CRITICILOR NOȘTRI
~*~
Să-mi arestați poeții lumii, și-n rece temniță-i băgați
Și lanțuri aibă la picioare și
mâinile să le legați,
Că ne îndeamnă să ne-ntoarcem mereu în vechiul cel trecut,
Să fim pruncuți fără de vină, în lumea ceea de demult.
Și-n vară toți să fim la scald, în valea plină ochi de mure,
Să ne-ndulcim cu fragi și zmeur din
poala rară de pădure,
Iar dup-o ploaie repezită, desculți
să frământăm cea tină
Din toate strâmtele păraie, uitând
de treburi pân la cină.
Și-apoi în toamne să fim iară, mărunții hoți de vii și poame,
Flămânzii mâncăcioși de mere, de prune, pere dolofane,
Ce ne-mbiau cu-a lor mirosuri de-ajuns-am micii furăcioși ,
Toți blăstămați de păgubiții, ce noi ziceam că-s sândăcoși.
Și-n ierni să fim colindătorii ce satului să-i dăm o raită
Tot colindând ca ingereii, mergând
smeriți din poartă-n poartă,
Ne ierte toți de cât făcut-am păcate grele peste an,
Și de-ndurare să ne deie, un colăcel, un măr, vre-un ban.
Și-apoi de-o vreme, mai pe față, în versuri ei ne tot îndeamnă,
N-apoi în vremea tinereții cu gândul încă, fără teamă,
Să ne întoarcem în visare, alături de-o codană dulce,
Ce în smerit c-o sărutare, în slava cerului ne urce.
Și pofticioasă, ca o fată, doreasc-o strânsă-mbrățișare,
Și jurăminte cât cuprinde, și-o gură ce astâmpăr n-are,
Și luna-n nori mi se ascunză în seri când stând cu ea-n portiță,
Să-i vând luceferii din ceruri, în schimb la dulcea ei guriță.
Așa că ei, poeții lumii, ne sunt de-a pururea dușmani
Vor să ne-ntoarcă în trecuturi, când adunam puținii ani
Și-i risipeam apoi în grabă pe mici plăceri nevinovate,
Ce doar atunci au fost în toate, dorințe vii, adevărate.
***
Așa ne cred vre-o câțiva critici, îmbătrâniți, făr-amintiri,
Din vremea când, cu-nfiorare înmugureau în noi iubiri,
Ei , boșorogii cei de ghiață, de-acum pe toate le-au uitat,
Pierzând în van clipita vieții, ce-a fost un vis, adevărat.
Așa c-atuci când vă încearcă un gând
frumos ce-l țineți minte,
În el vă-ntoarceți cât de grabă, trăind clipita cea cuminte,
Ce-anfiorat cândva, odată, a voastre simțuri tinerești,
Ce-au fost din inimă pornite, că mi-s dorințe, omenești.
~*~
Mircea Dorin Istrate
PIGMEI NENOROCIȚI
~*~
Ni-i plânsul răstignit, Mărite Doamne,
Iar visele urcatu-le-am pe cruce,
În suflet cuibărite-s ierni și toamne
Că primăveri pe-aici nu pot s-apuce.
Lăsatu-ne-ai Mărite-n voia sorții?
Te-ai mâmiat pe noi așa de tare?
Pribegi să fim în veac prin crucea nopții
Să nu avem la suflet alinare?
Mereu te-am întristat, o știm prea bine,
Ba încă te-am uitat de-atâtea ori,
Ne-am lepădat mult prea ușor de Tine
Când cerul vieții l-am umbrit cu nori.
Ne-ai dat pe mână începutul vieții
Și pusu-ne-ai Adami aici să fim,
Picior de rai făcut-ai dimineții
Gândind că-n veci pe Tine te slăvim.
Dar ne-nfrânați noi fost-am la păcate
Și-ncet, încet, pe toate le-am pierdut,
Am vrut s-avem prea multe și-n de toate
Să fim, dar fără muncă multă și durut.
Așa din bravi ce-am fost cândva, odată,
Din oameni de cuvânt și de-omenie,
Din strângători și răbdători pe vatră,
Din oameni iertători și de-ospeție,
Ajuns-am astăzi hoți la drumul mare,
Nemernici, lași, păgâni și trădători,
Ne vindem țara pe un drob de sare
Și neamu-ntreg îl vindem uneori.
Ne-am dezunit și le-am pierdut pe toate,
Pe toți îi slugărim pe-un pumn de bani,
Nu ne gândim ce fi-va mai departe
Cu țara asta peste câțiva ani.
Orbecăim prin viață la-ntâmplare,
N-avem un plan, un țel, un ideal,
Mai nou de țară nici în cot ne doare,
Noi să fim bine, chiar pe-un ultim val.
Chiar suntem orbi și surzi, ca niciodată?
Înguști la minte, tâmpi, nesocotiți?
Ne merităm osânda ce ni-e dată
Că am ajuns pigmei nenorociți.
S-a nomolit izvorul vieții noastre
Și cu păcate suntem întinați,
Nu mai privim la ceruri către astre
Și doar în furtișaguri suntem frați.
*
Sărman norod, iar ți-ai pierdut credința
Și toate cele bune ce-ai avut,
Ți-e șubredă voința și ființa
Și-o umbră ești, din ce-ai fost în trecut.
Te-or umilii și te-or scuipa vecinii,
Te-or rupe ei în câte vor bucăți,
Coroane o să ai pe cap, iar spinii
Te-or sângera de-acuma-n alte hărți.
Te-ai lăcomit mai mult de cât nevoia,
Mi te-ai umplut ca râia de păcate,
Trufia ta a vrut să-și facă voia,
Să ai aici ca-n rai, tot cât se poate.
Vei pierde tot și-o să ajungi calicul
Ce-ai fost în zorii vieții
de-nceput,
Vei fi cum ai mai fost atunci, nimicul
Și vieți la rând vei plânge, ce-ai pierdut.
Mereu se prind de tine cele rele,
Mereu te crezi de-asupra la ceresc,
Mereu îți pierzi măsura-n toate cele
Și nu te poți desparte de lumesc.
Mi te deplâng sortit la re-nvățare
Că repede prea uiți năravul bun,
Îmi ține minte, tu ești cela care
Te ’nalți în spirit, ori rămâi nebun.
~*~
Mircea Dorin Istrate
04.10.2021
UN ULTIM
CUVÂNT
E-nlăcrimată
ziua această, pentru că Domnul, Dumnezeul nostru cel Bun și Iertător, a rânduit
să-l cheme astăzi la El pe dragul nostru Ion Bândilă, cel căruia El i-a dat
atâtea daruri și haruri frumoase, pentru a se alătura de-acum înainte tuturor
acelora care s-au învrednicit să poată
fi mereu de-dreapta Tatălui Ceresc, acolo, în nesfârșitele Sale
Raiuri. Și toate astea pentru că Ion
Bândilă, POETUL cel plin de har dumnezeiesc, SPIRITRUL cela atât de liber în
tot și toate, OMUL între oameni, PRIETENUL nostru al tuturora, CREȘTINUL cel
smerit și-adevărat, a fost iubit de Bunul Dunmezeu, pentru că a fost un om
înțelegător și iertător ca El, pentru că a ținut ca nimeni altul la familia și
la neamul său, pentru că vorba lui blândă și atât de simțitoare a fost mereu și
mereu leac vindecător și alintător sufletului nostru, pentru că versul său a
înfiorat și a înlăcrimat inimile atâtora dintre cititorii săi.
Întomnatul
nostru poet Ion Bândilă, și-a pus mereu
întreaga lui simțire în mierea cuvintelor sale, care i-au îndulcit și i-au
înnobilat versul și l-au făcut cunoscut între poeți, acești adevărați robi ai
cuvintelor, pentru a ne da nouă, tuturor, speranțe, curaj, încredere, puterea
de a merge mai departe atunci când viața ne-a oferit nu numai lucruri bune și
frumoase, dar și atâtea alte nevoiri de îndurat.
Drag prieten,
tu cel plecat pe drumul veșnicirii, vei fi mereu de-acuma înainte acolo în
necuprinsele Raiuri cerești troița noastră ce-a veghetore de conștiință cu
flacăra mereu aprinsă, pentru a ne aduce aminte, atunci când gândul nostru se
va îndrepta spre tine, că suntem oameni mereu și mereu îndatorați
până la sfârșitul vieții noastre pământești, neamului , vetrei și țării acesteia, bunilor
și străbunilor noștri, cei care își dorm veșnicia sub tălpile noaste spre a ne
da puterea de a răzbi prin viață.
Pentru toate
acestea, noi cei prezenți astăzi aici lacăpătâiul tău cu inima și cu
întristatul nostru gând, punem acum, în
boaba unei lacrimi fierbinți, întreaga noastră mulțumire pentru tot și toate
câte ai făcut în viață, și îți promitem că te vom ține mereu minte așa cum ai
fost, un om Bun , Curat, Iertător, cu drag de Neam și Țară, Smerit, Creștin
adevărat, Poet alintător de suflete, într-un cuvânt, un OM ÎNTRE
OAMENI.
Bunul Dumnezeu
să-ți facă bună parte în nesfârșitele Sale Raiuri!
Mircea Dorin Istrate
Președintele
Ligii Scriitorilor Români
Filiala Mureș
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu