Vasile Pistolea
Prozatoarea Veronica Balaj a publicat,
la începutul anului 2013, romanul Cina lupilor la Editura Cronica, din
Iaşi. Cartea rotunjeşte/întregeşte bibliografia operei sale, alcătuită din
peste 20 de volume de proză şi poezie, majoritatea lor fiind tipărite în ediţii
bilingve (română - franceză, engleză, germană, italiană, ebraică etc.), la care
se adaugă şi un volum de Interviuri cu scriitori din diaspora, publicat în
colaborare cu Cristina Mihai.
Cina lupilor debutează cu o
secvenţă dintr-un vis, concretizată într-o scenă-suspans Adela, evadată în
pădurea de brazi din preajma Sanatoriului TBC în care a fost internată, este
înconjurată de o haită de lupi, alcătuită din şase exemplare, pe care îi credea
turbaţi, după strălucirea ochilor. Personajul trăieşte o spaimă teribilă:
regretă gestul evadării din sanatoriu, îşi strigă în gând tatăl, fost primar
mai bine de un deceniu într-un târg de provincie, şi reuşeşte să se târască,
prin umezeala şi mocirla pământului, spre camera din care evadase, în urletul
lupilor, care străpungea şi devorau bezna nopţii.
Lupii, animale carnasiere, reprezintă
simbolul central al romanului, homo homini lupus, percept sugerat chiar şi în titlu,pe care vom încerca
să-1 decriptăm la sfârşitul analizei cărţii.
Romanul debutează cu finalul:
prozatoarea şi sora ei pleacă într-o călătorie documentară având ca scop
vizitarea Sanatoriului TBC (în realitate sanatoriul „Marila" de lângă
Oraviţa, considerat „sanatoriul groazei"), în care a sfârşit mama lor,
Adela. Autoarea, în postura fiicei care işi asumă nişte momente cunoscute doar afectiv, din
povestirile rudelor, dorind acum o reconstituire a trăirilor mamei sale internată
aici . Ca însoţitoare şi-a luat-o pe sora
din partea tatălui, Adriana, şi punctul de volburare interioară începe chiar din gara unde au coborât din
tren - pe peronul unei localităţi de provincie, Bârnova. Cele două surori au vârste
şi vederi diferite, căci au trăit în lumi distincte. Sora ei, Adriana, locuieşte
acum într-o mare metropolă a lumii - New York - şi de fapt, nu ştie mai nimic
despre mama surorii sale. Excursul la care participa i se pare o aventura fără
rost, nebănuind câtă importanţă are
acest loc pentru sora sa.
Ghidul lor în aceasta călătorie este
„unchiul” Tavi (cum îl apela lumea), iar scopul îl constituie vizitarea
sanatoriului şi îndeosebi al Pavilionului 2, unde a fost internată Adela, mama
autoarei. Din convorbirea cu Tavi, personaj găsit întâmplător însă, la momentul
potrivit, pe post de ghid, slinos, desprins parcă din filmele despre Evul Mediu, are loc într-o baracă
locuită de acesta. Important era însă Pavilionul 2, unde suferise Adela şi pe care acum trebuiau să-l
găsească şi mai ales, să aibă voie să intre acolo. Aşa că Tavi era un mijlocitor
necesar indiferent de palavrageala lui pe diferite subiecte. Auziră fetele vizitatoare povestea
romanţioasă a unui călugăr ajuns pacient bolnav de tbc, aici, unde s-a îndrăgostit de o tânără internată şi ea cu
aceeaşi boală gravă, ambii trăind la maximum clipa de viaţă ce le mai era hărăzită.
Spaţiul vechiului Pavilion 2 unde în sfârşit
ajung cele doua fete, devine scena
unor trăiri cu accente grave,
palierele temporale, trecutul şi prezentul intersectându-se la modul dramatic
in sufletul fiicei care îşi imaginează mama luptând pentru viaţă, sperând încă în
bine, aşteptându-şi soţul, pe Victor, prezent pe aleile din
jurul sanatoriului doar in
imaginaţia sa.
Inserţiile afective sunt redate cu o
mare forţă de sugestie, creând astfel,
un plan doi al raportului cu existenţa, o perspectivă frântă, având doar câteva
nişe spre lumină. Balansarea emoţiilor la limită, între dorinţa de-a învinge
boala, teama de moarte, trăite de Adela şi resuscitarea lor, reiterarea din altă
conjunctură temporală, cu sprijin în prezentul fluent, este remarcabil
prezentată. Avem libertatea ca şi cititor să ne mişcăm printr-un melanj
ficţiune-realitate.
De reţinut ar fi şi flexibilitatea
stilistică, fraza cu accente poematice nu lipsite de dramatism ţinând cont de
faptul că totul se înşiră şi se leagă în
jurul confruntării dintre forţa vieţii şi a morţii care vine in avalanşă, ca o
furtună apoi când pare ca s-a liniştit, devine o apăsare sufocantă.
Modernitatea textului constă în felul
cum autoarea exploatează un motiv mitic - cel al căutării, aici, având funcţia
recuperatoare a memoriei. Folosind tehnica retrospecţiei, prozatoarea derulează
încet, cu sincope şi reveniri, existenţa Adelei şi a familiei sale.
Materia epică a cărţii se constituie
într-un fel de recurs epic despre
destinul unei familii şi al unei colectivităţi in perioada stalinistă.
În acest fel, ascuţişurile situaţiilor
sunt inevitabile, textul urcând în notele dramatice din ce în ce mai mult.
Întoarcerea în timp, spre momentul când
Adela se căsătoreşte şi când, se credea că va fi pragul unei noi etape de linişte
şi bucurie în viaţa familiei primarului Filimon, face loc în desfăşurarea epică
a numeroase planuri noi, confruntări cu viaţa, în contextul unei terori
socio-politice care se instala cu rapiditate şi aducea cu sine spaima,
nesiguranţa, bulversarea.
Nunta
Adelei (fiica cea mare a primarului) se desfăşoară într-o atmosferă de extaz şi
bucurie, după întregul ritual îndătinat: cununia civilă, desfăşurată la
primărie şi apoi cea religioasă, derulată la biserică, naşi fiind unchiul
Grigore cu soţia. Celălalt unchi, Jorj, cavaler de onoare la nuntă, le-a oferit
mirilor ca dar o călătorie în străinătate, rămasă însă la stadiul de proiect.
Vremurile erau tulburi după război, iar
evenimentele începuseră să se precipite, prin prefacerile anunţate: se zvonea
că se vor face noi alegeri în toate structurile sociale, iar „homo sovieticus”
îşi făcuse simţită prezenţa în zonă prin fotografia lui Stalin, apărută deja pe
geamurile unor instituţii (primărie şi şcoală) sau magazine.
De
altfel, nunta Adelei reprezintă singurul moment de extaz şi bucurie al neamului
Filimoneştilor, la care participă întreaga comunitate a localităţii Ivanda.
După nuntă, destinul personajelor se înscrie într-o perpetuă degringoladă.
Există două „forţe” care acţionează distructiv asupra acestei lumi,
destrămându-i echilibrul şi armonia, provocându-i astfel o nesfârşită agonie.
Prima
este „agresiunea istoriei". Rostogolirea sa fulminanta şi apăsătoare marchează profund destinele umane. Individul
n-are posibilitatea să opteze pentru o formă sau alta de existenţă, ci este
silit s-o accepte pe cea impusă de jocul iraţional şi deseori brutal al
istoriei. Iar neamul Filimoneştilor constituie victima acestui joc.
Primul
care intră în „malaxorul agresiv” al istoriei este primarul Filimon. Vina
tragică ce i se impută este aceea de a fi om harnic şi înstărit. Pentru această
„vină” a fost eliberat din funcţie, arestat de mai multe ori şi în final,
condamnat la închisoare. Al doilea care suportă aceeaşi „vină" este
fratele său Grigore, eliberat din funcţia de director al şcolii, dat afară din
învăţământ şi arestat.
Singurul
care reuşeşte să scape de strivirea acestui „tăvălug” este Jorj, fratele
primarului, student la medicină la Paris şi care-i norocos prin fugă, prinzând
ultima şansă înainte ca graniţele să fie controlate de forţa roşie comunistă.
Anunţat la timp de celălalt frate, Grigore, ajunge în capitala franceză, îşi construieşte
viaţa mult mai acceptabilă şi onorabilă. Se căsătoreşte cu actriţa de cinema Silvia
care jucase intr-un film interzis
imediat de noua ordine politică, motiv pentru care luase calea exilului şi ea şi
regizorul. Tot la momentul limită dintre libertate şi dictatură, la nuntă sunt
invitate şi rudele din ţară, dar în acele vremuri „de prigoană şi reeducare”,
acestea nu puteau părăsi România.
Această
secvenţă conturează din nou un modul desprins din realitate si prezentat cât se
poate de convingător, bine integrat în fluxul epic al romanului. Silvia jucase
un rol secundar în filmul Odessa în flăcări, regizat de Jan
Cantacuzino. Prezentată la Bucureşti, pelicula era un omagiu adus trupelor care
eliberaseră Basarabia ocupată de sovietici în 1940. După premiera filmului,
despre scenaristul Nicolae Kirilescu nu se mai ştia nimic, iar, la Paris,
Silvia a primit vestea că tânăra protagonistă a fost arestată şi aruncată în
închisoare. Peripeţiile cuplului Jan - Silvia, cu toate tribulaţiile
întreprinse, constituie un episod exotic şi pitoresc în economia naraţiunii.
A
doua forţă care acţionează decisiv asupra familiei lui Filimon este de ordin
supranatural şi se numeşte destin. E1 preia forma unui înger, conform credinţei
creştine care afirmă că fiecare persoană primeşte, la botez, un înger păzitor
care o protejează în toate acţiunile şi activităţile până la finele vieţii. În
roman, acest serafim apare sub forma unui „înger bătrân”, protector al întregii
familii, la care apelează mereu toţi membrii ei. El şi-a ridicat însă aripa
ocrotitoare, permiţând instalarea unei boli cumplite, tuberculoza, în trupul a
două fiinţe dragi: Pasionaria, soţia lui Filimon, şi Adela, fiica cea mare.
În
scena epică se perindă în forţă Victor, ginerele primarului şi soţul Adelei, atras
de comunişti, dornic de parvenire, egoist, indiferent la drama familiei chiar când
îşi ştia socrul in puşcărie, Marta, sora Adelei, mult mai sigură pe sine, dar şi
ea devenind în timp supusa unui soţ
avar şi despotic, reiterând pe alta sinusoidă, acelaşi destin tragic.
Pasionaria,
mama din familie, va sfârşi lent învinsă
de boală, Grigore, fratele primarului îndurând
şi el acuzele noii puteri, Dr. Mareş, ieşind din conjunctură tot prin părăsirea
ţării dar, nu înainte de a-ţi ajuta cât a putut pe prietenul sau, primarul Filimon
suspus interogatoriilor forţei roşii.
Marile probleme ale existentei, libertatea, iubirea împlinită
sau nu, mai ales, viaţa, cu necazurile şi urcuşurile sale, dar viaţa să fie în
opoziţie cu moartea, acestea ar fi coordonatele romanului, complex în desfăşurarea
sa, dar nu nelipsit de veridicitate.
Sunt recognoscibile destinele multor familii care în
perioada stalinistă au fost nevoite să fie reduse la rangul de făpturi învinse,
făpturi înfrânte, oricât s-ar fi opus. Fie din pricini socio-politice, fie din
cauza bolii, cum se întâmplă cu Adela şi mama sa.
Paginile
în care Filimon se confruntă cu implacabilitatea morţii care trece val vârtej
prin familia sa, lăsându-l pustiit, sunt memorabile. În final, apare lumina vieţii
prin fetiţa născută de Adela. Deşi rămasă orfană, este semn de viaţă, de reînnoire
a cursului existenţei.
„Pradă
lupilor să fiu aş vrea. Zilele mele pomană pentru cina lupilor să fie!
În
final, trâmbiţa îngerului bătrân şi temut, cu acordurile grave ale cantilenei
morţii, a sunat şi pentru el, lăsând o perdea groasă de linţoliu peste întreaga
gospodărie a Filimoneştilor.
Ca
realizare artistică, romanul e construit pe tehnica retrospecţiei sau a
rememorării, cu aducerea trecutului în prezentul narativ, în care vocea
auctorială reprezintă vocea relatării la persoana a treia singular.
Vocile
personajelor se întretaie şi se interpun continuu, iar notaţiile sunt pline de
concreteţea realului.
Ritmul
relatării este în perfectă concordanţă cu evenimentele narate. Când acestea se
derulează în limitele normalului, ritmul este molcom, precum o respiraţie
obişnuită. Când evenimentele se precipită, ritmul relatării devine alert,
sacadat şi, uneori, gâfâit, precum în visul cu lupii al Adelei de la începutul
romanului, unde fraza e cadenţată, ca gâfâitul şi nerăbdarea lupilor.
Deşi
în derularea acţiunii aceste animale sunt prezente de mai multe ori,
simbolismul lor are, în opinia noastră, două semnificaţii complet diferite.
Primul înţeles al simbolului reiese din convorbirea între cei doi fraţi,
Filimon şi Grigore, întorşi din „iadul" interogatoriilor. Filimon fiind
chemat din nou, îl lasă ca unic sprijin pentru fetele lui pe Grigore. La
mărturisirea lui că se poate lupta cu forţele potrivnice, Grigore îi răspunde:
„Lupţi? Cu cine să te lupţi? Cu lupii? Sunt haită înfometată. Nu ştiu nici ei
unde atacă. Pornesc după o călăuză şi brusc se năpustesc unde nu se aşteaptă
nimeni...” în această mărturisire, lupii reprezintă „agresiunea istoriei” (prin
venirea la putere a comuniştilor) şi anomia socială provocată de ideologia lor
resentimentară, instalată după 23 august 1944. Ideea o găsim rezumată în
celebrul dicton „Homo homini lupus” (,,Omul este lup pentru om”) al
cunoscutului comediograf Titus Maccius Plautus. Ea sintetizează lăcomia fără
margini, fiind reluată de mai mulţi scriitori şi gânditori (Bacon, Hobbes,
Balzac, Sadoveanu etc.) pentru a ilustra degradarea relaţiilor umane, când
acestea sunt puse sub semnul unui egoism feroce.
A
doua semnificaţie a simbolului îi relevă lupului funcţia de mesager sau emisar
al morţii, atestată în credinţele noastre populare prin urletul său prelung. Cu
acest sens, lupii apar in visul Adelei de la începutul romanului, dar şi in
secvenţa semnalată deja, când Filimon, retras în pădurea din apropierea casei
pentru a-şi regăsi echilibrul moral, îşi exprimă dorinţa de a deveni tain
pentru „cina lupilor". în acest sens, romanul Cina lupilor este,
în plan simbolic, o cantilenă a morţii care acoperă cu acordurile ei grave
destinul personajelor, conceput de autoare ca nişte răni sângerânde.
Marele
învins al „tăvălugului” istoriei şi al destinului personaj
rămâne însă „bunicul” Filimon. Viaţa lui sintetizează, într-un sens dramatic,
întreaga existenţă a neamului Filimoneştilor: „Mereu m-am hărţuit cu hămeseala
unor lupi năpustiţi asupra mea din toate direcţiile." Gândul acesta îl
rodea din ce în ce mai adânc: „N-am ştiut să ţin piept. M-au învins toate câte
s-au ivit în calea mea."
Romanul oferă cititorului un prilej de
meditaţie profundă asupra condiţiei umane supuse unor forţe potrivnice:
,agresiunea istoriei" şi destinul individual. El poate fi şi rămâne
pecetluit prin/cu celebra cugetare a Eclesiastului* din Cartea Sfântă, care
deplânge vidul şi neantul din existenţa umană: ,,Vanitas vanitatum et omnia
vanitas” (Deşertăciunea deșertăciunilor si toate sunt deşertăciune, 1,2)
Vasile Pistolea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu