eclipsa inimii si a mintii

Sfântul Paisie răspunde teologilor moderni

de Ioan Kandris

            În primăvara anului 1993 am vizitat pentru prima oară Sfântul Munte și de atunci au rămas întipărite în inima mea atât binecuvântările, cât și un fapt neașteptat care m-a marcat. Iar acest fapt se referă la modernismele pe care în anumite intervale unii „reformatori bisericești” încearcă să le introducă cu desăvârșire inutil în cadrul Bisericii.

            În anul 1992-93 eram la Seminarul bisericesc din Atena. Anul se desfășura potrivit cu programul de învățământ și exista un deosebit interes pentru lecții, deși mai mult timp îl petreceam în discuții bisericești referitoare la problemele arzătoare ale Bisericii. Unul din aceste subiecte era inovația modernă propusă de unii profesori, din fericire nu erau mulți, care insistau la fiecare lecție spunând că trebuie să se scurteze timpul Dumnezeieștii Liturghii, pretextând – o, ce obrăznicie! – că sărmana bătrână nu se poate chinui stând atâta vreme în vreun colț al bisericii. Pe lângă aceasta și limba neînțeleasă a celor din vechime a „ creat” o altă problemă.

            De multe ori mă înfuriam și voiam să mă „înfing” în vreunul dintre profesori, dar parcă ceva îmi spunea să nu-mi manifest sfânta mea indignare. Dar nu avea să treacă multă vreme până când răspunsul avea să vină de la un Sfânt.

Timpul trecea până când, înainte de examene, s-a hotărât să mergem într-o călătorie în Sfântul Munte. Bucuria mea era de nedescris. Sfântul Munte… dorința fiecărui închinător credincios să meargă în Grădina Maicii Domnului.

Am început cu prima mănăstire Rusikon a Sfântului Panteleimon. Acolo Maica Domnului avea să mă învrednicească de prima ei minune. Un oarecare închinător nu a ținut cont de porunca arhondarului de a nu face fotografie icoanei Sfântului Panteleimon. Acela însă cu un aparat de fotografiat scump a stat cu obrăznicie înaintea Sfântului și încerca să-l fotografieze. Atunci, o, minune!, aparatul a „sărit” la înălțime din mâinile sale, pe care cu multă greutate l-a prin iarăși în mâini când a căzut. Închinătorul a trecut repede peste acest fapt uimitor și a încercat iarăși să facă fotografie icoanei Sfântului, în ciuda glasului poruncitor al monahului. Atunci, o, minune!, aparatul a „sărit” încă și mai sus din mâinile aceluia, pe care cu multă greutate l-a prins iarăși în mâini. Cu toții am rămas fără de glas și martori ai refuzului Sfântului.

Suișul spre Sfânta Mănăstire Xiropotamu puțin cam greu, însă greutatea dispărea odată cu miresmele deosebite pe care le simțeam în anumite locuri, dar și cu priveliștea Mănăstirii Rusikon și a întinsului mării care se desfășura înaintea noastră.

Am ajuns la Sfânta Mănăstire Xiropotamu, apoi la Sarai, Protaton, Cutlumuș. La Mănăstirea Cutlumuș am aflat de la un profesor de-al meu, pe care-l prețuiam mult, că în acea după-amiază aveam să coborâm la Panaguda ca să-l vedem pe Părintele Paisie. Bucurie și nerăbdarea noastră erau de nedescris. Și astfel, după-amiaza nu a întârziat să vină și, iată-ne, coborând spre Panaguda. Ne-am oprit la poarta Colibei, am tras clopoțelul și am așteptat cu răbdare. Eram singuri și timpul era frumos. Am așteptat vreo jumătate de ceas și Sfântul a ieșit să ne întâmpine, împărțindu-ne, totodată, bucățele de rahat și cruciulițe de binecuvântare. Apoi ne-am așezat în jurul său pe buturugile care erau înșirate în curte și a început să ne vorbească despre subiecte privind preoția, dar și despre cele bisericești ce se desfășurau. Atunci mi-a venit cu insistență gândul să-l întreb despre sfânta mea indignare referitoare la concepțiile unor profesori de a scurta Dumnezeiasca Liturghie.

Am cântărit bine lucrurile în sinea mea, am cerut cuvântul și l-am întrebat:

 – Părinte, unii profesori sunt de părere că Dumnezeiasca Liturghie trebuie să se scurteze, deoarece bătrânele nu pot sta multe ceasuri în biserică.

Profesorii care ne însoțeau au înghețat și mă priveau încurcați. Starețul și-a încrețit sprâncenele, s-a ridicat și s-a întors către Athon.

 – Băieți, o să vă pun o întrebare și vreau să-mi răspundeți: Vedeți Athonul?

 – Da, i-am răspuns.

 – Dacă nu vom putea urca pe el, oare îl vom tăia?

Am rămas cu toții fără glas. Unii căutau se ascundă de rușine, iar alții „zburau” la ceruri auzind răspunsul însuflat de Dumnezeu al Sfântul, care a astupat gurile inovatorilor.

Apoi ne-a  sfătuit cu dragoste despre multe lucruri și astfel folosiți duhovnicește și ușurați sufletește ne-am îndreptat spre Mănăstirea Cutlumuș. Urcușul era pentru noi „coborâș”. Întâlnirea cu Sfântul Paisie ne-a pus temelii statornice, înțelegând că dogmele, tradiția Bisericii și liturgica bisericească nu se schimbă. Numai oamenii se schimbă, fie spre bine, fie spre rău.

Viu este Domnul Dumnezeul nostru!

Moartea spune mult despre om

Moartea spune mult despre om. M-am convins că în felul în care moare un om se conţine și felul în care a trăit. Înainte de a muri, tata a pus mîna pe receptor şi a zis: „Veniţi. Am impresia că mor.” … Tata trăia singur într-un sat uitat de lume şi a murit singur. Toată viaţa a fost un însingurat. Dar a dorit să aibă spectatori la singurătatea sa. Şi a murit aşa cum a trăit. Întreaga sa viaţă a fost o demonstraţie. Şi moartea, tot la fel. El a dorit să demonstreze că nu se teme de moarte, la fel cum a dorit să demonstreze că poate trăi singur.

A trăit şi a murit aşa cum a vrut … Atunci când m-a văzut pentru prima dată în rasă călugărească tata a zis: … Ce ţi-au făcut popii? Ţi-au făcut vreo operaţie la cap, ca să-ţi scoată mintea? Că tu ai creierul prea mare pentru a crede în gogomăniile lor. Ca să trăieşti cu ei trebuie să ai creierul ca nuca. Ia fă aşa cu capul, nu sună creierul cînd se loveşte de cutie? Mai în scurt, eu am avut fiu, dar de azi nu mai am.

– Înseamnă că nici eu nu mai am tată, i-am răspuns eu şi i-am întins mâna.

– O să-mi fii iarăşi fiu atunci cînd o să vii aşa cum te-am ştiut.

– Şi eu o să am tată atunci cînd o să vii la icoane, acolo unde o să fiu eu.

Aşa ne-am despărţit. Eu am ieşit şi nu am mai comunicat în nici un fel vreme de şapte ani. Între timp tata îmi citea cărţile. În orgoliul său chiar spunea că sunt mai deştept ca el şi că e o mare victorie pentru popi să mă atragă de partea lor. Apoi am aflat că între timp a mai dat din cărţile mele unor profesori din localitate. Pe undeva se mândrea cu mine, dar asta nu repara relaţia dintre noi. Tata chiar mi-a tradus una dintre cărţi în rusă, Între Freud şi Hristos, şi asta fără să-l rog. În manuscrisul rămas am găsit o notă la o mărturisire pe care am intitulat-o „Cu un sărut mai aproape de moarte”. În dreptul ei tata a scris: „Genial. E mai tare decât mitul lui Sisif al lui Camus”. Apoi, în dreptul vreunei afirmaţii din aceeaşi carte: „Până aici a fost bine, de aici începe gogomănia popească”. Totuşi dincolo de această preocupare aproape obsesivă pentru tot ce scriam eu, tata nu a părut că mă înţelege. EI nu-şi îngăduia să treacă dincolo de raţiune, pentru a privi viaţa ca pe o taină. … Îl priveam pe tata mort în casa neîncălzită şi chiar şi aşa mi se părea că noi doi continuam să ne demonstrăm unul altuia ceva. Era pentru prima dată când el nu răspundea. Nici nu era nevoie. Avea un avantaj vizibil în faţa mea. Avea avantajul major, experienţa majoră. Acum ştia totul, văzuse totul. Atâta doar că nu putea vorbi. Chiar murise. Iar eu eram la fel de mort ca el. Am căzut în genunchi şi i-am sărutat mîna mare, rece. Apoi mi-am lipit fruntea de dosul palmei lui şi i-am zis: „Iartă-mă. Sânt sânge din sângele tău şi os din osul tău.” Atât mi-a venit să spun şi mi-am dat seama că această mărturisire biblică mi-a descoperit în acel moment taina vieţii şi a dragostei.

Era pentru prima oară cînd am fost sigur că tata mă aude şi mă înţelege. Niciodată nu a mai fost atâta certitudine între noi doi. L-am înmormântat de Crăciun. Există tot felul de credinţe în popor că cei care mor în preajma unui mare praznic merg direct în împărăţia lui Dumnezeu. Se zice că atunci cerurile sunt deschise. Eu nu ştiu ce să zic despre această credinţă populară, dar că în acea zi cerurile au fost deschise nu era nici o îndoială. Lumina coborâtă din cer se lovea de zăpada albă şi totul era curat ca în copilărie. … După multă vreme de frământări, l-am visat pe tata în grădina casei de la Oricova. Era așa cum îl ţineam eu minte din copilărie. S-a apropiat de mine şi mă privea. Eu eram mirat de apariţia lui. „Cum de ai venit?”, l-am întrebat. „Păi ce, crezi că eu îmi sunt autosuficient? Vin doar când mi se dă voie”, a răspuns tata. Ce m-a mirat era faptul că tata era smerit şi demn. În el nu mai era nici o urmă de trufie, era calm şi senin. „Şi cum e? E bine?”, l-am întrebat eu. „Da”, a răspuns tata. „Dar spune, măcar acum m-ai înţeles?” „Da. Te-am înţeles”, a răspuns tata şi visul s-a terminat. Bucuria m-a trezit din somn.

A zice unui om „te iubesc” înseamnă a-i zice că vrei ca el să nu moară niciodată. Sigur că fiecare dintre noi doreşte ca morţii săi să se mântuiască. În această dorinţă oamenii exagerează mult calităţile celor plecaţi, iar defectele aproape că nici nu le mai văd. Dar cine ştie, poate că această vedere este cea adevărată? Poate că dragostea are dreptul să exagereze binele şi să nesocotească răul? Poate că tocmai această dorinţă Îl face pe Dumnezeu să răspundă potrivit dragostei noastre, şi nu potrivit păcatelor? Dacă este aşa, atunci şi moartea îşi are rostul ei. Rostul morţii este acela de a ne aduce aminte că nu am iubit îndeajuns.

Din Ierom. Savatie Baştovoi, Fuga spre câmpul cu ciori, Editura Cathisma, Bucureşti, 2012, p. 176-180

Sursa: Pr. Alexandru Stanciulescu Barda