Înființarea
și extinderea NATO (19)
Prof.
univ. dr. Tiberiu Tudor
20
Octombrie 2024
Parteneriatul pentru Pace
În lumina documentelor declasificate între 2008 și
2024 ale perioadei Clinton-Elțîn, Parteneriatul pentru Pace apare ca o
ingenioasă soluție a diplomației americane de a ocupa treptat, cât mai
non-conflictual cu putință, vidul de putere creat în Europa de Est prin
implozia URSS. Parteneriatul pentru Pace nu a existat în Strategia de
Expansiune și Transformare a N.A.T.O.
elaborată în cadrul Departamentului de Stat al SUA la începutul lui
septembrie 1993. El a apărut ca un răspuns și o soluție ad-hoc la Scrisoarea
din 15 septembrie a președintelui Elțîn către președintele Clinton, în care
Elțîn își exprima dezacordul față de proiectul de securitate american în Europa
prin expansiune N.A.T.O. și insista asupra unei soluții de securitate
pan-europeană, bazată pe O.S.C.E.
Parteneriatul pentru Pace (septembrie - octombrie
1993, Washington)
Urmare a Scrisorii lui Elțîn ([1], doc. 4; și [2]),
președintele Clinton a convocat oficialii Consiliului Național de Securitate.
S-a elaborat un plan de acțiune care lăsa impresia unui compromis, dar care,
din perspectiva prezentă, se dovedește a fi fost excluderea Rusiei din sistemul
de securitate european. S-a hotărât, folosind chiar termeni avansați de către
Elțîn în Scrisoare, înființarea unui parteneriat deschis tuturor și instituirea
unor relații speciale N.A.T.O.-Rusia, fără a renunța cu nimic la Strategia de
Expansiune N.A.T.O, inclusiv la calendarul expansiunii. Așa a apărut,
conjunctural, celebrul Parteneriat pentru Pace.
Parteneriatul pentru Pace a fost și un compromis
intern, între diversele componente (și diferitele personalități) ale
Administrației, compromis pentru care Scrisoarea lui Elțîn a avut un rol
catalizator. Consilierul pentru Securitate Națională al președintelui, Anthony
Lake, inițiatorul ideii expansiunii, a presat tot timpul pentru a o impune
imediat. Strobe Talbott, consilierul cu rang de ambasador al președintelui
pentru problemele Rusiei și Ucrainei, o considera inoportună în perspectiva
relațiilor S.U.A. cu noua Rusie. Generalul John Shalikashvili, șeful Statului
Major al Armelor Reunite, considera expansiunea ca diluând capacitatea militară
și slăbind coeziunea N.A.T.O. Lui îi este atribuită ideea Parteneriatului
pentru Pace - pe care generalul o privea
ca pe o soluție pur tehnică: „Consultări și exerciții militare comune, la care
se poate alătura și Rusia”- dar care, odată adoptată, a devenit și un
instrument politic major în mâna Statelor Unite. Ideea a fost salutară pentru
impasul în privința modului de comunicare a deciziei extinderii N.A.T.O. spre
Est, în care Casa Albă se afla între insistențele Grupului Vișegrad și opoziția
Federației Ruse. Tot stafful lui Clinton s-a raliat și, în primele zile ale lui
octombrie, președintele a decis compromisul: la summitul N.A.T.O. din ianuarie
1994 va prezenta ideea Parteneriatului pentru Pace la pachet cu o deliberat
vagă exprimare a intenției extinderii N.A.T.O., într-un viitor nespecificat[3],
„O idee strălucită. O lovitură de geniu.” (22
octombrie 1993, Moscova).
La 22 octombrie 1993 secretarul de Stat Warren
Christopher și, pe atunci consilierul lui special pentru Rusia și Ucraina, cu
grad de ambasador, Strobe Talbott, au fost primiți de către președintele Elțîn
([1],, Doc 08; și [4]). După amabilitățile protocolare de rigoare, președintele
Elțîn a ținut un lung monolog autolaudativ asupra perspectivelor democrației
după reducerea la tăcere a „fasciștilor”
(în esență, cât de democratică va deveni Rusia după ce a tras cu tunul
în Parlament): „Nu va mai fi nicio problemă de dualitate a autorității. Rusia
va avea o democrație ca în Statele Unite și va avea o Constituție la nivelul
standardelor celor mai bune democrații vestice…Tot ce ne mai rămâne este să-l
îngropăm pe Lenin.” [Spre deosebire de Stalin, scos și îngropat în 1961, Lenin
a rămas în mausoleu până în zilele noastre. După criza constituțională din
1993, Garda de Onoare de la mausoleu a fost desființată, dar Elțîn nu a reușit
să înfăptuiască înhumarea lui Lenin]. Din cauza lungului monolog al
președintelui Elțîn, Warren Christopher a trebuit să-și prezinte succint
misiunea, printre care și răspunsul Washingtonului la Scrisoare președintelui
Elțîn către președintele Clinton, ceea ce a făcut, într-adevăr rapid și
eliptic: „După un studiu extrem de
atent, președintele Clinton a hotărât ce recomandări să facă la summitul
N.A.T.O. din ianuarie. În această privință scrisoarea dumneavoastră a ajuns
exact la timp…Nu poate fi vorba de o recomandare de excludere sau ignorare a Rusiei
în privința participării la viitoarea securitate europeană. Ca rezultat al
studiului nostru, un Parteneriat pentru Pace va fi recomandat la summitul
N.A.T.O. Nu va exista nici un pas, pentru moment, în a-i împinge pe unii
înaintea altora («no step taken at this time to push anyone ahead of others»”).
Reacția lui Elțîn la cuvântul magic „parteneriat”
- descrie documentul - a fost o explozie
de entuziasm: „toate țările C.E.E. și N.I.S. vor fi, deci, pe picior de
egalitate, va fi un parteneriat nu o apartenență («a partnership, not a
membership»)?!”. „Da - a confirmat
Christopher - nu va exista nici măcar un
statut de asociat («there would not even be an associate status»)”. În acest moment entuziasmul lui Elțîn a
devenit de nestăvilit: „Este o idee strălucită, o lovitură de geniu («a genius
stroke»)… Este o contribuție importantă a Statelor Unite. Președintele Statelor
Unite va fi conducător pentru europeni… Este important că e un parteneriat
pentru toți, nu o apartenență pentru unii. Este o idee mare, o mare idee.
Spuneți-i lui Bill că sunt emoționat de această strălucitoare lovitură («Tell Bill I am thrilled by this brilliant
stroke»)”. În entuziasmul său, Elțîn fie nu a auzit, fie nu a vrut să audă, sau
să ia în considerare, adaosul lui Christopher: „Vom avea în vedere, la momentul
cuvenit («in due course») problema apartenenței, ca o eventualitate pe termen
lung”.
În memoriile sale, Warren Christopher atribuie
neînțelegerea mesajului complet, nu surdinei voite în care a fost transmisă
problema expansiunii N.A.T.O., ci stării lui Elțîn: „rigid, aproape robotic, cu
un damf de alcool («emanating heavy alcohol fumes») ([5], pag, 280), descriere
care, fără îndoială corespunde realității, mai ales că întâlnirea a avut loc
după-amiaza, la Zavidovo, reședința președintelui din afara Moscovei. Oricum,
printr-un cumul de factori, misiunea
secretarului de Stat Christopher la Moscova și-a atins scopul prevăzut
în Strategia de Expansiune N.A.T.O.: „Să căutăm a obține și OK-ul Rusiei” ([6],
pag.4). Convins că Parteneriatul pentru
Pace era un înlocuitor al expansiunii N.A.T.O. (și nu o cale silențioasă și treptată a expansiunii,
cum fusese conceput în laboratorul politic al Washingtonului), Elțîn și-a dat,
entuziast, OK-ul.
Trebuie accentuat -
pentru cei care înțeleg mai greu, sau nu înțeleg deloc, sau se fac că nu
înțeleg toată această istorie - că în Strategia de Expansiune (prin) N.A.T.O.
în Europa, a Washingtonului ([6], 7 sept.1993) nu a existat nici o urmă de idee
a unui Parteneriat [pentru Pace], larg și instantaneu deschis tuturor.
Strategia viza numai consolidarea leadershipului american în Europa, prin
absorbția treptată a Noilor State Independente (NIS), provenite din disoluția
U.R.S.S. în instrumentul militar al acestui leadership - N.A.T.O.Ideea PfP a
apărut după Scrisoarea lui Elțîn ([2], din 15 septembrie 1993), ca răspuns la
reacția rusă. Acest răspuns, îndelung și profesionist elaborat la Washington de
către experții Departamentului de Stat, Pentagonului și Casei Albe, a
constituit o spectaculoasă rafinare a Strategiei de Expansiune, construind o
anticameră (cu o denumire atractivă, generoasă) în care statele doritoare
puteau fi controlate total sub tensiunea așteptării, iar Federației Ruse i s-a
menținut, pentru o vreme, impresia (iluzia) că nu este exclusă. Strategia pur
americană, astfel amendată, a fost adoptată „in toto” la summitul N.A.T.O. din
10-11 ianuarie 1994, de la Bruxelles.
„Nu dacă, ci când și cum” (11 ianuarie 1994, Praga)
De la Bruxelles
președintele Clinton a plecat la Praga, unde, la 11 ianuarie 1994, a
avut discuții cu președintele Havel și alte oficialități cehe, în cursul cărora
a afirmat că „Parteneriatul pentru Pace este un traseu («track») către
apartenența la N.A.T.O.” și că „Statele Unite nu doresc să tragă o nouă linie
de divizare a Europei, cu câteva. sute de mile mai la est” ([1], doc 11),
afirmații despre care s-a spus că reflectă o „sinceră dorință a lui Clinton de
a rezolva problema cuadraturii cercului”[1]. Cele două strategii - admiterea
membrilor N.I.S. în N.A.T.O. și
construirea unui parteneriat cu Rusia -
nu-i păreau lui Clinton atât de incompatibile pe cât s-au dovedit a fi în
timpul administrației Bush- junior.
A doua zi a avut loc un dineu oficial cu șefii de
state și guverne ai Grupului Vișegrad, care și-au exprimat insatisfacția față
de moderația formulei adoptate la Bruxelles. Ca de obicei, Walęsa a avut o
intervenție frustă și radicală: „trebuie folosit cu promptitudine acest moment
în care Rusia e slabă” (ceea ce americanii făceau, de fapt, din plin, dar cu
diplomația pașilor mărunți), adăugând și bine-cunoscuta teză Vișegrad că țările
lor „au o cultură Vestică - Rusia nu”.
Havel, tot ca de obicei, realist și conciliant: „Nu este posibil sau dezirabil
a izola Rusia”. Liderii celor patru state și-au exprimat consensul în a semna
Parteneriatul, „dacă acesta constituie calea spre aderare”, lucru care a fost
confirmat de către președintele Clinton: „Parteneriatul pentru Pace nu este o
cameră de așteptare permanentă. El schimbă întreg dialogul N.A.T.O., astfel
încât acum problema nu mai este dacă N.A.T.O. va prelua noi membri, ci când și
cum” («now the question is no longer whether N.A.T.O. will take on new members,
but when and how») ([1], doc. 12). (Această frază, devenită celebră, a fost
formulată ad-hoc de către redactorul
discursurilor prezidențiale, Robert Boortsin, la insistența lui Antony Lake pe
lângă președinte ca formularea deschiderii N.A.T.O. să fie mai apăsată decât
cea de la summitul de la Bruxelles. Clinton a acceptat să o rostească.)
După cum se știe, România a fost prima țară care a
semnat, fără condiționări, Parteneriatul, la 26 ianuarie 1994, urmată de țările
Vișegrad în februarie-martie, dar calendarul absorbției în N.A.T.O., fixat la
Washington[6], avea alte priorități (și altă logică).
Parteneriatul pentru Pace - 1994, Parteneriatul pentru Război - 2024
Prin absorbția treptată a țărilor Europei Centrale și
de Est în cadrul N.A.T.O. și excluderea tot mai pronunțată a Federației Ruse
din procesele decizionale ale securității europene (ex. războaiele din fosta
Iugoslavie), Parteneriatul pentru Pace s-a transformat treptat în acest
veritabil Parteneriat pentru Război pe care Statele Unite și l-au consolidat în
timp. Convorbirile și scrisorile Clinton-Elțîn declasificate nu arată nicio
intenție inițială în acest sens mai mult decât instituirea „leadershipului american”
în Europa. Parteneriatul pentru Război pe care îl constituie actuala strategie
N.A.T.O. decurge dintr-un alt document, anterior, al Departamentului Apărării,
Doctrina Wolfowitz[7], de a cărui punere în practică sunt responsabile alte
două administrații americane - una republicană, Bush junior (2001-2009), alta
democrată, Jo Biden (2021-2024) - și, bineînțeles, linia dură a
esthablishmentului american, care dă continuitate acestei politici, dincolo de
culorile de partid.
------------------------------------------
[1] Svetlana Savranskaya and Tom Blanton,
N.A.T.O. expansion: What Elțîn heard,
Briefing Book 621, (2018)
https://nsarchive.gwu.edu/briefing-book/russia-programs/2018-03-16/nato-expansion-what-yeltsin-heard
[2] Yeltsin letter on NATO expansion
https://nsarchive.gwu.edu/document/16376-document-04-retranslation-yeltsin-letter
[3] J. M. Goldgeier and M. McFaul, Power
and Purpose: U.S. Policy toward Russia After the Cold War, Brookings Institution Press (2003), p.204-205
[4]
Secretary Christopher's meeting with President Yeltsin, 10/22/93, Moscow
-
https://nsarchive.gwu.edu/document/16380-document-08-secretary-christopher-s-meeting
[5] Warren Christopher, Chances of a
Lifetime: A Memoir, Simon Schuster
(2001), p. 280
[6] Strategy for NATO s Expansion and
Transformation -
https://nsarchive.gwu.edu/document/16374-document-02-strategy-nato-s-expansion-and.
[7] T. Tudor, Înființarea și extinderea
N.A.T.O.(5). Doctrina Wolfowitz
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu