Ion
Dulugeac - „Mamaia Anta și Prințesa”
Prof.
dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu, Cavaler de Clio
20
Octombrie 2024
„Cu cât talentele cuiva cresc, cu atât numărul
prietenilor descrește” (Kahlil Gibran, Maxime și Cugetări)
Proza lui Ion Dulugeac debutează cu nașterea sa,fiind nepotul Ioan Dulgheru al lui Ion
Grosu,destinul său fiind hotărât atunci când Bunelu i-a cumpărat în dar doi cai
frumoși din Hipodromul Băneasa. Maestru Ion Dulugeac și-a împletit viața și
palmaresului sportiv de talie internațională
cu cea a romanului adresat cititorului amator de dulcegării mondene,
într-o continuă competiție a succesului
între ele. De la meritele de excepție ca sportiv și antrenor în arta princiară
a echitației, planează cu ușurință spre
puzderia romanelor sale: Bufnița de Pluș, Cotul destinului, Paradisul
decăderii, Povara condamnării, Vise spulberate în cadrul Colecției Vise
spulberate; Carantină în Iad, Două țigări și-o cafea, O vară printre interlopi,
Putrezind în taină, Căință târzie, în Colecția A fost odată la... Jilava;
Persida 3X Femeie, Regina Templierilor, După 40 de ani, Diamante și Cianură,
Destin pierdut, în Colecția Femeile prin viața noastră; Tataia Grosa,
Vânătoarea de himere, Mamaia Anta și Prințesa, în Colecția Viața la țară;
Zaraza în Colecția Legendă și realitate ș.a.
Romanul „Mamaia Anta și Prințesa”, din Colecția „Viața
la țară”, scrisă la domeniul său de la Mogoșoaia în anul 2022, este brodat pe
țesătura a 21 de capitole prinse de șnurul unui epilog. Capitolul 1 se
derulează în dalbe bucurii cu nașterea Odorului Elenei Grosu Dulgheru, cel
hărăzit de ursitoare să ajungă un Cavaler al Echitației și un Maestru al
Romanului picanteresc. În Capitolul 2, Maria Dulgheru îi dezvăluie nepoatei
sale Elena (Leana), întâlnirea și prietenia ei cu ilustra scriitoare, prințesa
Marta Bibescu, care i-a fost pildă și model de viață moral-socială.
Sfânta zi de vineri, aflată sub ocrotirea Cuvioasei
Maicii noastre Parascheva, cam pe la jumătatea lunii Iulie - 1916, a prilejuit
întâlnirea celor două destine: Maria Dulgheru și prințesa Bibescu. În vreme ce
Maria mergea cu șareta la grădina din Lupu, trecând Stăvilarul de lângă Moara
Bibescu, a văzut agitație pe malul apei și strigăte că se îneacă prințesa
Martha Bibescu. Maria care nu împlinise vârsta de 16 ani, dar cu un caracter
dârz, dublat de curajul unei fine
înnotătoare, n-a mai șovăit o clipă și ca o săgeată, „și-a luat cinci-șase
metri de elan, apoi a sărit în apa lacului, adâncă de peste 20 de metri,
ajungând cât ai clipi, lângă prințesa deja imobilă. Maria a prins-o de părul
împletit în două cozi lungi ce încă mai
pluteau pe apă, s-a întors pe sub trupul tinerei, a pus-o pe umărul său cu fața
în sus, și cu un efort uriaș a adus-o rapid la mal. Prințesa nu mișca... Maria
i-a desfăcut rochia, apoi, cu ambele palme a apăsat-o energic de câteva ori pe
piept, astfel că la a patra apăsare, prințesa a aruncat un jet de apă din gură,
a tușit de câteva ori, apoi a deschis ochii, uitându-se curioasă și încurcată
la lumea din jurul său. Din acel moment, Maria i-a devenit prințesei cea mai
bună prietenă și confidentă de suflet, căreia putea să-i mărturisească orice,
fără rezerve, ba, mai mult, uneori îi cerea și sfaturi” (Ion Dulugeac, op.
cit., p. 31).
Cine a fost de fapt principesa Martha Lucia Bibescu?
Prințesa Martha Bibescu, a fost principesa Martha
Lucia Lahovary, născută în Cetatea lui Bucur, botezată așa de Marele Domn al
Valahiei, neînfricatul Vlad Țepeș, Cetatea
Bucureștilor, la 28 Ianuarie 1886, de Ziua sfinților Cuv. Efrem Sirul,
Isaac Sirul, Paladie și Iacob Sihastrul. Marii sfinți sihaștri, trăitori ai
Filocaliei hristice, din stirpea noastră geto-traco-dacică Efrem și Isaac Sirul
au dăruit omenirii ortodoxe cele mai sublime rugăciuni, una a smereniei prin
excelență, rostită tot timpul postului Nașterii Sfântului Prunc: „Doamne și
stăpânul vieții mele,/ Duhul trândăviei, al grijii de multe,/ al iubirii de
stăpânire/ și al grăirii în deșert nu mi-l da mie!// Iară duhul curăției, al
gândului smerit, al răbdării și-al dragostei,/ Dăruiește-l mie slujitorului
tău.// Așa, Doamne, Împărate, dăruiește-mi ca să-mi văd greșelile mele/ și să
nu osândesc pe fratele meu!/ Că binecuvântat ești în vecii vecilor Amin!” .
Cealaltă rugăciune, a lui Isaac Sirul, de esență
isihasto-carpatină, cum ar fi spus marele sofianist Ghelasie Gheorghe - doctor
al sufletului filocalic de la Mănăstirea vâlceană Frăsinei, este un imn al
Doxologiei ortodoxe universale, din care redăm acel început serafic și subim:
„Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru...,/ Cu patimile Tale vindecă
patimile mele. Cu rănile Tale tămăduiește rănile mele. Cu sângele Tău curățește
sângele meu și amestecă în trupul meu mireasma Trupului Tău celui făcător de viață”.
(Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre Nevoință, Ed. Bunavestire, Bacău, 2001, p.
34).
Prințesă de sânge și aristocrată a scrisului frumos,
elevat, Martha Bibescu era legată prin sânge și alianță cu o mare parte dintre
cele mai vechi și mai glorioase familii din Țările Vlaho-Române. Trunchiul
patern al faimoase prințese era Petrache Lahovary, care ajunsese intendent al
monetăriei sultanului, către sfârșitul veacului al XVIII-lea. În a patra
generație Lahovary, s-a născut Ioan N. Lahovary (1848-1915), tatăl scriitoarei,
ce a îndeplinit importante funcții politice conservatoare: ambasador al României
la Paris, ministru de Externe, președintele Senatului.
Alexandru, fratele mai mare, a fost ministru de
Justiție, Domenii și Externe, iar generalul Iacob Lahovary, alt frate, a fost
ministru de Externe și de patru ori titular al Ministerului de Război. Ramura
maternă venea prin mama sa Smaranda Ema Mavrocordat, strănepoata domnitorului
Constantin vodă Mavrocordat (1711-1769), ales domn când al Moldovei, când al
Țării Românești. Domnul Vodă a fost un om de mare cultură și animat de dreptate
socială fiind cel care a desființat șerbia.
Neculai vodă Mavrocordat, un mare bibliofil, tatăl
Voievodului Constantin, cobora pe linie feminină din vechea dinastie moldavă a
Mușatinilor, iar prin Maria Voichița, tânăra și frumoasa fiică a lui Radu cel
Frumos, nepoata voievodului pe care eu îl iubesc tare mult, Vlad Țepeș - spaima
de moarte a sultanilor, osmanlâilor, boierilor vicleni, vlădicilor fățarnici, a
hoților și-a trântorilor, ajunsă Doamna lui Ștefan cel Mare, urca în marea
familie a Basarabilor, cu cei 14 voievozi pe care i-a dăruit slujirii și
strălucirii destinului Țării Românești.
Ca principesă, strălucea printr-un impunător arbore
genealogic ce se revărsa multi secular peste Vatra străbună, iar prin darurile
hărăzite de Dumnezeu și-a conturat aura de prozatoare,cunoscută fiind ca
scriioare română de limbă franceză ori scriitoare franceză de origine română.
Prin căsătoria cu prințul George-Valentin Bibescu s-a
înrudit cu alte două verișoare, prințese: Ana Brâncoveanu, contesă de Noailles
și Elena Văcărescu, ambele având
propriile însemne heraldice literare de talie universală. Astfel, cele
trei prințese înrudite, la care s-ar mai putea adăuga cea de-a patra la fel de
aristocrată și la fel de celebră principesa Elena Ghica – Dora d-Istria,
alcătuind astfel Careul de Ași în cultura valahă, franceză, greacă și
universală.
Ne întrebăm firesc oare de ce aceste strălucitoare
scriitoare care au purtat în lume valoarea culturii românești la început de
secol XX sunt eminamente uitate de istoria literaturii române dar, mai ales,
total necunoscute tinerilor români care își căutau repere și rădăcini în
cultura românească despre care se dorește a nu se recunoaște că a existat.
Unirea prințului George-Valentin Bibescu cu principesa Martha Lahovary nu s-a
făcut atât prin sângele lor albastru, cât mai ales prin tricolorul sufletelor aprinse
în flacăra Rugului patriotic. Între anii 1916-1918, George-Valentin Bibescu a
comandat cele două excadrile de recunoaștere ale forțelor noastre aeriene,
astfel că specialiștii misiunii Berthelot, au botezat, deloc surprinzător,
echipajele valahe: „les joyeux maniaques du suicide” - „veselii maniaci ai
sinucideri”. (Cristian Popișteanu, Studiu Introductiv la Martha Bibescu -
Jurnal Politic 1939-1941).
Cunoscut, respectat și iubit pretutindeni unde existau
avioane și aviatori, „acest om minunat în mașina lui zburătoare” a fost ales în
anul 1932, președintele Federației Aeronautice Internaționale (F.A.I.),
realizând Gruparea celor 42 de aerocluburi, din Europa, Asia și Africa.
Destinul prințului-aviator George-Valentin Bibescu a fost frânt de aripa unui
vultur deasupra Indiei, care i-a acroșat avionul, blocându-i comenzile și
forțându-l să aterizeze pe o orezărie brăzdată de canale de irigație, suferind
arsuri aproape pe tot corpul, grăbindu-i sfârșitul. În modesta rezervă a
spitalului „Elias”, și apoi în clinica profesorului D. Danielopolu, între
chinurile și durerile atroce ale suferinței mai licărea în sufletul eroului o
flacără albastru-verzuie a patriotismului său. „Cert era că prințul Bibescu,
conform brevetului obținut la celebra școală de pilotaj a lui Bleriot, a fost
cel de-al 20-lea aviator din lume” (Ion Dulugeac, op. cit., p. 81).
Din viața de familie a cuplului Valentin George
Bibescu - Martha Lucia Lahovary s-a născut o fată, pe nume Valentina, care
ulterior s-a căsătorit cu prințul Dimitrie Ghika-Comănești. Rămasă singură,
fără soț, fără sprijin din partea română ori a aliaților, principesa Martha
avea sufletul dublu sfâșiat, pe de o parte de pierderea soțului, dar mai ales
de sfârtecarea Trupului sfânt al Țării sale. Începând cu anul 1916, principesa
a condus un spital pentru răniți în Bucureștiul ocupat de germani, fiind o flacără
vie, a luptei feminine, arzătoare în cadrul Societății Ortodoxe Naționale a
Femeilor Române (SONFER). „O altă cale a rezistenței feminine o reprezenta
organizarea unei rețele care își propunea să scoată ofițeri români vindecați
din spitalele de campanie bucureștene și să-i trimită în Moldova liberă.
Rețeaua era coordonată de Alexandrina Cantacuzino și colegele sale de la
Spitalul nr. 113 al SONFER și din ea făceau parte mai ales doamne de la
Spitalul central și de la Spitalul nr. 118 instalat în sediul Automobil
Clubului Român, condus de Martha Bibescu” (General N.Tătăranu, Acum un sfert de
veac. Amintiri din război, București, Ed. Cartea Românească, 1939, p. 72).
Dincolo de frumusețea ei răpitoare, dincolo de
distincția sa princiară, dincolo de fascinația scriitoricească, Martha Bibescu
a fost deopotrivă martora unor evenimente cruciale pentru Patria sa, dar și
eroina desfășurări lor, împlinind o activitate febrilă în plan diplomatic
neoficial dar patriotic, care-i conferă o aură aristocrată, valahă de neuitat
și de prim rang.„Ea a reușit să fie succesiv sau simultan, temerară
globe-trotter și dezinvoltă Europe-trotter, dar și neobosită cutreierătoare de
drumuri ale țării; scriitoare – premiată dar și citită, sofisticată dar și
prolifică – folosind franceza ca instrument de lucru, dar stăpânind la fel de
bine alte două limbi, cea maternă și cea a lui Shakespeare; fermecătoare și
adorabilă versiune feminină a unui Ianus bifrons, când gazdă, când oaspete, dar
mereu în contact cu mai-marii și foarte-marii epocii; parteneră de viață și
uneori de ispravă a unuia dintre eroii primelor capitole din istoria
aviației...” (Cristian Popișteanu, Studiu Introductiv, la Martha Bibescu, op.
cit.).
În cercul adoratorilor ei, ca niște fluturi atrași de
fascinația luminii, pâlpâiau marile personalități ale timpului sfârtecat de
cele două războaie mondiale: „Charles de Gaulle, Marcel Proust*, care îi era
prieten, Nicolae Iorga, regele Spaniei Alfonso al XIII-lea, dar și pe regii
noștri Caroil I, Regina Maria, Ferdinand I sau Winston Churchill” (Ion
Dulugeac, op. cit.), p. 45)
Marcel Proust, scriitorul care a recuperat pentru o
parte a lumii pământene, „Paradisul pierut”, fascinat de Prințesa noastră și de
Opera ei, ne-a lăsat memorabilele lui cuvinte ce rămân pururea vii: „Ești nu
numai o scriitoare splendidă, prințesă, ci și un sculptor de cabinet, un
muzician, un furnizor de parfumuri, un poet...” (Ion Dulugeac, op. cit., p.
68).
În Londra, prin anul 1939, prințesa-scriitoare a avut
privilegiul să-l întâlnească și să se întrețină cordial la Salonul
Internațional de Carte, cu irlandezul George Bernard Shaw (1856-1950), un prinț
al dramaturgiei universale, care ne-a vizitat Patria Scrisului și a Cărții
memorabile, lăudând-o în cuvintele sale cu grijă alese.
Alte elogii de mare rafinament, venerate principesei
valahe au aparținut poetului Rainer Maria Rilke (1875-1926): „Admirația mea
pentru prințesa Bibescu este definitivă!”, iar Eroul-General și apoi președinte
al Franței, Charles de Gaulle, au întregit expresia marelui poet austriac, care
ne onorează: „Pentru mine, dragă Prințesă de România, dumneavoastră sunteți
personificarea Europei, lucru ce mă onorează că vă sunt prieten!” (Ion
Dulugeac, op. cit., p. 211-212).
Demnitatea, voința de oțel, iubirea de moșie, erudiția
spiritului au ridicat-o deasupra factorilor de decizie în relațiile
internaționale, stârnind admirația multora. Din păcate, nu se va ști niciodată
tot ce a fost ea, ce a însemnat ea în viața politică europeană a anilor
1919-1940. „Mereu avea de cerut ceva pentru țara ei și, incredibil de frecvent,
obținea ceva din ceea ce cerea. Dar mai ales izbutea să nu lase pe nimeni să
uite de România și de problemele acesteia.” (Clarence Calhoun, The Valliant Princess
from Roumania - Viteaza prințesă din România, în „Times Literary Supplement”
din 11 Ianuarie 1974).
Referitor la opera de larg răsunet a scriitoarei putem
spune că a debutat la 18 ani, când a publicat Cele opt raiuri, premiat de
Academia Franceză, urmate de „Izvor, țara sălciilor”, apărut la Paris în 1923,
ca o veritabilă odă, închinată pământului natal și înțelepciunii țăranului
valah. Istoricul Vasile Pârvan, un apropiat al scriitoarei, îi scria după
lectura acelei Ode admirabile: „Contemplând viața poporului, dv. ați făcut
operă nu numai de naturalist... ci și operă de poet liric, care se oglindește
în apa liniștită a sufletului popular și operă de filosof stoic... Ați cântat
pe fratele nostru, poporul, din țara sălciilor...” (Vasile Pârvan,
Corespondență și acte, București, 1973, p. 234).
„Când era în Elveția, a început să lucreze la „Izvor,
țara sălciilor”, scriere despre care se spune că este capodopera românească a
Marthei.” (Ion Dulugeac, op. cit., p. 46)
A continuat scrisul și aparițiile lui cu Destinul
lordului Thompson și La bal cu Marcel Proust, toate patru volume traduse în
românește. Opera completă se ridică la peste 31 de volume, ca autoare
mărturisită, la care se mai adaugă alte câteva publicate sub pseudonimul Lucile
Decaux.
La 19 Februarie 1977, Mircea Eliade a preluat fotoliul
de membru al Academiei Regale Belgiene, ocupat din 1955 de Martha Bibescu, ca
succesoare a prințesei Ana de Noailles, spunând în cuvântul său de recepție:
„Prințesa Bibescu a anticipat unele descoperiri ale istoriografiei
contemporane, îndeosebi valoarea neprețuită a culturilor populare și... funcția
dătătoare de viață a istoriografiei europene, în sensul că orice cercetare
istorică adevărată ajunge la conștiința unității culturale și spirituale a Europei...
De fapt luând note zi de zi, neinventând absolut nimic din datinile țăranilor,
Martha Bibescu descoperise o foarte veche civilizație rurală, cu rădăcinile în
neolitic, dar îmbogățită de aporturi culturale ulterioare.” (Academie Royale de
Langue et de Litterature Francaise, Seance publique du 19 fevrier 1977.
Reception de M. Eliade, Bruxelles, 1977, p. 19).
Cinstirea, respectul, iubirea de moșie, de pământ, de
Patrie i-au adus simpatia și o dragoste mereu fierbinte pentru țărănimea
harnică, credincioasă, exploatată nemilos de cei bogați și degrabă jertfelnică
pentru apărarea Vetrei străbune. Mândria ei princiară emana de la fiica unui
milenar Neam legendar, care a ținut în cumpănă pământul, cerul străbunilor și
care a permis „miracolul geto-daco-român - statornicia, la scară multimilenară,
a așezării poporului nostru pe meleagurile sale, păstrarea limbii și a tuturor
celorlalte elemente ale specificului național, în pofida invaziilor și
agresiunilor ce s-au succedat, coeziunea, realizată în clipele de
restriște,între mulțimile ce formau talpa țării și domnitorii care se puneau în
fruntea luptei pentru neatârnare, așa cum a făcut Ștefan cel Mare și alți mari
Voievozi” (Maria Brăescu, Istoria țării în opera Marthei Bibescu, în „Magazin
istoric”, nr. 6/ 1977).
Constanta domniei sale pământeși întru misiunea
spirituală cerească a făcut ca soarta ei să-și pecetluiască destinul cu cel al
Mariei Dulgheru - o femeie frumoasă, „ca o candelă de Paște”, cum o alinta
soțul ei și botezată de nepoțelul Ionel,
tot într-o zi de Vineri, Mamaia Anta. Recunoștința prințesei Martha pentru
salvatoarea ei, Maria Dulgheru, respectiv Mamaia Anta a fost fără margini.
Marea aristocrată a ajutat-o să învețe limba franceză, dăruidu-i cărți pentru o
lectură frumoasă, a înscris-o la Liceu în Pajura, alături de mica prințesă
Valentina, a ajuat-o cu loc de casă, de mobilă, iar pe deasupra cu o educația
demnă de marile familii vlahe nobiliare. „Prințesa Martha Lucia Lahovary, pe
numele avut la naștere, a venit pe lume în data de 28 ianuarie 1886, la
București, fiind cel de-al treilea copil al lui Ion Lahovary, un mare avocat și
diplomat cu descendență grecească, fost ministru plenipotențiar al României la
Paris, fost ministru de externe și președinte al Senatului și al Smaraldei
Mavrocordat, descendentă a ramurii domnitorului Constantin Mavrocordat” (Ion
Dulugeac, op. cit., p. 111).
Magistrul meu întru tărâmul sofianic carpatin al
spiritului ortodox geto-dacic, Părintele fondator al României Tainice, Artur
Gabriel Silvestri, un eminent Filosof al Culturii Duhului, l-a apreciat în mod
expres pe principele Ion Lahovary, dedicându-i o broșură, de semnificație
heraldică, intitulată sugestiv: „Ultimul bizantin”, cu referire expresă la
Bizantinul de esență culturală traco-geto-dacă, din care a țâșnit vestita
ramură imperială - Dinastia Asăneștilor. „Prințesa Martha Bibescu a fost una
dintre cele mai remarcabile personalități ale aristocrației europene a
secolulului al XX-lea, prin frumusețea și inteligență, dar și gazdă a
fastuoaselor reuniuni ale elitelor ținute la Palatul Mogoșoaia, casa sufletului
său, cum o numea ea.” (Ion Dulugeac, op. cit., p. 190).
Efigia de mare aristocrată a principesei Martha
Lahovary-Bibescu, nu s-a pecetluit doar prin blazonul genealogic, ci mai ales
prin marea sa iubire de Patrie, prin augusta mândrie de Neam. „Să nu ne fie
rușine niciodată, grăiește de peste 30 de ani vocea părintelui Pimen Vlad, de
pe Sfântul Munte Athos, cu neamul nostru! Ne tragem dintr-un neam de sfinți, un
neam de eroi, un neam care dintotdeauna și-a văzut de treaba lui, de sărăciile,
de nevoile de tot felul, fără să facă rău nimănui. De-asta trebuie să avem
mândrie de neam... Noi avem rădăcini adânci!” (Părintele Pimen Vlad, Învățături
de la Muntele Athos, Bookzone - București, 2024, p. 266).
Romanul sportivului de rafinament și eleganță Ion
Dulugeac, ne vorbește despre natura a două existențe, a două soarte feminine și
privilegiul celor două destine care s-au intersectat, între care s-a țesut o
broderie aristocrată cu reflexe princiare de fine unduiri valahe. Epicul cu
corola lui de reflexivitate, trece deseori pe calea realității bătătorită
alegoric, jalonată de măsura plasticității, împinse uneori până și dincolo de
problemele actuale, reale și profunde ale vieții societății românești monarhice
și post monarhice, cu reflexele ei roșu cărămiziu spre cenușiu, asemenea
societății europene contemporane quasi libertine și atee.
Proza distinsului cavaler al echitației și al
pitorescului, zugrăvită cu râvna și măiestria condeiului, trage faldurile
ingenioase ale cortinei de brocart, arătându-ne niște zulufi de satiră
românească din Pantheonul Umorului daco-român, brodată pe tensiunea dramatică
prin care a trecut Patria noastră, într-o vreme „programată„ de Ocultă,
arătându-ne un scriitor cu un profund simț al psihologiei,din care se reflectă
adevărul său existențial: cât de mult prețuiește viața dăruită lui și nouă, de
Dumnezeu.
„O, cât de mult iubesc, viața!”
„O, cât de mult
iubesc viața!/ Ce-i ne-mplinit vreau să-mplinesc,/ Și lumii, îndreptându-i
fața,/ Să-i dau un chip mai omenesc.// Coșmarul visul meu apese-l!/ Cu visul
ăsta voi pieri,/ Și poate că un tânăr vesel/ De mine astfel va grăi:// A fost o
fire cam posacă./ Dar îi iertăm acest păcat:/ A vrut lumină să se facă/ Și
libertății glas i-a dat!” (5 Februarie 1914, Alexandr Blok, Versuri, în
românește de Victor Tulbure, Ed. Tineretului, București, 1963).
În loc de epilog
Trei nume mă leagă de eroii romanului distinsului Ion
Dulugeac, George-Valentin: În pragul tinereții alături de numele George, am
fost alintat și cu cel de Valentin, de la faimosul actor Rudolpho Valentino, al
cărui prieten fidel era frumosul catalan alb, de platou, ce și-a adorat
stăpânul, venerându-l și dincolo de moarte. În fiecare vineri (iar intră în
scenă Sf. Vineri - Parascheva), calul lipsea două ore pentru a se reculege în
lacrimi la ipostasul stăpânului-prieten de la mormântul acestuia. Lahovary: sunt
absolvent al Colegiului Lahovari din Municipiul Râmnicu Vâlcea, botezat în
epoca Ceaușescu „Nicolae Bălcescu” care a revenit după lovitura de stat din
decembrie 1989, la numele fondatorului, „Colegiului Național Alexandru
Lahovari”.
Al treilea nume, Gaghel: iese din povestirea tatălui
meu Constantin Marin Nistoroiu, un Cavaler al Monarhiei regale valahe, pe când
era june prim, imortalizat în poza cu Nina Gaghel pe care o mai păstrez, a fost
pentru o scurtă vreme, Director de calitate al Fabricii de pâine - Gaghel din
București, perioadă în care a cunoscut-o și a avut o efemeră idilă cu fiica
patronului, isteața și frumoasa Nina, cea năstrușnică.
Dincolo de cele trei nume, vin șapte entități regale -
înrudiri cu verigi de suflet ale autorului: Dumnezeu, Patria, Neamul, Natura,
Familia, Calul și Cartea, la care adaug pentru mine și pe cea de-a 8-a,
octogonul, simbolul dacic prin excelență, Folclorul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu