup; ele stau fata catre fata cu Hristos,
Care le revigoreaza si le lumineaza. Atâta timp cât sta deasupra lor crusta
ghetii, apele zac ca într-o temnita, încatusate, neavând o comunicare directa
cu aerul si cu lumina soarelui. Asijderea si sufletele noastre, cât timp
traiesc sub un învelis trupesc, nu pot comunica nemijlocit cu Dumnezeu si cu
sfintii, ci doar partial, prin intermediul acelui învelis. Iar când va cadea
învelisul trupului, vom vedea pe Domnul fata catre fata, asa cum apele de pe
care s-a topit crusta de gheata stau cu fata spre soare si intra în contact
direct cu aerul.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 270.
CAPRELE
Sfantul
Teofan Zavoratul
Iubitorule de oameni, Hristoase, Dumnezeul
nostru, cu tarie nadajduind în îndurarile Tale, ma rog Tie: nu ma pune de-a
stânga Ta, împreuna cu caprele care Te-au amarât, si nu îmi zi: adevarat,
adevarat zic tie, nu te cunosc pe tine, ci, dupa bunatatea Ta, da-mi mie
lacrimi neîncetate, da inimii mele frângere si smerenie si o curata pe dânsa cu
frica Ta, ca sa se faca locas al harului Tau.
Sfantul Teofan Zavoratul, Psaltire sau
cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 58.
Decalogul
parintelui Savatie Bastovoi*
1. **Să nu uiţi
că trebuie să mori*
Când aveam doi
ani, am căzut din sania înhămată la cal, iar tata s’a dus fără să mă observe.
Tata era pădurar pe atunci şi întâmplarea a avut loc chiar la poarta cantonului
din Oricova. Când calul a pornit, eu am căzut pe spate, în zăpadă,
amestecându’mă cu cerul alb de iarnă. Atunci am avut pentru prima oară
descoperirea singurătăţii şi a morţii. Nu am plâns şi nici nu am strigat. Ţin
minte că eram îmbrăcat într’o salopetă albastră cu glugă. M’am întors tăcut în
casă, la mama, mergând atât de încet, încât să’i dau răgaz tatei să mă ajungă
din urmă.
* 2.** Să nu
uiţi că trebuie să iubeşti*
Cel mai cumplit
lucru care i se poate întâmpla unui om este să nu fie iubit.
Dar cred că şi
mai cumplit este să nu iubeşti. Întotdeauna mi’a fost uşor să iubesc oamenii,
să mă bucur că’i văd. De aceea, nu am avut nicio piedică în a înţelege
Evanghelia. Când ăceam vreo bazaconie, mamica îmi spunea: „*Du’te de
la mine, nu te mai iubesc*”. Asta era pentru mine pedeapsa supremă, pe care eu
o trăiam ca pe o izgonire din Rai. Sfântul Isaac Sirul spunea că focul iadului
nu este altceva decât dragostea pierdută pe care eşti condamnat să o contempli
veşnic.
*3. **Să nu
preţuieşti în bani ceea ce Dumnezeu ţi’a dat în dar*
Am înţeles asta
în adolescenţă. Eu fiind elev la Liceul de Artă („Octav Băncilă”) din Iaşi,
mama m’a dus la Petersburg să văd Ermitajul. Acolo, am stat la o familie de
abhazi, o femeie divorţată cu doi copii, dar foarte descurcăreaţă. O chema
Izolda şi ea mi’a cumpărat prima mea chitară.
Dumnezeu să’i dea
sănătate! Avea grătar şi făcea mulţi bani. Eu niciodată nu am văzut atât de
mulţi bani. Vindea frigărui noaptea, până spre dimineaţă, că erau nopţile albe.
Uneori ieşeam şi eu cu ei, că era interesant. Ei făceau şi vindeau frigărui,
iar eu desenam într’o mapă pe care o sprijineam pe genunchi. Cât oamenii
mâncau, eu aveam timp să le „fur” portretele. Un bărbat chel şi vesel s’a
apropiat de mine şi a început să exclame: „Păi ăsta sunt eu! Sunt chiar eu! Cât
să’ţi dau ca să mi’l vinzi?”. Eu zic, vi’l dau aşa, eu nu vând. Şi i’am dat
acel portret.
Bărbatul totuşi
mi’a dat un dolar, era în 1991. Apoi s’a dus. Eu am rămas cu acel ban. L’am pus
într’un caiet şi nu l’am folosit niciodată.
*4. Să nu crezi
răul*
De câte ori am
crezut un rău despre cineva, am avut doar de pierdut. M’am simţit murdar,
părtaş la o lucrare de urâţire a omului. Am vorbit şi eu de rău, iar timpul
mi’a demonstrat de fiecare dată că nu am avut dreptate.
Prefer să
greşesc prin a’mi păstra o părere bună despre un om rău decât să ajung să cred
o vorbă proastă despre un om bun. Orice rău este o minciună.
Răul, aşa cum
spunea fericitul Augustin, nu există. Răul este o marea absenţă, absenţa
binelui şi a iubirii. De aceea, a crede răul este totuna cu a te cufunda în
absenţă, în minciună.
*5. Să nu te
crezi pierdut*
Eu sunt o fire
înclinată spre deznădejde, cunoscând toate relele care ies din această cădere
sufletească. Dar într’o zi mi’a venit gândul salvator: mi’am zis că Dumnezeu
cunoştea căderile mele – şi cele trecute, şi cele viitoare – şi totuşi m’a
creat, iar Dumnezeu nu aduce pe nimeni pe lume spre pierzare. Dacă ne’am născut
înseamnă că Dumnezeu şi’a pus toată încrederea în noi. E o mare încurajare să
te gândeşti că Dumnezeu are încredere în tine. La disperare omul e capabil de
orice rău, el se porneşte cu război împotriva propriei fiinţe, având parcă o
plăcere demonică din a’şi călca propriile principii, practic sinucigându’se
spiritual. Cred că orice duhovnic adevărat îşi începe sfătuirea de după
spovedanie prin cuvintele: „Să nu deznădăjduieşti”.
*6. Să nu te
crezi sfânt*
Sfântul Siluan
Athonitul zicea: „Două gânduri să nu le primeşti şi să nu le crezi, primul că
nu te vei mântui şi al doilea că eşti sfânt”. Să nu te crezi mai bun ca alţii.
Lucrarea pe care o faci, prin darul lui Dumnezeu, poate fi mai bună decât a
vecinului, dar asta nu înseamnă că tu eşti mai bun ca el, doar lucrarea e mai
bună. Darurile date de Dumnezeu nu se iau înapoi, dar oricine se mândreşte cu
lucrările sale ajunge să se întunece şi să folosească darul prosteşte, după
care ajunge să’şi piardă demnitatea.
*7. Să nu te
pui chezaş*
De câte ori
m’am pus chezaş pentru cineva, am încurcat oamenii şi am făcut rău. De când mă
ţin minte, mă băgam să salvez pe toată lumea. Narcomani, beţivi, femei bătute
de bărbat şi aşa mai departe. N’am salvat pe nimeni, numai necazuri, bani
furaţi, lucruri dispărute, probleme cu vecinii. Am ajuns la concluzia că dacă
vrei să ajuţi pe cineva, ajută cât te ţin curelele, dar fără să implici şi alţi
oameni. Asta înseamnă să te pui chezaş pentru cineva, să garantezi că el se va
îndrepta, că te reprezintă.
Mare greşeală.
Odată am citit din Pildele lui Solomon sfatul acesta: „Să nu te pui chezaş”.
Noi, când citim Scriptura, înţelegem şi reţinem doar atât cât am experimentat,
celelalte cuvinte nici nu le vedem.
*8. Să nu te
răzbuni de două ori*
Răzbunarea este
un păcat, dar este omenească. Scriptura spune să nu pedepseşti de două ori
pentru aceeaşi greşeală, principiu care a ajuns şi în dreptul roman. Pot
înţelege un gest de răzbunare, deşi e mai bine să nu te răzbuni, dar mă
înstrăinez de omul care se răzbună de două ori, adică la nesfârşit, pentru o
singură greşeală. Când m’am răzbunat o dată, a mai mers cum a mai mers, m’a
iertat Dumnezeu, dar când m’am răzbunat a doua oară, s’a întors totul în capul
meu şi am ajuns să înţeleg că m’am războit cu mine însumi.
*9. Să nu
învingi cu orice preţ*
Oamenii care
caută să fie învingători cu orice preţ, în cele din urmă, pierd totul. Prefer
să fiu considerat învins uneori pentru a’mi păstra şansa să înving la urmă.
Odată un episcop român mi l’a lăudat pe Adrian Năstase (se întâmpla prin 2004):
„Vă daţi seama, omul acesta (Adrian Năstase) a avut doar note de zece, niciun
nouă! E extraordinar, nu’i aşa?”.
Eu i’am
răspuns: „Eu nu am încredere în oamenii care au avut numai note de zece”. „De
ce?”, m’a întrebat episcopul surprins. „Pentru că ei nu ştiu să piardă, iar
omul care nu ştie să piardă te vinde pentru o victorie vremelnică”.
*10. Să nu râzi
de ruşinea nimănui*
Când eram mic,
am auzit băieţii mai mari râzând de cineva care a fost prins într’un păcat
ruşinos. Apoi, de fiecare dată când mă întâlneam cu acel om sau auzeam
vorbindu’se de el, îmi venea în minte, fără să vreau, păcatul pe care îl
făcuse. Dar nicodată nu am spus cu buzele mele acel păcat şi m’am purtat aşa cu
acel om ca şi cum nu aş şti nimic. Nici acum, când el a murit, nu pot spune ce
am auzit, pentru că nu vreau să’i răscolesc ruşinea.
INDELETNICIREA
OMENEASCA
Sfantul
Nicolae Velimirovici
Lucratorul tarinii, semanatorul,
cioplitorul, tâmplarul, olarul si toti ceilalti mestesugari, care prelucreaza
un material greu si-l prefac într-un lucru frumos, Îl simbolizeaza pe Însusi
Domnul Iisus Hristos. De aceea, când vezi ca mestesugarul preface ceva
nefolositor, ceva salbatic în ceva cultivat, ceva murdar în ceva curat, ceva
neroditor în roditor, ceva urât în ceva minunat, adu-ti aminte de Hristos si de
ostenelile Lui asupra sufletului tau.
Sfantul Nicolae Velimirovici, Simboluri si
semne, traducere de Gheorghita Ciocioi, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009, p. 63-64.
DESPRE
POCĂINŢĂ
(II)
“[…] Părinţii dau mare însemnătate
plânsului duhovnicesc. Vedem aceasta, de pildă, în scrierile Sfântului Simeon
Noul Teolog sau în scrisoarea Sfântului Grigorie Palama către monahia Xenia.
Dar nu este uşor a învăţa să plângem cum se cuvine. Dacă plânsul nostru este de
natură sufletească, ne vom veşteji şi vom stinge în noi orice licărire de
viaţă. Insă dacă plânsul nostru este unul duhovnicesc, nu doar că nu vom suferi
nicio vătămare, ci vom afla şi reînnoire. In cartea sa Vom vedea pe Dumnezeu
precum este, Părintele Sofronie explică diferenţa dintre plânsul sufletesc şi
cel duhovnicesc. Potrivit lui, prin plânsul sufletesc ne îngrădim viaţa în
hotarele lumii văzute. Plânsul duhovnicesc apare atunci când fiecare trăire a
noastră o aducem înaintea lui Dumnezeu, de Care depindem în toate, căci
singurul lucru pentru care merită cu adevărat să plângem este înstrăinarea de
El.
De multe ori suntem răniţi sufleteşte şi
suferim durere atunci când ne confruntăm cu energii care ne zdrobesc inima. Noi
însă trebuie să ne ridicăm deasupra acestor experienţe negative şi izbutim să
o facem dacă “exploatăm” suferinţa pricinuită în inimă de o anumită
împrejurare neplăcută şi o prefacem în energie duhovnicească. Părintele
Sofronie a insistat de multe ori asupra faptului că trebuie să învăţăm să
strămutăm orice stare sufletească – fie ea pricinuităd e boală, de dispreţul
celorlalţi, de prigoană sau de neputinţa firii noastre – pe un nivel
duhovnicesc, cu ajutorul unui gând pozitiv. Şi izbutim să facem aceasta dacă ne
îndreptăm cugetul spre locul în care se află Fiul lui Dumnezeu. Să ne fie
gândul doar la cele de Sus,
Epistola catre Filipeni a Sfantului
Apostol Pavel :: Capitolul 4
după cum i-a îndemnat Sfântul Pavel pe
Filipeni (cf. Filip. 4, 8).
Unul dintre Părinţii Pustiei a fost
întrebat de tânărul său ucenic cum să înveţe să plângă la rugăciune. Şi
Bătrânul a răspuns:
„Plânsul este o deprindere, însă omul
trebuie să stăruie îndelung ca să o dobândească, luând pururi aminte la
păcatele săvârşite şi la iad. Ii este de folos să cugete neîncetat la mormânt,
la felul cum strămoşii săi au plecat din lumea aceasta şi la locul unde se află
ei acum”.
Ucenicul, vrând să afle mai multe, l-a
iscodit din nou:
„Ar trebui, oare, ca monahul să-şi aducă
aminte de părinţii săi răposaţi şi de alte asemenea lucruri?”
Bătrânul i-a răspuns:
„Stăruie asupra oricărei amintiri care
aduce străpungere în suflet. Şi dacă vin lacrimile, poţi să-ţi muţi cugetul de
la cele ce te-au făcut să plângi la păcatele tale sau la oricare alt gând de
pocăinţă.”
LUMEA
E PRECUM O CASA
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Lumea este o casa. Ziditorul si Stapânul
acestei case este Creatorul. El, Dumnezeu, este si Tatal celor ce locuiesc în
ea, crestinii. Mama este Preasfânta Nascatoare de Dumnezeu. Tot ce faci, faci
întotdeauna în prezenta lui Dumnezeu, Tatal nostru al tuturor, pe care se
cuvine sa-L asculti si sa-L iubesti, si de asemenea în prezenta Maicii noastre
a tuturor, Preasfânta Nascatoare de Dumnezeu. Arata-i iubire sfânta, evlavie,
ascultare. De te vei afla în nevoi materiale sau spirituale, la suparare, la
necaz, la boala, vino la ea cu credinta, nadejde si dragoste. Fii sfânt, asa
cum Domnul, Dumnezeul, Creatorul si Parintele tau Sfânt este si cum este Stapâna
noastra, Maica lui Dumnezeu, dar si Maica noastra. „Femeie, iata fiul Tau...
Iata mama ta” (Ioan 19, 26-27). Pentru ca sa nu ne îndoim de dreptul de a o
numi mama pe Maica Domnului, Maica Celui Preaînalt, Preasfânta, Preacurata,
Preabinecuvântata, Slavita Stapâna noastra, dumnezeiescul sau Fiu, Cel mai
dinainte de toti vecii, Domnul nostru Iisus Hristos, ne-a risipit îndoiala,
îngaduindu-ne tuturor, sau acelora dintre noi care se arata mai râvnitori spre
sfintenie, sa o numim pe Maica Sa mama. „Iata Mama ta”, caci în persoana
Sfântului Ioan Teologul aceste cuvinte ne-au fost adresate noua, tuturor
crestinilor. Da, ea este pe drept cuvânt gingasa, îndatoritoarea, atotsfânta
noastra mama, care ne poate duce si pe noi, copiii sai, la sfintenie.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 275
CASA IN INCENDIU
Sfantul Ioan din Kronstadt
Nu
salvam casa de incendiu când a fost cuprinsa toata de flacari, ci atunci când a
izbucnit focul. Întocmai asa se întâmpla si cu sufletul: sufletul este casa;
patimile – focul. „Nu dati loc diavolului” (Efeseni 4, 27).
Sfantul
Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2005, p. 367.
Despre
cele mai mari trei lucruri din viață
Episc.
Nicolae Velimirovici
Mi-aţi pus trei întrebări, şi anume: Care
este cel mai mare gând vrednic de om?
Care este cea mai mare grijă vrednică de
om?
Şi care este cea mai mare aşteptare
vrednică de om?
A se gândi la purtarea de grijă a lui
Dumnezeu în viaţa omenească e cel mai mare gând vrednic de om.
A se îngriji de mântuirea sufletului e cea
mai mare grijă vrednică de om.
A aştepta moartea e cea mai mare aşteptare
vrednică de om.
Cum trebuie să vă gândiţi la purtarea de
grijă a lui Dumnezeu în viaţa omenească? Trebuie să luaţi ca măsură legea
morală a lui Dumnezeu. Urmând acestei măsuri, să priviţi ce se întâmplă în
viaţa oamenilor pe care îi cunoaşteţi şi cu care sunteţi în legătură. Acesta nu
este totdeauna lucru uşor, fiindcă pricinile sunt uneori îndepărtate şi ascunse
în trecutul îndepărtat al unui om, iar alteori se pot afla numai în viaţa
părinţilor lui.
Mărturisirea creştină se întemeiază pe
descoperirea acestor pricini. Psalmistul grăieşte către Dumnezeu: „La poruncile
Tale voi cugeta, și voi cunoaşte căile Tale… Cât am iubit legea Ta, Doamne!
Pururea cugetarea mea este”. Fiindcă poruncile Domnului sunt la temelia a tot
ce se întâmplă fiilor lui Adam. Şi legea Domnului este lumină ce luminează ceea
ce se întâmplă cuiva.
Cum trebuie să vă îngrijiţi de mântuirea
sufletului? Ca să nu vă mai înşir, citiţi Evanghelia şi întrebaţi Biserica.
Omul n-are bun mai mare pe această lume ca sufletul. Şi tocmai acest cel mai
mare bun este singurul pe care îl poate scăpa de pieire şi moarte. Tot restul,
ce nu e om, ci al omului, dintre cele pe care le preţuieşte şi le păstrează
omul, fără putinţă de scăpare piere şi moare. Sufletul omului este în ochii lui
Dumnezeu un lucru mai de preţ decât întreaga lume materială, după cuvântul lui
Hristos: „Ce-i va folosi omului dacă va dobândi întreaga lume, iar sufletul său
şi-l va pierde?”. Aşadar, nu poate fi mai mare grijă vrednică de om ca grija
mântuirii sufletului său.
Cum trebuie aşteptată moartea? Ca ostaşul
în război. Sau ca elevul care se pregăteşte cu grijă, aşteptând în orice clipă
ca profesorul să îl cheme la ascultat. De neîncetata pomenire a clipei morţii
ne-a amintit şi Mântuitorul în pilda despre bogatul care făcea hambare noi şi
se pregătea s-o ducă bine multă vreme pe pământ, dar i s-a zis pe
neaşteptate: „Nebunule, în această
noapte vor smulge de la tine sufletul tău, iar cele ce le-ai pregătit ale cui
vor fi?”.
De ce e gândul la purtarea de grijă a lui
Dumnezeu în viaţa oamenilor cel mai mare gând vrednic de om? Fiindcă el aduce
omului înţelepciunea şi fericirea.
De ce e grija pentru mântuirea sufletului
cea mai mare grijă vrednică de om? Fiindcă sufletul e cel mai mare bun de pe
pământ, şi e firesc ca celui mai mare bun să-i trebuiască închinată cea mai
mare grijă.
De ce e aşteptarea morţii cea mai mare
aşteptare vrednică de om? Fiindcă aşteptarea morţii curăţă conştiinţa şi îi dă
omului imbold la toată fapta bună. Când un oarecare om vrednic şi bun a fost
întrebat ce l-a împins mai mult în viaţă la osteneală şi bună rânduială, a
răspuns: „moartea”.
Aceste trei lucruri nu se pot băga de
seamă la animale. Ele sunt proprii numai omului, şi încă celui mai înalt tip de
om. Tot restul e comun omului şi dobitocului.
De la Dumnezeu, pace dvs. şi
binecuvântare!
Sursa: Episcop Nicolae Velimirovici,
Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, Vol. I, Ed. Sofia, Bucureşti, 2002
Deochiul
Sf.
Nicodim Aghiorâtul
Invidia, atunci când are şi răutate, poate
pricinui rele. Acesta este deochiul. E o lucrare diavolească.
– Părinte, Biserica recunoaşte că deochiul
este o lucrare diavolească?
– Da, există şi o rugăciune specială. Când
cineva spune ceva cu invidie, atunci prinde deochiul.
– Părinte, mulţi cer „talismane” pentru
prunci, ca să nu fie deochiaţi. Este bine să poarte aşa ceva?
– Nu, nu este bine. Să spuneţi mamelor lor
să le pună cruciuliţe.
– Părinte, dacă cineva laudă un lucru
frumos, iar cei care l-au făcut primesc lauda cu un gând de mândrie şi se
pricinuieşte un rău, acesta este deochi?
– Nu este deochi lucrul acesta. În cazul
acesta lucrează legile duhovniceşti. Dumnezeu retrage Harul Său de la om şi
atunci se pricinuieşte pagubă. Deochiul există în cazuri rare. Mai ales oamenii
care au invidie şi răutate – puţini sunt de aceştia – sunt cei care deochiază.
De pildă, o femeie vede un copilaş
drăgălaş cu mama lui şi spune cu răutate: „De ce n-am avut eu acest copil? De
ce l-a dat Dumnezeu acesteia?”. Atunci copilaşul acela poate păţi ceva rău. Fie
nu va putea dormi, fie va plânge mereu, fie se va chinui în altfel. Iar toate
acestea se întâmplă pentru că aceea a spus-o cu răutate. Iar dacă copilul se va
îmbolnăvi şi va muri, acea femeie va simţi bucurie în sinea ei. Altul vede un
viţeluş, îl pofteşte şi îndată acela piere.
De multe ori însă se poate întâmpla să se
chinuiască copilul, dar să fie de vină mama lui. Adică se poate ca mama să fi
văzut cândva un copil slab şi să fi spus: „Ce copil este acesta? Ce schelet de
copil!”. Să se fi lăudat cu al ei şi să fi judecat pe cel străin. Iar ceea ce a
spus cu răutate despre copilul străin prinde la al ei. Din pricina mamei
copilul se va chinui fără să fie vinovat. Se va topi sărmanul ca să fie
pedepsită mama şi să-şi înţeleagă greşeala. Fireşte, copilul va fi mucenic.
Judecăţile lui Dumnezeu sunt abis.
Cuviosul Paisie Aghioritul, Cu durere și
dragoste pentru omul contemporan, Ed. Evanghelismos, București, 2012
MIOPIA
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Sa încercam sa ne tamaduim de miopia
sufletului si sa nu ne preocupam doar de cele vremelnice, pamântesti; sa cautam
a deslusi cu ochii mintii ce ne asteapta mâine – viata cea fara de sfârsit – si
sa ne înaltam inimile spre patria cea de sus. Este, într-adevar, o miopie fara
seaman a sufletului nostru nemuritor a privi numai la prezent, la cele vazute,
perceptibile prin simturi si care convin doar unor senzatii trupesti, si a nu
privi înspre veacul viitor, la „Cele ce ochiul n-a vazut si urechea n-a auzit
si la inima omului nu s-au suit” – bunatati – pe care Preabunul si
Preaînteleptul Dumnezeu le-a gatit celor ce-L iubesc pe El (1 Corinteni 2, 9).
Ne dam seama oare de ce ne-a lipsit miopia, careia ne-am dat de bunavoie? Ne-am
lipit ca mustele de dulcetile pamântesti si nu mai vrem în ruptul capului sa ne
dezlipim de ele! Fericit cel ce dispretuieste dulcetile lumii acesteia!
Fericirea aceluia nu va avea sfârsit!
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 224-225.
SCHIMBAREA
MATERIEI
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Nimic nu este mai schimbator decât
materia. Ea se transforma în milioane de feluri, pe cale naturala, sau dupa
legile Creatorului. Ca sa nu mai vorbim de transformarile miraculoase, de
pilda: focul în roua, apa în sânge, apa în vin, toiagul în sarpe; omul însusi
transforma materia în mii de feluri. Ce-am putea spune atunci de
Atoatefacatorul Dumnezeu? Schimbarea este o calitate a materiei. Dumnezeu nu
i-a dat spiritului rational aceasta calitate si nu i-o va da niciodata.
Calitatea de capetenie a sufletului este ca ramâne neschimbat. Dar spiritul
rational cel creat are însusirea de a se desavârsi în lucrarea binelui.
Triumful spiritului asupra materiei consta în faptul ca spiritul o transforma
în mii de feluri. Luati seama, de pilda, cum transforma el materia în regnul
vegetal, cât de infinit variate sunt formele plantelor care cresc toate din
acelasi pamânt, aceeasi lumina solara, acelasi aer, aceeasi apa, acelasi sol.
Dar corpurile animalelor cât sunt de variate! Schimbarea este, asadar, o
calitate a materiei; lumea în toata varietatea sa a fost creata în functie de
aceasta. Slava Atotputernicului Creator, Unul, Cel neschimbat în veci! Daca
materia nu s-ar schimba, atunci Dumnezeu nu ar fi Atotputernic. Slava naturii
spirituale! Fie ca ea sa supuna întotdeauna natura materiala. Roaga-te lui
Dumnezeu sa ramâi neschimbat în savârsirea binelui.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 51
PAVAZA
CALATORIEI
Sfantul
Tihon din Zadonsk
Când te gasesti într-o tara straina sau
într-o calatorie, te feresti de orice nenorocire care s-ar putea abate asupra
ta din pricina raufacatorilor. Aceasta întâmplare ne duce la gândul ca si noi,
cei care mergem pe cararile lumii, trebuie sa ne pazim întocmai, sau poate si
mai mult, de uneltirile diavolesti care, asemenea unor tâlhari, navalesc asupra
celor încarcati cu marfuri duhovnicesti, îi împresoara si îi despoaie. Spre o
astfel de luare-aminte ne îndeamna Petru, Sfântul Apostol al lui Hristos: „Fiti
treji, privegheati. Potrivnicul vostru, diavolul, umbla racnind ca un leu,
cautând pe cine sa înghita; stati-i împotriva, tari în credinta.” (1 Petru 5,
8-9).
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 70.
DISTRACTIA
Sfantul
Ioan din Kronstad
Ce înseamna sa umbli dupa distractii?
Înseamna ca vrei sa-ti umpli, cu indiferent ce, un gol sufletesc, ceea ce
vadeste o stare de boala, fiindca sufletul a fost facut sa lucreze, nu sa
trândaveasca.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 195.
OGLINDA
CURATA
Cuviosul
Bonifatie de la Teofania
Avem oglinda în care oricine îsi poate
vedea foarte lesne si limpede toata pacatosenia sa, numai sa doreasca. Aceasta
oglinda curata, ce ne arata deslusit tot ce e înlauntrul nostru, aproape ca a
iesit din întrebuintare cu totul, si ne multumim cu oglinda care ne arata doar
cele din afara. Oglinda curata de care vorbesc este legea lui Dumnezeu, aratata
prin cele zece porunci dumnezeiesti; cine se priveste fara încetare în aceasta
oglinda îsi poate vedea în chip cu totul de crezare propria pacatosenie.
Cuviosul Bonifatie de la Teofania, Bucuria
de a fi ortodox, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti,
2011, p. 51
STATORNICIA
Sfantul
Teofan Zavoratul
Binecuvântata fie pomenirea Dreptilor,
care au ramas neclintiti! Acestia nu s-au schimbat, ca luna, ci s-au asemanat
soarelui, a carui lumina este întotdeauna aceeasi. Duhul lor nu s-a asemanat
siroaielor de ploaie, care ba sunt îmbelsugate, ba seaca fara de veste.
Asupra Dreptilor s-au abatut valurile
ispitelor de tot felul, însa ei n-au slabit. Nici slava nu i-a facut îngâmfati,
nici ocara nu i-a facut sa se trândaveasca. Întotdeauna erau la fel: niciodata
nu se pierdea mireasma înaltelor lor virtuti.
Bine este cuvântat Cel Bun, Care a izvorât
buna mireasma a faptelor lor din vistieriile Sale! Bine este cuvântat Dreptul
Judecator, Care a încununat nevointele lor!
Sfantul Teofan Zavoratul, Psaltire sau
cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, p. 131
CALUL
NEIMBLANZIT
Sfantul
Tihon din Zadonsk
Vezi ca un cal înversunat si neîmblânzit,
ca sa se faca bun pentru toata lucrarea si trebuinta, este învatat, înfrânat si
smerit în felurite chipuri de catre stapânul sau si asa, încetul cu încetul, el
leapada înversunarea sa fireasca si ajunge sa fie blând si folositor pentru
stapânul sau în orice munca. Prin firea sa, tot omul este întocmai ca un cal
îndârjit, înversunat, neîmblânzit si foarte nepotrivit pentru a sluji Domnului
Dumnezeului sau, întrucât nazuieste si cauta sa faca voia lui si a lumii, si nu
pe cea a Domnului Dumnezeului sau, caci s-a stricat peste masura dupa caderea
lui Adam. O, cât de multa învatatura, înfrânare si îmblânzire îi este de
trebuinta omului pentru a lepada înversunarea, învârtosarea si turbarea firii
si a se face astfel vrednic spre a intra în slujirea Domnului Dumnezeului sau!
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 204
NOIANUL
MILOSTIVIRII
Sfantul
Teofan Zavoratul
Toate caderile mele ascunse si toata
cuprinderea pacatelor mele le stii doar Tu, Facatorul meu. Nimeni nu a fost
locas al pacatului cum am fost eu. Nimeni nu a întristat harul Tau cum am facut
eu, Stapâne, urmând pornirilor pacatoase.
Tu însa, ca o mare a bunatatii, usuca
pierzatoarele mari ale pacatelor mele si, ca un noian al milostivirii, îneaca
adâncul patimilor mele.
Sfantul Teofan Zavoratul, Psaltire sau
cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, p. 101
Oamenii
cu adevărat fericiți
Sunt oamenii care împlinesc porunca
iubirii. Sunt oamenii care au sufletul frumos ca o floare cu petale de dăruire,
de prietenie, de comuniune, de solidaritate, compasiune, altruism, de credință,
iubire, smerenie și nădejde. Parfumul florii sufletului lor îmbată cu aroma
fericirii, mulțime de alte suflete. Fericirea acestor oameni este izvor nesecat
de bucurie pentru semenii lor. Fericirea lor este direct proporțională cu
fericirea pe care o dăruiesc aproapelui lor. Ei se simt cu adevărat fericiți
când toți cei din jurul lor sunt fericiți și binecuvântați cu daruri frumoase
și de folos de Bunul Dumnezeu.
Sunt oamenii care au mereu nădejde că
Bunul Dumnezeu le este în orice clipă Tovarăș și Povățuitor pe cărarea vieții
lor, sunt oamenii care își poartă demni și cu credință crucea sprituală pe
drumul Golgotei lor, dorind astfel să fie adevărați următori ai Lui Hristos.
Sunt oamenii care acceptă cu bucurie și momentele grele ale vieții, fiindcă
trăiesc permanent starea de recunoștință și acceptarea voii Lui Dumnezeu. Sunt
oamenii care nu își pierd niciodată pacea sufletească și molipsesc pe toți din
jurul lor cu această pace aducătoare de armonie și fericire sfântă. Sunt
oamenii pe care necazurile și ispitele nu-i întristează și nu-i doboară, sunt
oamenii care nu își pierd niciodată credința și răbdarea, care rabdă cu
răbdarea lui Iov toate necazurile, toate umilințele, toate nedreptățile.
Sunt oamenii care se roagă și priveghează
neîncetat, care s-au învrednicit de virtutea rugăciunii sincere și curate care
poate muta și munții din loc. Sunt oamenii care nu pot trăi fără rugăciune,
aceasta devenind aerul, apa, hrana lor. Sunt oamenii care poartă pe ,,targa’’
rugăciunii lor pe toți semenii lor bolnavi trupește și sufletește, sunt oamenii
care cuprind în inima lor milostivă și iubitoare întreaga lume cu toate
necazurile și problemele ei. Sunt oamenii care cu rugăciunea lor, precum o
declarație fierbinte de dragoste aduc pe tronul inimii lor, Sfânta Treime. Sunt
oamenii care au mereu un dor de Dumnezeu, sunt oamenii ai căror suflete cântă
mereu balade de dor, cântă imne de slavă și recunoștință pentru Domnul inimii
lor. Sunt oamenii care Îl mărturisesc cu curaj și iubire cu întreaga lor viață
pe Hristos Cel Înviat în inima lor. Sunt cei care trăiesc mereu în spațiul
Învierii Lui Hristos, în spațiul în care se aude doar cântec armonios de iubire,
aducător de lumină și fericire. Sunt oamenii din ochii cărora izvorăsc picuri
de lacrimi dulci, duhovnicești, ce spală orice mâl al păcatelor, ce alină orice
dor, orice durere și deznădejde. Sunt oamenii care niciodată nu alungă și
întristează Sfântul Duh cu greșelile, păcatele și patimile lor.
Sunt oamenii modești și smeriți care
iubesc simplitatea. Sunt oamenii care sunt recunoscători pentru ceea ce sunt și
ce au, sunt oamenii care nu râvnesc la darurile aproapelui, sunt oamenii care
nu cârtesc dacă au fost binecuvântați doar cu un talant și nu cu doi sau mai
mulți. Sunt oamenii care mulțumesc în orice clipă pentru viața ca dar de la
Dumnezeu. Astfel de oameni sunt cu adevărat fericiți când pășesc desculți prin
iarba scăldată-n rouă, când privesc spre înaltul cerului la norii pufoși precum
aripile de îngeri, când ascultă triluri măiestre de priveghetoare, când
rătăcesc pe poteci de munte, când respiră aerul îmbălsămat de parfum de flori
gingașe. Sunt oamenii care atunci când privesc întreaga zidire a Lui Dumnezeu
au inima plină de fericirea Raiului, sunt oamenii care simt și trăiesc
frumosul.
Superficialitate
față de Sfintele Tainele
Sfântul Teofan Zăvorâtul
Se povesteşte în Pateric că în Egipt era
un păcătos care după spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie nu se păzea defel, ci
îndată ce se ivea prilejul cădea din nou în păcatele dinainte. De vreme, însă,
ce nu păcătuia din răutate, ci îl biruia neputinţa, Domnul S-a milostivit de el
şi, pentru a-l învăţa minte, i-a trimis vedenia următoare:
Pe când mergea undeva de unul singur, a
văzut că se apropia de el o arătare grozavă, asemenea unui om foarte înalt,
păroasă, slută, necurată, cu ochii de văpaie. Aceasta s-a apropiat şi,
bătându-l pe piept, i-a zis: „De ce te temi? Noi doi suntem prieteni, vom fi
împreună în acelaşi loc!”. Păcătosul s-a speriat cumplit, dar a găsit putere să
întrebe: „Cine eşti tu?”, iar acela a răspuns: „Eu sunt cel care L-am lovit
peste obraz pe Iisus Hristos; însă şi cei care păcătuiesc din nou după
spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie se află în rând cu Iuda şi cu ceilalţi
chinuitori şi răstignitori ai Domnului”. Spunând aceasta, a plecat. Vedenia l-a
izbit atât de tare pe păcătos, că, lăsând toate, îndată a plecat în pustie şi
acolo şi-a plâns păcatele sale până la sfârşitul vieţii, în nevoinţe aspre.
Din această întâmplare ia încredinţare că
cei ce păcătuiesc din nou după pocăinţă şi primirea Sfintei Împărtăşanii se pun
în rând cu răstignitorii Domnului – şi prin această încredinţare sperie-ţi
sufletul ca să îndepărtezi de la el orişice aplecare spre păcat, care apare în
poftele inimii şi tulbură hotărârea ta cea bună de a te păzi curat şi fără de
căderi.
(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Pregătirea
pentru Spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie, Editura Sophia, 2002, pp. 196-197)
PRAFUL
PAMANTULUI
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Si praful pamântului va marturisi despre
noi la Judecata lui Dumnezeu. „Si scuturati praful de pe picioarele voastre
spre marturie împotriva lor” (Marcu 6, 11). Dumnezeul meu, câti martori ai
necredintei noastre! Unde vom fugi? Unde ne vom ascunde?
Sfantul Ioan din Kronstadt, Spicul viu –
ganduri despre calea mantuitoare, traducere de Adrian si Xenia Tanasescu-Vlas,
Ed. Sophia, Bucuresti, 2002, p. 152
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu