sâmbătă, 24 februarie 2024

Mircea Dorin Istrate - Gânduri pentru sâmbăta seara ( Căutând modele de urmat )

 



Gânduri pentru sâmbăta seara

( Căutând modele de urmat )

 

Motto:

 

Ca prin lumea mincinoasă să răzbesc cu fapte bune

Şi curat în faţa sorţii să stau vrednic ca un sfânt,

V-am luat să-mi fiţi modele, cuiburi de înţelepciune,

Măreţind în nemurirea unei tainiţe de gând.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

MODELE  DE  URMAT

Nu mai avem modele de oameni buni, curaţi,

Să spună adevărul, să-mi fie luminaţi,

Să dibuie minciuna, s-o facă cunoscută,

Cuvântul să şi-l ţină ca taina ceea mută.

 

Să nu-i îndoaie viaţa, să fie veşnic treji,

În lupte fie-n faţă cum sunt doar cei viteji,

Nimica nu-i oprească, nimic nu-i ţină-n loc

Când neamul lor şi ţara îmi stau în nenoroc.

 

Să-i doară soarta celui ce-i slab ori prea mărunt

Şi pentru el răstoarne şi cerul cel temut,

Un pas ’napoi nu facă chiar viaţa de-i sortită

Acolo să şi-o gat,e pe veci, neîmplinită.

*

Aşa aş vrea, Mărite, să fie cel pe care

Să-l ţin icoană-n suflet, la fel ca fiecare,

Cu el aş fi alături chiar de ar fi să mor

Ca neamul şi cu ţara să-mi aibe-un viitor.

 

Ne dă, Mărite  Doamne, doar unul ce-i în stare

Să pună ţara asta pe dreapta ei cărare,

Ne spele cât făcut-am puzderii de păcate

Ca de acum încolo să măreţim în fapte.

 

Să fie din aceia pe care noi îi vrem,

De moarte n-aibă frică şi viaţa nu şi-o tem,

Ca să trezească ţara din lunga amorţeală

Şi soarta să-i preschimbe în glorie şi-n fală.

**

Mai cred, Mărite Doamne, că nu ne laşi la greu

Şi-o să ne scoţi la maluri, cum ai făcut mereu,

Că suntem buni la suflet şi oameni de ispravă

Şi poţi cu noi a face minuni, spre a Ta slavă

 

 

&&&.

 

 

NEMURITORII  LUMII

 

’’Istoria este un testament lăsat de străbuni nepoţilor pentru tălmăcire şi povaţă. În ea, omul de rând găseşte clipe de adâncă trăire şi satisfacţie, oşteanul putere şi îmbărbătare, iar conducătorii  pilde de cum trebuiesc conduse noroadele.’’

 

Istoria răspunde la trei întrebări : Cine suntem?, De unde venim? Şi încotro mergem?

 

Cine suntem ?

Suntem margine de timp, încolţiţi aici în huma statorniciei noastre la poalele Carpaţilor, prelinşi de-oparte şi de alta până dincolo de Dunăre şi mare şi încă mult mai departe spre soare- răsare şi soare-apune, tot înmulţiţi în ţandăra zării.

Suntem din totdeauna stăpânii acestor mirifice şi roditoare meleaguri peste care, în vremi bătrâne, au trecut mulţime de noroade în drumul lor de pribegie spre alte zări. Noi am rămas aici nesmulşi din glia străbună, mereu iertători şi încrezători în steaua noastră norocoasă.

Ne este veche şi nobilă seminţia ca şi moşia pe care El, Divinul, ne-a dat-o s-o stăpânim şi să o păstrăm  mereu întreagă în rotundul ei. Ca să nu uităm de această poruncă am pus la hotarele conştiinţei noastre troiţe veghetoare: Tărtăria, Sarmizegetusa, Tape, Blidaru, şi încă multe altele care, la cumpănă de  vremi, să aprindă candela speranţelor noastre pentru a aduna şi unii împrăştiata turmă a neamului, risipită de furtunoase şi înşelătoare vremi.

 

De unde venim ?

De nicăieri şi de niciunde. Noi suntem şi ne-am ştiut mereu aici, din cumpăna vremilor, iar pe cei de dinaintea noastră i-am ştiut mereu de moşi.N-am venit pe vre-o scurtătură din neguroase şi îndepărtate locuri ca mai toţi cei din jur. Pe noi ne-a pus Măritul aici, ca veşnică sămânţă, care să se înmiască în huma roditoare a acestor locuri, pe cărarea mereu suitoare a neopritului timp.

N-am fost râvnitori hulpavi la bogăţiile  altora, mulţumiţi mereu cu ce a fost al nostru şi cu ce Măritul a îndestulat aceste locuri.

La cruce de timp şi istorii, neiertătoarele vremi ne-au cerut mereu vamă îndestulată, pe care Hristoşii noştri cei dragi: Decebal, Bogdan, Dragoş, Mircea, Stefan, Mihai şi-atâţea alţii însfinţit pe altarul nemuriri noastre, au dat-o pentru a rămâne pomelnice nemurite în veşnicitul timp, speranţe care să aprindă mereu şi mereu candela conştinţei noastre.

 

Încotro mergem ?

Mergem de la-nceputuri pe sortitul drum al pătimirilor noastre, plătind mereu ortul cerut pentru a rămâne aici în veşnicia mincinoaselor vremi.

Suntem, ca de atâtea ori în istorie, sub vremi şi nu de-asupra lor, iar în vălmăşagul mişcătorului timp, nădăjduim că, la vremi de grea cumpănă se va găsi câte un Mircea, un Ştefan, un Mihai, care să ne scape din strânsori şi să ne spele obrazul de ruşinoasele păcate, aducându-ne pe calea ce bună.

Sperăm că la sfârşitul veacurilor, când pătimirile noastre se vor fi sfârşit, Măritul, Iertătorul sufletelor noastre, ne va aşeza dimpeună cu El, în Grădina Maicii Domnului, locul reânvierii neamului românesc şi că noi vom fi fost aleşii nemuririi lumii şi veşnicia ei.

 

 

 

TRECĂTORI   PRIN   VREME

 

Ne-a aşezat Măritul dintr-u început pe acest neasemuit ’’picior de plai’’ şi ’’gură de rai’’, pentru a ne înspica în timp şi a ne osteni în fapte  mari, bune şi înălţătoare, ştiind că numai aşa vom bine-merita a ne veşnici în neuitare.

Şi tot de-atunci ne-am tors, din caierul neopritului timp, zilnicitele clipe, pe care tot El le-a sorocit a fi bune sau rele, după cum bune sau rele au fost şi urmele faptelor noastre, oglindă a tainicelor gânduri încolţite în huma dorinţelor şi a viselor ce ne-au tot urcat şi coborât în viaţă.

A fost cândva o vreme mare şi glorioasă, îmbrăcată în aura strălucitoare a nemuririi, când, dragostea de neam şi ţară nu se învăţa, ci se primea odată cu laptele supt de la mamă, când nu măreţia vorbelor, ci faptele venite din ’’cuget şi simţiri’’ erau cele care îngloriau un nume veşnicindu-l spre aducere aminte în veci de veci. Ea, dragostea de neam şi ţară a fost miraculosul leac vindecător şi  iertător a toate păcatele făcute  în scurtimea unei vieţi  trecătoare. Că e aşa o ştim scormonind cu gândul în legendele şi poveştile noastre nemuritoare a căror începuturi se pierd în negura timpului, ele find din vremea când pe aici aceste molcome dealuri erau munţi semeţi, iar lacurile erau mări mângâiate de vânturile istoriei. Pe atunci, în acest rai străbun dar adevărat, noi am fost Adamii şi Evele locului, iar acest cuibar mereu născător de neamuri,  ne-a înmulţit ca spicul grâului în culcuşul unor vremi calde şi liniştite ale istoriei.

Atunci, în cele vremi de dincolo de timp şi lume, ciobanii noştri mioritici, depărtându-se de dunga zării, tot urcând şi coborând munte după munte, au bătut stâlpi de ţară prin locurile  în care ia odihnit vremea şi vremurile, ei fiind născători de neamuri noi, împământenite şi înmulţite prin acele alte meleaguri. Aşa ne-am lăţit mereu în timp moşia noastră străbună, înstelându-ne urma cu fapte mari şi bune şi nu prădând ori jefuind sudoarea muncii altora, aşa cum au făcut-o alţii care ne-au urmat.

Aşa ne-am trecut prin clepsidra timpului neam după neam, crescând odată cu munţii şi cu codrii , îndestulaţi cu de toate câte ne-a pus Domnul în cuibarul vieţuirii noastre, având un singur gând, să nu ne micim moşia străbună, să urmăm legile încifrate la TĂRTĂRIA de Hristoşii noştri cei vechi, de ultimul nostru MOISE, marele şi înţelepul ZAMOLXIS.

Când norii cei negri ai prăpăsteniei se apropiau de noi în zornăit de spade, s-a găsit un BUREBISTA care să ne adune din cele patru zări unde creşteam până atunci liberi şi fără griji, să ne înveţe că doar unirea dă putere, că doar jertfa înalţă şi înobileză cugetul, că nimic nu e mai sfânt decât ’’muma care te-a născut, neamul care te-a crescut şi pământul care te-a ţinut în viaţă,, şi că toate acestea merită a fi apărate cu preţul trecătoarei tale vieţi.

Apoi, vrâd să ne încerce tăria şi credinţa la cumpăna unor nemiloase vremi, Măritul ne-a pus în faţă gloria celor mai măreţe timpuri, neînfrânta şi înlăurata armată a Romei, mereu biruitoare prin toate cotloanele acelei lumi, iar nouă ni l-a dat pe bunul şi vitezul DECEBAL. Lupii noştri au muşcat adânc din armia duşmană umilind-o pentru o scurtă vreme, dar nu îndeajuns să o şi înfrângă. După o prea scurtă vreme puhoiul roman s-a năpustit cu turbare asupra curajoşilor daci, învingându-i. A rămas pentru vecie, ca însfinţită icoană, în carnea COLUMNEI, măreţia, nobleţea şi curajul fără margini a strămoşilor noştri, care au arătat lumii că un popor liber poate fi vremelnic învins, dar nu înfrânt, atunci când îşi apără cu disperare vatra vieţuirii lui şi locul său în istoria lumii. Cu jertfa şi curajul arătat atunci ne-am câştigat, pentru o bună bucată de timp, stima şi pireţuirea istoriei, convingându-l pe Măritul că suntem un neam demn, cinstit şi jertfelnic care merităm a purta pe umeri, de-alungul veacurilor care vor să vină, povara bine-meritată a  dragostei de ţară şi a credinţei că El, Măritul, ne va ajuta mereu atunci când vom fi la cumpăna unor mincinoase vremi.

 


 

NEAMUL   NOSTRU

Strămoșii 1

Întrebaţi-vă mereu: Cine suntem? Pentru că de aici ni se trag toate cele şi bune şi rele pe care le-am pătimit din începutul începuturilor şi până astăzi. Din totdeauna noi ne-am ştiut aşezaţi aici, în umbra unor codrii nesfârşiţi, de-o parte şi de alta a Istrului, pe dealurile de la poala Carpaţilor, pe nesfârşitele câmpii din nordul Mării Negre şi cele  ale Tisei şi încă mult dincolo de dunga zării, acolo de unde soarele răsare şi apune la nesfârşit.

În cuibarul vieţuirii stră-stră-strămoşii noştri au fost Feţii-Frumoşi care s-au luptat de-adevăratelea cu zmeii şi balaurii aşa cum îi ştim noi din poveştile care ne- au vrăjit copilăria.Urma trecerii lor prin vreme o găsim pe valea Dârjovului, , la Bugiuleşti, la Racoviţa, unde ne-au lăsat primele bucăţi de piatră cioplită şi aşchii de os folosite atunci la vânătoare. Mai apoi, când neamurile s-au adunat în ginţi, după ce au descoperit focul,  arcul cu săgeţi, roata olarului, când au domesticit primele animale şi s-au apucat de a face agricultură, ei s-au aşezat pentru totdeauna pe aceste frumoase şi roditoare dealuri şi câmpii, înmulţindu-se în timp.

Căpătând curaj şi putere şi-au tot lăţit moşia însemnând-o pentru veşnicie cu vetrele lor de statornicie, cu vasele decorate de mâinile lor dibace, iar mai târziu, când au deprins şi arta prelucrării metalelor, au rămas să umple cu istorie neîntreruptă aceste locuri. În mii de ani torşi din caierul vremii, străbunii ne-au lăsat în boabe de timp frumosul muncii lor la Boian, la Criş, la Turdaş, la Hamangia, dar mai ales la Cucuteni, iar acum  peste 6000 de ani, înaintea tuturor şi-au încifrat gândurile în semne doar de ei ştiute lăsate moştenire viitorimii la Tărtăria.

Tot urcând şi coborând cu turmele lor nenumărate dealuri şi munţi, în scurgerea vremii au ajuns până la capătul lumii lor de-atunci, punând stâlpi de neam şi ţară prin acele locuri de unde nu s-au mai întors rămânând veşniciţi în urmaşii lor prin frânturi de limbă, port, obiceiuri, datini, care ne uimesc şi astăzi prin asemănarea cu ale noastre.

Dar cum s-au numit vechii locuitori ai acestor pământuri cauprinse la  de la Marea Mediterană la sud, la Marea Baltică şi Scandinavia la nord, spre est până la Marea Caspică şi Munţii Urali, iar spre vest până spre Carpaţii Păduroşi. Primele izvoare scrise îi numeau PELASGI. Grecii i-au numit, mai ales pe cei de la nord de Dunăre, HIPERBOREENI, iar italienii DACI. Băştinaşii, strămoşii noştri, îşi ziceau TRACI, DACI, GEŢI, MOESI, CARPI şi încă aproape alte 100 de nume de neamuri după cum, şi unde erau aşezaţi [ardelenii-APULI, moldovenii-CARPI, dobrogenii – SCIŢI, oltenii – BURI, oşeni –AGATÂRŞI, maramureşenii – COSTOBOCI , etc, etc.] ,toţi împreună considerându-se ca făcând parte din acelaşi mare popor şi o singură naţiune.

Se credeau a fi nemuritori pentru că aşa i-a învăţat întâiul şi cel mai mare zeu al lor de-atunci,

ZALMOXIS, nume dat de tată care era dac, ori GHEBELEIZIS,  nume dat de mama lui, care era din stârpe grecoaică. Născut în Dacia, şcolit de cel mai mare filozof al acelor timpuri, Pitagora, care l-a învăţat tot ceea ce ştia şi el despre viaţă şi lume. Apoi, Hristosul nostru cel dintâi ne-a învăţat la rându-i să fim drepţi şi cinstiţi, viteji, neînfricaţi, să nu ne temem de moarte, să facem totul cu iubire fiindcă numai aşa sufletul nostru  se va nemuri pentru veşnicie. Când a plecat de la noi să se alăture zeilor din ceruri, ZALMOXIS s-a risipit în ape, în pămânnt, în aer, dându-le putere din puterile lui cele nesfârşite , ca de aici cel slab şi temător să-şi ia cu încredere tărie pentru braţ, inimă şi minte, atunci când el şi ţara aceasta va fi în mare nevoie.

 

 


NEAMUL   NOSTRU

Strămoșii 2

Ca picuri din lacrima timpului au trecut anii şi veacurile peste aceste meleaguri până când lumea să audă de noi. Era anul 541 î.h. când regele perşilor, DARIUS a lui Hystaspes, auzind de nepreţuitele comori ce se găseau în aceste locuri a hotărât să le supună. Geţii din Dobrogea l-au tot hărţuit până cînd l-au adus în locurile vroite de ei împuţinându-i mereu din armată. Chinuită de foame şi sete oastea lui a fost nevoită să se retragă, gustând din amarul înfrângerii.

La fel a păţit şi neînvinsa armată persană condusă de ALEXANDRU cel  MARE, care la anul 336 î.h. a crezut că va cuceri, fără nici o împotrivire, aceste frumoase meleaguri A fost şi el nevoit să lase aceste locuri în seama stăpânilor lor, pentru că prea dârz şi neînfricat era acest popor.

Şi-a încercat norocul şi regele macedonian LISIMACH, trac la origine, care la anul 300 î.h. a fost şi el umilit de marele get DROMIHETE ,cel care l-a luat ostatec prima dată pe fiul lui Lisimach,AGATOCLE, iar mai apoi pe însuşi Lisimach, dându-le la amândoi o mare lecţie de bunătate. Toţi cei care au tercut pe aicea au recunoscut că acest mare, harnic şi răbdător popor nu poate fi învins niciodată, pentru că el se crede nemuritor, iar nemurirea lui vine din libertate.

Mulţi şi viteji au fost regii noştri care au cârmuit aceste neamuri: OROLES, ROBOBOSTES,şi alţii până la neasemuitul BUREBISTA, dacul care la anul 82 î.h. uneşte laolaltă toate neamurile dimprejurul lui făcând ceea ce nimeni până la el nu a mai făcut şi nu va mai face, DACIA MARE. Hotarele sale ajungeau atunci de la Carpaţii NORDICI la munţii HAEMUS  din Bulgaria şi de la Câmpia Tisei până la Bug. Şi  era nevoie de unire pentru că marele popor al Celţilor, neam mai de departe cu noi, cuprindea deja în hotarele sale HISPANIA, BRITANIA, IRLANDA, GALIA, ITALIA, PANONIA ajungând deja până la hotarele noastre. Era anul 60 î.h. când căpetenia celtă BIATEC a încercat să-l înfrângă pe dacul Burebista dar fără succes, pierzând bătălia ce şi-o dorea norocoasă. Burebista simţea însă că  pericolul va veni de aici înainte din partea Romei , acolo unde cei trei mari generali ai timpului, CRASSUS, POMPEI şi CEZAR se uniseră pentru a cuceri lumea. În timp Crassus moare iar Pompei şi Cezar se războiesc între ei. Burebista îl sprijină pe Pompei pentru că ştia cât de puternic este CEZAR. Pompei pierde bătălia iar Cezar va ajunge înpărat.Primul său gând a fost să-l biruie pe Burebista, dar în anul 44 î.h. când se pregătea de război CEZAR moare ucis mişeleşte de ai săi.La fel păţeşte şi Burebista ucis de Tarbos şeful cetăţi Ziridava care se dorea rege. Dacia Mare se fărâmiţează în patru şi apoi cinci părţi. Cu greu Deceneu, marele sfetnic a lui Burebista va mai ţine acest neam să nu dispară în furtuna vremurilor de-atunci.După moartea sa  au urmat câţiva mici regi viteji COMOSICUS, CORILUS, SCORILO şi DURAS, tatăl marelui Decebal

Toţi au lăsat poruncă de la unul la altul a uni şi reface  în graniţele sale DACIA  MARE, a acelui care a fost steau călăuzitoare a neamului dac , Burebista. Nu s-a reuşit atunci pentru că  vremile erau prea mari şi vijelioase, iar ei prea mici pentru a le face faţă. La asemenea vremi trebuia un om pe măsură, mare şi hotărât în fapte, viteaz şi neclintit în faţa primejdiilor, cumpătat şi răbdător, bun şi iertător ca sufletul acestui neam. Zeii l-au ales atunci pe DECEBAL  ca el  să rămână jertfelnicul acestui neam îngloriat în piatra Columnei, pentru a veşnici urmaşilor istoria unei măreţe  clipe de curaj şi bărbăţie, care să trezească peste veacuri mândria că prin vâna noastră slabă mai curge încă sângele nemuritorilor noştri strămoşi.

 

 

 

NEAMUL   NOSTRU

Strămoșii 3

Venit-a vreme de răscruce pentru neamul dacilor, când zeii lor din ceruri au vrut să-i încerce încă odată în tăria şi credinţa lor pentru a-i însemna veacurilor ce-or să vină ca  fiind cei ’’bravi, neînfricaţi în faţa morţii, blânzi şi buni, iubitori de libertate’’ virtuţi din care se naşte  nemurirea faptelor petrecute în lupte , gloria şi veşnicirea făptuitorilor.

Era anul 87 d.h. când DECEBAL ( dece – zece şi balus – cel puternic = cât zece de puternic) a devenit rege al dacilor. Crezându-l încă slab şi neînvăţat în ale războiului, generalul. Cornelius Fuscus trece Istru, sperând într-o uşoară cucerire a Sarmizegetusei, dar este înfrânt ruşinos, el însuşi pierind în acea luptă care i-a îngrozit pe romani.Urmează în anul următor expediţia de pedepsire condusă de generalulTettius Iulianus care deşi câştigă bătălia, încheie o pace foarte umilitoare pentru romani şi extrem de favorabilă lui Decebal.

În anul 98 d.h. urcă pe tronul imperiului ULPIUS TRAIANUS, cel pe care zeii îl vor îngloria ca fiind unul dintre cei mai mari şi mai viteji împăraţi ai lumii. După ce în anul 99 d.h.acesta va inspecta  armatele de la sudul Dunării, hotăreşte să atace  Dacia cu 14 legiuni (150.000 de soldaţi) şi încă multe alte trupe auxiliare. Pregătirile ţin până în anul 101 d.h.când Traian trece Dunărea, intră în Dacia pe două coloane învingându-l pe Decebal la Tapae. Pentru a despresura munţii săi de piatră, Decebal atacă o parte din trupele romane staţionate în Dobrogea. Iarna fiind foarte blândă Dunărea nu îngheţă suficient, trecerea ei finind  lungă, grea şi cu foarte multe pierdei. Cu toată marea lor vitejie dacii sunt înfrânţi. În amintirea acestei izbânzi Traian ridică monumentul impunător de la Adamclisi, Decebal fiind nevoit să încheie o pace grea şi foarte înrobitoare cu romanii. Ştia  însă că Traian îl va ataca din nou, aşa că se apucă să-şi întărească cetăţile, să adune aliaţi în jurul său ca să-şi sporească armata.Traian construieşte  un pod peste Dunăre cu ajutorul marelui constructor Apolodor din Damasc ceea ce-i permite o trece rapidă afluviului.

În anul 105 d.h.Traian intră în Dacia pe mai multe coloane, cucereşte cetate cu cetate pentru al prinde ca într-un cleşte pe Decebal. Cu un curaj nebun, ostşii daci alături de femei, copii, bătrâni săvârşesc fapte de înalt curaj şi vitejie cedând cu greu fiecare palmă de pământ, fiecare zid de cetate.

Pentru a nu fi prins viu şi umilit în faţa romanilor, când nu mai era nici o şansă de scăpare, Decebal îşi curmă singur viaţa. Romanii, găsesc cu ajutorul trădătorului BASTUS, aurul dacilor, blestemul nostru dintotdeauna, pe care îl duc la Roma, unde îşi sărbătoresc victoria timp de 123 de zile. Pentru a-şi îngloria şi veşnici victoria, Traian ordonă să se ridice măreţa COLUMNĂ, unde stau spre nemurire nu atât glorioasele armate romane, cât mai ales neasemuitele fapte  de curaj şi vitejie ale acestui neam, nemurit acolo în carnea pietrei pentru a fi, veac după veac, izvor nesecat de mândrie, onoare şi îmbărbătare la urmaşii care se vor petrece pe-aici în scurgerea neterminatului timp.

Am fost şi vom rămâne un neam mereu iubitor de libertate, de dreptate şi cinste, chiar dacă , uneori, mai scădem în ochii lumii ca acum. Când va fi nevoie va găsi Măritul să ne pună din nou în frunte un om mândru şi neînfricat, care să ridice neamul acesta, din decădrea lui, acolo unde îi este locul, acolo unde a stat din începuturi în fala şi în gloria lumii.

 

 

 

ÎNSTELAŢII  COLUMNEI

 

Atunci când după mari încleştări pentru cucerirea fiecărui vârf de munte, pentru fiecare vale, pentru fiecare fir de apă, legiunile romane călite în luptele duse de-a lungul şi de-a latul imperiului au ieşit învingătoare, Măritul, încercându-ne voinţa şi credinţa, coborât-a peste pământul vechii Dacii vremuri cernite. Cohorte de sclavi au lua drumul Romei şi odată cu ele mult râvnitul aur al dacilor, comoara lor cea dătătoare de putere, dar şi stârnitoare de dorinţi şi lăcomoase vise .

123 de zile Roma a organizat cele mai mari serbări din câte s-au văzut , ofrandă adusă zeilor drept mulţumire că aurul, grânele şi sclavii Daciei au mai salvat odată marele, gloriosul şi îngânfatul lor imperiu, a cărui  visterie şi hambare erau de-acum de prea mult timp goale.

Pentru a-şi îngloria faima şi a-şi veşnici victoria în faţa lumii, împăratul Traian a pus să fie ridicată în mijlocul Romei măreaţa şi strălucitoarea Columnă, care îi poartă numele. În carnea ei s-au veşnicit în slavă nu atât victoria zornăitoarei sale armate, cât mai ales faptele de neasemuită vitejie ale înstelaţilor noştri strămoşi. Nu ei, romanii, ci vredniciţii daci au rămas în marmura Columnei pentru a arăta lumii, fără putinţă de tăgadă, cine au fost adevăraţii eroi şi de ce merită ei a fi cinstiţi din neam în neam, veac după veac până la sfârşitul vremurilor. Chiar şi numai pentru atât, Columna ar trebui să fie pentru noi toţii Mecca inimilor noastre, piatra sfântă a neamului românesc.Fiecare din noi ar trebui să o vedem măcar odată, să o atingem, să o mângâiem ca ea să ne înfioreze, să ne întărească, să ne înalţe, şi aşa, măcar pentru o clipită, să-i simţim vii pe aceia care atunci, la marginea vieţii lor, în veşnicita clipă de sfârşit şi-au pus în palma sorţii viaţa şi sufletul lor nemuritor, alături de gândul cel curat că odată vatra, neamul şi ţara  vor fi iarăşi ce-au fost, libere, mari şi înfloritoare.

Cerul le-a ascultat gândul lor cel bun  lăsând ca în tăinuite cuibare din munţii cei de piatră să crească din spuza durerilor speranţe noi şi înflăcărate dătătoare de curaj,  puse în inima celor scăpaţi, dar mai ales în cea a’’lupilor tineri’’. Şi n-a trecut mult până când ’’colţii’’ acestora au început să muşte tot mai adânc din puterea învingătorilor, slăbindu-i şi lăsând ca frica să se cuibărească în sufletele lor, aceştia dorindu-şi din ce în ce mai mult să părăsească Dacia încă vii . Şi au făcut-o nu în  cinste şi glorie, ci mai mult în fugă laşă şi ruşinoasă, lăsându-ne, pentru o lungă vreme, dezgoliţi şi fără apărare în faţa tuturor nenorocrilor.

Nici nu s-au închis bine rănile răbdătorului nostru neam că în dunga zării, venind parcă din alte timpuri, au apărut lăcustele  istoriei, spaimele ei, migratorii, puhoiul acela lung şi înspăimântător, sălbatic şi mereu nesătul de toate cele. Val după val aceştia au luat pe copitele cailor pulberea cărărilor noastre, dar şi bruma de agoniseală a acelor ştiuţi aici din vremi bătrâne. Codrul, fratele nostru cel bun şi cuprinzător, ascunsele văi, locurile de taină din munţii noştri cei dragi, ne-au ocrotit, ca de atâtea ori în istorie zilele şi traiul, până când am putut să ne întoarcen iar la vetrele noastre arse şi înierbate. Atunci s-a dezmorţit neam după neam, vale după vale, deal după deal, strângându-se laolaltă , unindu-se şi alegîndu-şi conducători noi, ştiind că numai aşa vor putea înfrunta nărăvitele timpuri de-atunci.

Şi s-a nimerit de la Domnul ca printre ei să fie un Litovoi, un Seneslau, un Bărbat , un Tahomir până la Basarab, un Dragoş, un Sas, un Balc, un Bogdan, un Gyula, bărbaţi adevăraţi, iubitori de neam şi ţară, vrednici a sta ca icoane de-nceputuri în altarul sufletelor noastre pentru vecie.

Aşa că, atunci când vremile ne sunt mincinoase şi potrivnice, amintiţi-vă că în clipe de grea cumpănă, străbunii noştri nu au şovăit nici o clipită când ţara le-a ceru ca vamă trecătoarea lor viaţă în schimbul nemuririi ei.  Oare voi cum aţi hotărî astăzi dacă aţi fi să alegeţi?

 

 

 

EROI   ŞI  CRIMINALI

Istoria este scrisă întotdeauna de învingători, care, îngloriindu-şi faptele şi ascunzând cu grijă adevărurile ce le-ar putea scădea din preamărire, se înveşmântează mai apoi în mantia nemuririi. Şi aşa, veac după veac, ei vor rămâne în inimile şi sufletele noastre eroi de poveste, modele de urmat , înflăcărând inimile tinerimii, dar şi a acelora care nu caută a cerceta îndeajuns cum s-au petrecut faptele în desfăşurarea lor. Aşa se face că, mulţi, prea mulţi dintre aceşti învingători, pe drumul urcător al gloriei lor, au trecut prin ascuţişul sabiei milioane şi milioane de nevinovaţi, a căror vină a fost aceea că, în acea nefericită clipă s-au aflat în calea lor, şi că ei, cuceritorii, eroii de poveste, însemnaţii cerurilor îşi doreau ceva ce nu era al lor: aurul şi sarea pământului, unduitoarele holde mângâiate de adierea vântului istoriei, huma roditoare a câmpiilor,  răcoarea nesfârşitelor păduri, apele cristaline, valul mării şi câte şi mai câte altele pe care Domnul le-a pus, ca semn de preţuire, în cuibarul vieţuirii acestor înrădăcinaţi ai locului, oameni buni, harnici, cinstiţi şi răbdători.

Aceasta a fost şi soarta nefericitului neam al vrednicilor daci , cei aşezaţi aici din margine de timp, născători de neamuri noi până dincolo de dunga zării, iubitori de linişte şi pace, pricepuţi în a descâlci tainele lumii pentru că au avut dascăli iscusiţi şi învăţaţi. Singura lor vină a fost aceea că sub urma paşilor lor era prea multă pulbere de aur, prea mulţi sâmburi de sare, că prea frumoase erau văile lor umbroase şi că prea multe mări de lanuri se unduiau în câmpiile lor mănoase. Toate aceste daruri primite de la Domnul şi date mai apoi ca moştenire din neam în neam au trebui atunci a fi apărate cu vieţile lor de  bărbaţi, femei, tineri şi bătrâni, pentru că altceva nu aveau atunci mai scump sub soare decât vatra, neamul şi moşia. Eroi sunt toţi aceia ridicaţi la îndemnul inimii din ’’cuminţenia pământului’’pentru a săvârşi nesfârşite fapte de vitejie şi a se înstela mai apoi în carnea Columnei pentru veşnicire. Cu asemenea columne s-a însemnat  întreg pământul Daciei, pentru a fi peste veacuri troiţele conştinţei noastre pe drumul urcătoarei vieţi.

Toţi Cezarii, Gingis hanii, Napoleonii lumii, papii şi împăraţii cei hulpavi ce şi-au lăţit, fie şi cu un singur pas moşia ucigând cu cruzime vieţi nevinovate, au lăsat în urma lor râuri de lacrimi, nesfârşite şiruri de oameni duşi în robie, deznădejde, rugi urcătoare le ceruri care cereau în speranţe deşarte, îndurare şi răzbunare.Ei sunt şi vor fi mereu nişte criminali.Războiul naşte alte şi alte războaie zdruncinând din temelii pacea lumii. Imperiile au crescut şi au pierit săturând vremelnic vrerea de mărirea a acestor criminali, pe care vremea şi vremurile de atunci i-au făcut nepreţuiţi eroi. Eroi au fost doar cei care au făcut şi vor face tot ceea ce e omeneşte este posibil ca să-şi apere fiecare bucată de pământ, însemnând-o pentru nemurire cu urma faptelor lor. Dacă n-am avea aceste Columne, ca şi puţinele dovezi rămase din acele străvechi timpuri, am fi fost acum nişte fiinţe ruşinate de frica laşităţii şi micniciei noastre, pentru că aşa s-a tot vrut şi se vrea să rămânem în ţandăra de gând a istoriei lumii.

Iar de vom găsi vreodată în huma pământului veciei noastre fie şi un singur ciob,  sărutaţi-l, pentru că prin el veţi săruta mâna celui care l-a mângâiat pe roată, dar şi mâna care a purtat cu cinste,  curaj şi vitejie sabia dreptăţii. Iar prin jertfa supremă, el, nimicul acelei lumi, s-a îngloriat în clipa trecerii sale spre veşnicie ca sămânţă de rai. Icoana măreţiei sale, ca şi a tuturor de-o seamă cu el, o vom ţine mereu în altarul sufletului nostru, pentru ca trecând din neam în neam, prin rugina şi aurul vremilor, să îi nemurim în conştinţă noastră ca pe singurii şi adevăraţii eroi al neamului românesc.

 

&&&

 














Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu