V A A N I
George Anca – Adrian Botez – Adina
Dumitrescu
GEORGE ANCA
MAHAVIR VAANI
Cea mai mare
greșeală a unui suflet este nerecunoașterea adevăratului său sine și poate fi
corectată doar prin recunoașterea sinelui
Fiecare
suflet este independent, nici unul nu depinde de altul.
Este mai
bine să te învingi pe sine decât să învingi
un milion de dușmani.
Nu există o
existență separată a lui Dumnezeu. Toată lumea poate atinge dumnezeirea făcând eforturi supreme în direcția corectă.
Toate
persoanele neluminate produc suferințe.
Deziluzionându-se, produc și reproduc
suferințele, în această lume fără sfârșit.
Un corp viu
nu este doar o integrare a membrelor și a cărnii, ci este și locuința
sufletului, care are potențial percepție perfectă (Anant-darshana), cunoaștere
perfectă (Anant-jnana), putere perfectă (Anant-virya) (Anant-Sukha).
Precum
prin ață (sasutra) ferește acul să se
piardă, la fel persoana auto-studiindu-se (sasutra) nu poate fi pierdut.
Fiecare
suflet este în sinea sa absolut omniscient și fericit. Fericirea nu vine din
afară.
Sufletul
vine singur și pleacă singur, nimeni nu-l însoțește și nimeni nu-i devine
partener.
Numai acea
știință este mare și cea mai bună dintre
toate științele, studiul care eliberează omul de tot felul de nenorociri.
Ceea ce ne
ajută să aflăm adevărul, să controlăm mintea neliniștită și să purificăm sufletul se numește cunoaștere în doctrina Jaina.
"Poti
lua în mână un drug de fier rosu-fierbinte
doar pentru că vrea cineva sa faci asta? Atunci, va fi just din partea ta să ceri altora sa facă același lucru doar pentru
a-ți satisface dorintele? Dacă tu nu poți tolera provocarea durerii în corpul
sau mintea ta de către cuvintele și
acțiunile altora, ce drept ai să faci la
fel altora prin cuvintele și faptele tale? "
Ceea ce
supune patimile, conduce la beatitudine și favorizează prietenia se numește
cunoaștere în doctrina Jaina.
Neluminații iau milioane de vieți pentru a extirpa
efectele karmei, în timp ce un om care posedă cunoștințe spirituale și
disciplină le elimină într-un singur moment.
Nopțile care
s-au dus nu se vor mai întoarce niciodată. Ele au fost irosite de cei dedați la nedreptate.
Cei ce nu
cunosc supremul rost al vieții nu vor putea atinge niciodată nirvana (eliberarea), în pofida
respectării vratas (jurăminete) și nymas (reguli) ale comportamentului
și practicii religioase ale sila
(celibat) și ale tapas (penitență).
Sufletul meu
caracterizat de cunoaștere și credință este singurul etern. Toate celelalte faze
ale existenței mele de care m-am atașat sunt evenimente externe și
tranzitorii.
Dreptatea
consistă în auto-absorbția completă și renunțarea la toate tipurile de pasiuni,
inclusiv atașamentul. Este singurul mijloc de a transcende existența mundană.
Așa au spus Jinas.
Nu ucideți
nicio ființă vie. Nu încercați să le dominați.
Esența
tuturor cunoștințelor consistă în a nu comite violență. Doctrina ahimsa nu este
altceva decât respectarea egalității, adică realizarea că, așa cum nu-mi place
mizeria, nici altora nu-i place. Știind asta, nu trebuie să omorâm pe nimeni.
Dreptatea consistă
în auto-absorbția completă și renunțarea la toate tipurile de pasiuni, inclusiv
atașamentul. Este singurul mijloc de depășire a existenței lumești. Jinas au
spus așa
Așa cum ție nu-ți place mizeria, la fel nici altuia
nu-i place.în același mod în care și ceilalți nu-i plac. Știind asta, nu le
face ce vor ei să-ți facă.
A ucide
orice ființă vie înseamnă a se ucide pe sine. Compasiunea față de ceilalți este
compasiune față de propria persoană. Prin urmare, trebuie evitată violența,
precum otrava și ghimpele (care provoacă durere).
Nu fi mândru
când câștigi. Nu-ți pară rău dacă pierzi.
Cel ce
cultivă o atitudine de egalitate față de toate ființele vii, mișcătoare sau
staționare, poate atinge calmul. Astfel spune kevalii.
Numai cel
care a depășit frica poate experimenta calmul.
(Unul ar
trebui să reflecte astfel :) Să tratez toate ființele vii cu ecuanimitate și niciuna cu vrăjmășie. Lasă-mă să obțin
samadhi (liniște), devenind liber de așteptări.
Lasă-mă să
renunț la robia atașamentului și urii, mândriei și blândeții, curiozității,
fricii, durerii, indulgenței și repulsiei (pentru a realiza ecuanimitatea).
Lasă-mă să
renunț la atașament prin neatașament.
Sufletul meu va fi singurul meu sprijin (în această practică a
detașării). (Prin urmare) lasă-mă să renunț la orice altceva.
Așa cum mie
nu-mi place mizeria, la fel nici celorlalți.și ceilalți. Știind aceasta, nimeni
nu ucide nici nu este ucis. O sramana este numită astfel pentru că se comportă
ecuanim.
Cel care
rămâne ecuanim în mijlocul plăcerilor și
durerilor este sramana, fiind în starea de conștiință pură.
Sramana
lipsită de cunoașterea Agama nu se
cunoaște nici pe sine, nici pe alții.
Alte ființe
percep prin simțurile lor, în timp ce sramana percepe prin Agama.
Cel devotat
cu toată inima cunoștinței, credinței și conduitei corecte îndeplinește în mod
egal sarcina sramana.
O, Sine!
Practică Adevărului și nimic altceva decât Adevărul.
Iluminat de
lumina Adevărului, înțeleptul transcende moartea.
Numai
adevărul este esența lumii.
Ascetul care
nu se gândește niciodată să spună o minciună din atașament, aversiune sau
iluzie este într-adevăr practicianul celei de-a doua vrata a adevărului.
Un om
adevărat este tratat la fel de sigur ca o mama, venerabil ca un guru (preceptor)
și iubit precum cel care comandă cunoașterea.
Adevărul
este într-adevăr tapa (penitență). În veridicitate se află reținerea de sine și
toate celelalte virtuți. După cum peștele poate trăi numai în mare, toate
celelalte virtuți pot sta numai în adevăr.
Cel care
cultivă o atitudine de egalitate față de toate ființele vii, mobile și
staționare, poate atinge echilibrul. Astfel spune kevalii.
Numai cel
care a depășit frica poate experimenta echilibrul.
(Unul ar
trebui să reflecte așa :) Să-mi tratez toate ființele vii cu echilibru și nici
unul cu vrăjmășie. Permiteți-mi să obțin samadhi (liniște), devenind liber de
așteptări.
Permiteți-mi
să renunț la robul atașamentului și urii, mândriei și blândeții, curiozității,
fricii, durerii, indulgenței și abhorrence (pentru a realiza echanimitatea).
Lasă-mă să
renunț la atașament prin dezintegrare. Sufletul meu va fi singurul meu sprijin
(în această practică de dezintegrare). (Prin urmare) permiteți-mi să renunț la
orice altceva.
Așa cum
nu-mi place mizeria, la fel și ceilalți. Știind asta, nimeni nu ucide nici nu
este ucis. O sramană este așa numită pentru că se comportă în mod egal.
Cel care
rămâne în mod echilibrat în mijlocul plăcerilor și durerilor este o sramană,
fiind în starea de conștiință pură.
O sramană
lipsită de cunoașterea lui Agama nu se cunoaște nici pe sine, nici pe alții.
Alte ființe
percep prin simțurile lor, în timp ce sramana percepe prin Agama.
Unul dedicat
cu toată inima cunoștinței, credinței și conduitei corecte îndeplinește în mod
egal sarcina sramanului.
O sine!
Practica Adevărului și nimic altceva decât Adevărul.
Iluminat de
lumina Adevărului, înțeleptul transcende moartea.
Numai
adevărul este esența lumii.
Ascetul care
nu se gândește niciodată să spună o minciună din atașament, aversiune sau delir
este într-adevăr practicianul celei de-a doua porți a adevărului.
Un om
adevărat este tratat la fel de sigur ca și mama, venerabil ca guru (preceptor)
și iubit ca cel care comandă cunoașterea.
Adevărul
este într-adevăr tapa (penitență). În veridicitate se află reținerea de sine și
toate celelalte virtuți. Așa cum peștele poate trăi numai în mare, toate
celelalte virtuți pot sta numai în adevăr.
Cineva poate
avea un o șuviță sau păr încâlcit sau
cap ras să rămână gol sau să poarte o
cârpă. Dar dacă el spune o minciună,
toate acestea sunt inutile și fără rost.
Cineva poate suporta tot felul de dureri
insuportabile cauzate de țepe în așteptarea bogăției etc. Dar venerabil este
numai cel ce tolerează, fără niciun motiv de câștig lumesc, cuvintele aspre
rostite către el.
Nu trebuie
să vorbești decât dacă ai cerut să faci acest lucru. Ar trebui să nu deranjezi pe alții în conversație.
Nu ponegri
și nu face pe plac unui neadevăr fraudulos.
Nu rostiți cuvinte neplăcute care trezesc
sentimente rele în ceilalți. Nu tolerați
cuvânt favorabil răului.
Disciplina
vorbirii consistă în refuzul de a spune minciuni și de a respecta tăcerea.
Sadhaka (
practicantul disciplinei spirituale) vorbește cuvinte pe măsura și beneficiul
tuturor ființelor vii.
Bhiksu
(ascet) nu trebue să se supere pe cel
care îl maltratează. Altfel el ar fi
ca ignoramus. De aceea, nu trebuie să-și
piardă firea.
Dacă cineva
bate un ascet disciplinat și reținut, acesta din urmă nu ar trebui să se
gândească la răzbunare, considerând sufletul ca fiind nepieritor.
După cum
aurul nu încetează să mai fie aur, chiar dacă este încins în foc; un om luminat
nu încetează să mai fie luminat fiind torturat de efectul karmei.
Un hoț nu
simte nici milă, nici rușine, nici nu posedă disciplină și credință. Nu există
niciun rău pe care să nu-l poată face pentru bogăție.
Cu privire
la agravarea lăcomiei, o persoană nu distinge între ceea ce ar trebui făcut și
ce nu ar trebui făcut. El este un îndrăzneț, care nu poate comite nicio
infracțiune chiar și cu prețul vieții sale.
Prin
practicarea celibatului se pot îndeplini toate celelalte jurăminte -
castitatea, tapasul, vinaya, samyama, iertare, auto-protecție și detașare.
Știind că
sunetul plăcut, frumusețea, parfumul, gustul plăcut și atingerea liniștitoare
sunt transformări tranzitorii ale materiei, celibatul nu ar trebui să fie
îndrăgostit de ele.
Sufletul
este Brahman. Brahmacarya nu este, așadar, decât comportamentul spiritual al
ascetului față de suflet, care a ieșit din relația cu corpul străin.
O persoană
amoroasă, care nu reușește să-și atingă obiectele dorite, își iese din
minți și este chiar gata să se sinucidă
prin orice mijloace.
Soarele
pârjolește în timpul zilei, dar cupidul
pârlește zi și noaptese aruncă în cuptor în ziua și în noapte. Te poți proteja
de soare, dar nu de cupid.
Cu cât faci
mai mult, cu atât vrei mai mult. Lăcomia crește cu câștigul. Ceea ce ar putea
fi realizat de două masas (grame) de aur nu poate fi realizat de zece milioane.
Așa cum
focul nu este potolit de combustibil și oceanul de mii de râuri,la fel nicio
ființă vie nu este satisfăcută măcar cu
toată bogăția celor trei lumi.
Non-posesia
controlează simțurile în același mod în care un cârlig controlează elefantul.
Cum este util un șanț pentru protejarea
unui oraș, tot așa este și
non-atașamentul pentru controlul simțurilor.
Lăcomia
chiar și pentru o furcă de paie, ca să nu vorbim de lucruri prețioase, produce
păcat. O persoană nelacomă, chiar dacă poartă coroană, nu poate să păcătuiască.
Cel care,
stăpânit de dorul gândirii, devenind
victimă a pasiunilor la fiecare pas și neîndepărtând dorințele, nu poate practica ascetismul.
Renunțarea
exterioară este lipsită de sens dacă sufletul rămâne strâns de cătușe interne.
Ființele vii
au dorințe. Dorințele consistă în plăcere și durere.
Cel constant
atent la ținuta sa este precum crinul din iaz, nepătat de noroi.
Obiectele
simțurilor poluează cunoașterea dacă nu
este protejată de disciplină.
Disciplina
este mijlocul de a obține eliberarea.
Chiar și
nobilul devine unealtă în compania celui rău, ca un colier prețios pe gâtul unui
cadavru.
Ignoramus-ul
este întotdeauna târziu. Iluminatul este mereu treaz.
Cele cinci
simțuri ale trezitului rămân mereu inactive. Cele cinci simțuri ale somnului
rămân întotdeauna active. Prin intermediul celor cinci activi se dobândește
robie, pe când prin inactivul cinci se rupe lanțul.
Așa cum
toată lumea se ține departe de un foc arzând, la fel și relele rămân departe de
o persoană luminată.
Tine-te
mereu treaz. Cel ce se păstrează treaz își crește înțelepciunea. Cel ce adoarme
este jalnic. Binecuvântat este cel ce stă treaz.
Cel ce zace
leneș ca un piton irosește ambrozia înțelepciunii. Cu pierderea înțelepciunii
sale, el nu este mai bun decât un buhai.
Yoghinul indiferent la afacerile lumești rămâne alert
spiritual din propria sa datorie, anume datoria față de sufletul său. Pe de
altă parte, cineva îngăduitor afacerilor
lumești nu-și face datoria față de sufletul său.
Nașterea
este însoțită de moarte, tinețea de descompunere, și norocul de nenoroc. Astfel
totul în această lume este momentan.
Atât
curajosul cât și lașul trebuie să moară.
Când moartea este inevitabilă pentru amândoi, de ce să nu salutăm
moartea cu zâmbet și cu îndrăzneală?
Atât dreptul
cât și nedreptul trebuie să moară. Când
moartea este inevitabilă pentru amândoi, de ce n-ar îmbrățișa-o păstrând o bună
conduită?
Nu este
nimic atât de înfricoșitor ca moartea și nu există suferință la fel de mare ca
nașterea. Fii eliberat și de frica de naștere și de moarte, prin îndepărtarea
atașamentului față de trup.
Nu fi în
groaza îngrozirii, de boală, disperare, de bătrânețe și chiar de moarte sau de
orice alt obiect de frică.
Nevigilentul
se teme din toate părțile. Vigilentul din niciuna.
Cel ce se
întreține frica se găsește însuși singur (și neajutorat).
Viteazul nu
îngăduie indulgența, nici oroarea.
Mulțumit de propriul sine, el nu este atașat de nimic.
Precum o
broască țestoasă își retrage membrele în propriul său corp, la fel și voinicul
își retrage mintea în sine însuși din toate păcatele.
Iluminatul
ar trebui să contemple că sufletul său este înzestrat cu energie nemărginită.
Numai acel
om poate lua o decizie corectă, al cărui suflet nu este chinuit de necazurile
atașamentului și aversiunii.
Cel ce
cunoaște spiritualul (sinele) cunoaște și
exterioarul (lumea). Cine cunoaște lumea exterioară, se cunoaște și pe
sine.
ADRIAN BOTEZ
O - MENESTREL GALANT - INOFENSIV...
o -
menestrel galant – inofensiv...
suav îngână-ţi struna sub fereastră
stele s-au rânduit pe portativ,
să crească-n cer cântarea ta
măiastră.
castelu-albeşte - dincolo de umbre
noaptea - cu tine -
faceţi un duet
prin care - ca un şarpe-ademenit,
iubirile să-şi iasă din secret...
magie rară - sunet de lăută
prin tine - tot ce-i sterp - floreşte iară
şi inima îşi şterge orice cută...
cât ţine cântul - este primăvară...
...luminile-şi cern visul pe
alee -
rămâne Ea să-nchege chip de zee...
VAI DE VARĂ
vai de vară
sfânt de ţară
fă-mi din fire
o citire
şi din snopi de stele
fă-mi păcate grele
apoi din păcate
scoate trei lăcate
pune-le la toate
pân' mai vezi în spate…
şi mai cheamă zorii
zorii cerşetorii
ologii şi chiorii…
fă o altă lume
cu Munţi şi cu Brume
cu Munţi şi cu Mume…
Mume cari să-ndrume
spre Duhul anume…
fă şi o Cunună
fă şi Bun şi Bună
dă-le rostogol
până la nămol
unde-s eu uitat
unde-s doar pictat :
fă din mine viu
pe toţi să îi ţiu
şi să-i sui în Munte
la Mume Cărunte
şi să-i sui în stele
să-i trec vânt de iele
nimeni nu mă-nşele…
…veniţi la povaţă
lăsaţi toate-n piaţă
veniţi la urgie
şi la veşnicie
pe toţi să ne scrie
la cer să ne-mbie
Crist şi-o Păpădie…
…vin şi de pe nori
mii şi mii scrisori :
Adevăr Cristal
Om fără de Cal…
“OARE, DEJA, MERITĂM?”
– glose la ANTOLOGIA
realizată de doamna ELENA ARMENESCU: “UNIREA FACE PUTEREA”
…Toate
cărţile (bune…) merită respect, dar aceea pe care o am în faţă, acum, merită un
respect cu totul deosebit. Este o “Antologie Centenară”, alcătuită de doamna
ELENA ARMENESCU : “UNIREA FACE PUTEREA – 100-ROMÂNIA: 1918-2018 – SĂRBĂTORIM
ÎMPREUNĂ”, editată (splendid!) la Râmnicu Vâlcea, de Editura Antim Ivireanul,
2018.
Evident, nu
Antologia împlineşte suta de ani – ci Antologia evocă, “sine ira et studio”
(din punct de vedere istoric, cultural şi literar), împrejurările şi reacţiile
lirico-patriotice, faţă de „UNIREA CEA MARE”, cum i se mai zice actului
istoric, de la 1 Decembrie 1918. Unirea Ardealului, cu Patria-Mamă. Sau, dacă
vrem să fim exacţi, Unirea MAMEI cu Fiica... – ...pentru că, în Ardeal, bate
inima Sarmizegetusei, cea atotîntemeietoare, precum în Carpaţi, aşa şi-n
lume...
Având în
vedere că Antologia de faţă se referă la un act politico-spiritual, care a preocupat şi frământat o Europă
întreagă (după primul război mondial), se pune problema: această carte poate
deranja-irita sensibilităţi europene? Da şi nu: cine-i fără minte, se simte
agresat şi de o floare de grădină, ori de un fluture...; dar cine-i cu minte
(şi cu echilibru deplin în mintea aceea), citeşte, admiră, discută-comentează.
Doamna ELENA
ARMENESCU (ca artist cu autoritate) putea, dacă ar fi căutat, cu orice preţ,
scandalul senzaţional, „profitabil”, să alcătuiască o Antologie-de-scandal –
periculoasă, pentru însăşi existenţa poporului român.
Nu. Doamna
ELENA ARMENESCU este un autentic Artist: cumpănit, idealist, dar şi desăvârşit
responsabil. De aceea, şi Antologia
domniei sale nu este „periculoasă” (nu provoacă, în duhuri frustrate şi
fanatizate politic, deci, MINCINOS!), ci...desăvârşit ”priincioasă”! Cu o
meticulozitate, acribie şi metodă (pe care eu, unul, nu le-am mai observat la
NICIUN ALT ANTOLOGATOR DACO-VALAH !!!), autoarea ANTOLOGIEI îşi împarte
materialul antologat-antologabil, astfel:
I-PARTEA I –
POPAS ISTORICO-LIRIC.
Aici, în
secţiunea primă, sistematizează acte/documente de arhivă, unele chiar inedite,
despre „Primul întregitor al
teritoriilor locuite de români” (Mihai Viteazul), despre „pregătirea Unirii din
1918” („Un act istoric îndelungat”), amintind că frământarea/avântarea pentru
aparentul miracol al anului 1918 le pregătiseră, egal, răscoala (revoluţia
masonică?) a lui HORIA, CLOŞCA şi CRIŞAN (1784), dar şi revoluţiile (cu
rădăcini dovedit masonice!), de la 1848-1849; amintind, analitic, de anul
„Micii Uniri” (1859), autoarea trece la decriptarea luptei pentru UNIFICARE DE
NEAM şi din celelalte provincii înstrăinate de vremuri şi trădări: mişcările
din Bucovina (...de la martirul vechi, voievodul GRIGORIE GHICA AL III-LEA – şi
până la martirul cel nou, muzicianul-compozitorul CIPRIAN PORUMBESCU, care, ca
şi EMINESCU, se dovedeşte unn excepţional activist, pe tărâm politic, atât prin
muzica sa, cât şi prin şedinţele Societatăţii Academice ARBOROASA...) etc.
Urmează
prezentarea unei corespondenţe simptomatic-concludente, pentru SPIRITUL UNIRII,
spirit pătruns până şi în cele mai sceptice firi: Caragiale şi Vlahuţă. După
care, în mod logico-ştiinţific, sunt oferite cititorului: Declaraţia de unire a
Basarabiei cu România, Legea ratificării unirii Basarabiei cu România (31
Decembrie 1919), Cuvântarea lui VASILE GOLDIŞ, la 1 Decembrie 1918, la Alba
Iulia, precum şi Rugăciunea de la Alba Iulia 1918... - ...apoi, finalizând,
„rotund”, această secţiune, pregătitoare de atmosferă spirituală unionistă:
Lista ziariştilor români, prezenţi la dezbaterile de acum 95 de ani, precum şi
diversele, dar puternicele ecouri ale actului de la 1918, în presa
internaţională...
SECŢIUNEA A
II-A A PĂRŢII I conţine exprimările profund lirice ale marilor Artişti şi
Oameni de Acţiune Români, din vremurile care preced „MAREA UNIRE”, cum şi cele
ce o însoţesc: evident, nu puteau lipsi paşoptiştii: ANDREI MUREŞANU (cu „Un
răsunet”, al său şi al Neamului său!), VASILE ALECSANDRI (unul dintre harnicii
artizani-masoni PATRIOŢI [la români, totul este paradoxal!)], ai „Micii Uniri”:
cu „Deşteptarea României” şi „Hora
Unirii”), GRIGORE ALEXANDRESCU, GHEORGHE ASACHI, ŞT. O. IOSIF, CONSTANTIN
ARICESCU, DIMITRIE BOLINTINEANU... – ...venind, la rând, vizionarii veacului al
XIX-lea: MIHAI EMINESCU (...cel cu „Doina” sa de foc şi bocet înviforat, dar
întru veşnicie, amândouă! - precum şi cu lirico-epica poemă vizionară, de
tinereţe, „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie...”), ANDREI BÂRSEANU (cu
realist-vizionarul său cântec, azi devenit ...imnul de stat al Albaniei: „Pe-al
nostru steag e scris unire”, pe muzica martirului CIPRIAN PORUMBESCU!),
ALEXANDRU VLAHUŢĂ (cu obiditul, dar şi prearealistul şi vizionarul său poem
„Ţară de pripas”!)...neputând lipsi stihurile, de văpaie întărâtată, ale celui
mai dinamic „agent de influenţă”, în „problema” UNIRII MARI – OCTAVIAN
GOGA...cântăreţul „pătimirii noastre” – ...scos, azi, cu desăvârşire, din
manualele şcolare, pentru că, vezi, Doamne, e...”naţionalist”!...adicătelea, nu
respectă [„sireacul”!] „correctness political”, nici de dincolo de mormânt! –
...cum nici acelea ale lui GEORGE COŞBUC (şi el „excomunicat” de MEC...!) şi
ION NENIŢESCU. Stihurile lui RADU COSMIN („Vrem Ardealul”), adresate unui rege
israelito-german, anti-unionist (Carol I... - ...trădătorul din Tratatul cu
Imperialii Austro-Unguri, alcătuit „pe şestache”, în 1883 - precum şi cel ce-a poruncit „azvârlirea
peste bord”, a lui EMINESCU, în 1889, la comanda „maitrului GHIŢĂ de la
Sinaia”!) au adus moartea, în închisoare, a dactilografei poemului ofensiv,
Doamna MARIA PUIA...precum şi stihurile „găsite în raniţa unui soldat român,
mort în toamna lui 1918, pe muntele Sorica, din Carpaţii de curbură” („Nu
plânge, Maică Românie!”) încheie, în modul cel mai adânc-impresionant, această
erudito-lirică Parte I...!
II - PARTEA
A II-A – „DESPRE UNIRE”, a Antologiei de faţă, conţine stihuri (în ordinea
statornicită, de ALFABET, numelui autorilor lor!) ale poeţilor contemporani
(stihuri dedicate şi, EGAL, însângerate...!!!), raportate nu doar la
sărbătorirea centenarului 1918-2018, ci şi stihuri-„remember”, stihuri de doliu
şi bocet, după provincii daco-valahe, încă de care suntem ciuntiţi şi jefuiţi,
de către o istorie rău-alcătuită de oameni, de la Facere încoace:
-profeticul
ardent IOAN ALEXANDRU, elegant-înviforata doamnă antologatoare, ELENA
ARMENESCU, CORNEL BALABAN, ADRIAN BOTEZ, ION BRAD, VIRGIL CARIANOPOL, GEO
CĂLUGĂRU, RADU CÂRNECI (...celebru maestru-sonetist, dar şi cu o înaltă statură
patriotică!), VIRGIL CIUCĂ, LIVIA CIUPERCĂ, NICOLAE DABIJA, GABRIEL DRĂGAN,
GEORGE FILIP, FLORIN GRIGORIU, GUNER AKMOLLA, PIROSKA HANEA, DUMITRU ICHIM (cel
mai hăruit, întru Orfeu, dintre preoţii ortodocşi ai Diasporei!), CAROLINA
ILICA, înflăcărata basarabeancă LEONIDA LARI (arhanghel-femeie, acum, în
cerurile Lui HRISTOS-DUMNEZEU!), iscusita şi înzestrata poetă RODICA ELENA LUPU
(şi ea, autoare a unei Antologii, exclusiv orfice, a „MARII UNIRI”! – Editura
ANAMAROL, Bucureşti, 2018), o-dată-hăruitul-cu-cel-mai-înalt-har-orfic,
basarabeanul ALEXEI MATEEVICI (poemul
său celebru, „Limba noastră”, n-a mai fost urmat de altele, la fel de pline de
vizionarism...dar i-a fost suficient, părintelui MATEEVICI, să devină
NEMURITOR! ...ca şi Rouget de Lisle, autorul unui singur cântec de luat în
seamă: „LA MARSEILLAISE”!!!) , NICOLAE GRIGORE MĂRĂŞANU, NICULINA MERCEANU,
TEODOR AL. MUNTEANU, GABRIEL NĂSTASE, NICOLAE NICOARĂ-HOREA, IULIANA
PALODA-POPESCU, mult-regretatul tribun olteano-bârcean, ADRIAN PĂUNESCU...apoi,
VIOREL POPESCU, VIRGINIA VINI-POPESCU, MIHAI PREPELIŢĂ (basarabeanul propus, de
Academia DACO-ROMÂNĂ, condusă de domnul GEO STROE, pentru Premiul Nobel!), IOAN
RAŢIU, GEORGE ROCA (australianul cu mult alean, după tărâmurile Ardealului
Sfânt...!), MELANIA RUSU CARAGIOIU, FLORIAN SAIOC, AURELIAN SILVESTRU... –
...”mai la vale” situându-se, în geografia lirică a Monumentului
ELENO-ARMENIAN, disimulatul sentimentalist şi patriot, imensul
post-caragialian-post-marinpredian, MARIN SORESCU, SHANTI NILAYA, TRAIAN
DINOREL D. STĂNCIULESCU, PASSIONARIA STOICESCU, ELENA TAMAZLÂCARU...
Un inspirat
text în proză, al doamnei EVELYNE MARIA CROITORU: „Eminescu, artizanul
spiritual al UNIRII”. Apoi, „Un martor ocular al MAREI UNIRI”, text semnat de
MELANIA RUSU CARAGIOI, Timişoara, 1980 – după care urmează secvenţe, selectate
din versurile „martorului ocular”, inginerul şi astronomul MIHAI STOICOVICI.
Urmează
textul (inteligent şi rememorând, prin flash-uri, momente ale MARII FĂPTUIRI,
de la 1918), semnat de NICOLAE NICOARĂ-HORIA: „Arad – Alba Iulia-1919: SĂ NU
UITĂM SĂ NE ADUCEM AMINTE!”...Textul se continuă cu o fotocopie a ziarului
„ROMÂNUL”, de Joi, 8/21 Noiembrie 1918, nr. 11, care începea aşa : „Istoria ne
cheamă la fapte!” – lăsând loc, astfel, ca autorul articolului să-şi sfârşească
înalt-spirituala-i lucrare cu mobilizatorul verset patriotico-ziaristic: „Adevărul
Sfintei Treimi Româneşti: TRANSILVANIA, MOLDOVA şi ŢARA ROMÂNESCĂ!”
...Din
păcate, memoria de azi este una teribil de mioapă: când vede-când nu vede
Ardealul, ca VATRĂ A LUMII!...când vede, când nu vede, DELOC, că ROMÂNIA
înseamnă mult mai mult decât Basarabia...: Bucovina de Nord, Ţinutul Herţei,
Maramureşul de Nord, Insula Şerpilor, parte din Câmpia Panonică (n-au decât să
se-ncrunte vecinii unguri – ADEVĂRUL supără, ştim!), Banatul (acum, sârbesc!),
Cadrilaterul...
MILENA
MUNTEANU are un text interesant, dar, mai cu seamă, problematizant - dublat de
o fotografie: „Istoria în fotografie” – în care aduce lucrurile în tragicul
contemporaneităţii: „Mă întreb unde s-au dus, oare, legăturile dintre oameni?
Unirea din cuget şi simţire ? Contribuţia fiecăruia spre ţulul comun, un scop
mai mare decât orice mulţumire individuală?”
...Chiar
aşa: unde s-au dus toate cele bune – şi ce-a mai rămas din noi, românii care,
cică, „aniversăm”?! În mult prea multe cazuri, astfel de „aniversări” sunt, mai
curând, o batjocură, cu nuanţe sado-mazochiste...
De aceea, nu
putem fi de acord cu „MOISELE” propus de Doamna ELENA ARMENESCU (în articolul
„Cine suntem? Ce vrem?”)...: histrionul (dacă ar fi să dăm crezare zvonurilor:
şi securist, şi mason...astea două se confundă, azi!) – DAN PURIC (...cel cu
aere de predicator neo-protestant...avându-l, ca „impresar artistic”, pe domnul
DAN BICHIR!!!). Nu, în ultimele sale clipe (...chinuite aici, pe Terra, cu
S.R.I.-ul „pe coadă”!!!), Sfântul nostru popular, IUSTIN PÂRVU, a avut
revelaţia greşelii sale, de a avea încredere într-un teanc de măşti, care a făcut
mari (şi învâlvorate!) „diligenţe” (pe lângă...toţi ai lui!), să NU se
clădească, la Aiud, Catedrala pentru MARTIRII ÎNCHISORII STALINISTE...!!!
...MONUMENTUL
ANIVERSAR al Doamei ELENA ARMENESCU se încheie, extrem de onest, cu : LISTA
ORGANIZAŢIILOR DIN ALIANŢA PENTRU CENTENAR – şi cu un text, auto-apologetic, al
ACADEMIEI ROMÂNE: „Academia Română – în Anul Centenarului”.
Academia
Română, deocamdată, s-a acoperit de ruşine, din cel puţin trei pricini:
1-A împărţit
România în două fronturi filologico-lingvistice: unul al lui „Δ şi altul al
lui „” (deşi Facultatea de Filologie-Iaşi, prin regretatul prof. univ. dr.
DUMITRU IRIMIA a adus, „pe academica masă”, un dosar gigantic, un munte de
argumente, perfect îndreptăţite, întru explicitarea (şi, apoi, înlăturarea!)
burleştii năluciri, a lui „”...;
2-cu largul
concurs al dlui N. MANOLESCU (...şeful USR!), a distrus fibra naţională, încă
de la nivelul formării ei (copiii-elevi), prin blestematele (dar extrem de
profitabilele, prin mâna escrocilor de tot felul şi naţia/etnia!) de manuale
alternative;
3-ascunde
sub covor („sub oboroc”)...”DACIA PREISTORICĂ” a lui NICOLAE DENSUSIANU, precum
şi argumentele a sute de cercetători străini şi a mii de cercetători români
(adunaţi în Academia DACO-ROMÂNĂ!), în legătură cu...ONOAREA CEA MAI
ÎNALT-PLANETARĂ (...A ROMÂNILOR, FIREŞTE!): ACEEA DE A AVEA RĂDĂCINILE ÎN
DACIA!!!...
Dacia, care
este “CENTRUL EUROPEAN AL CELEI MAI VECHI CULTURI CUNOSCUTE PÂNĂ ÎN ZIUA DE
ASTĂZI” (cf. Daniel Ruzzo, Peru,1968) – căci “BUREBISTA ŞI DECEBAL AU CREAT ÎN
DACIA O CULTURĂ PE CARE NUMAI CEI CU VEDERI ÎNGUSTE AR PUTEA-O CALIFICA DREPT
BARBARĂ. (...) Rumunii sunt membri ai unuia din cele mai remarcabile state
creatoare ale antichităţii (…). SUS, ÎN MARAMUREŞ, EXISTĂ UN LOC MARCAT DREPT
CENTRUL BĂTRÂNULUI CONTINENT” – cf. Paul Mac Kendrick – 1914-1998, Europa de la
Atlantic la Urali – şi, totodată, “cea mai veche scriere din lume e cea de la
Tărtăria – România, iar CIVILIZAŢIA
DANUBIANĂ ESTE PRIMA MARE CIVILIZAŢIE DIN ISTORIE, mai veche cu mii de ani
decât cea sumeriană, considerată, încă, leagănul civilizaţiei” – cf. Harald
Haarmann, precum şi savantul suedez Olof Ekström - 1926-1981 : “LIMBA RUMUNĂ ESTE O LIMBĂ-CHEIE,
CARE A INFLUENŢAT ÎN MARE PARTE LIMBILE EUROPEI”…etc. etc. etc.
Adevărul acestor
afirmaţii ale noastre şi ale colegilor noştri de Academie DACO-ROMÂNĂ sunt
recunoscute până şi la VATICAN! L-a recunoscut însuşi Papa Ioan Paul al II-lea,
prin cuvintele fostului său consilier - "MICEAL LEDWITH, fost consilier al
Papei Ioan Paul al II-lea, fost decan al
Sf. Petru Diocescan College din Wexford, fost
președinte al Conferinței șefilor de universități irlandeze și fost
membru al Biroului de conducere al Conferinței Rectorilor Universităților
Europene (CRE)":
<<Chiar
dacă se știe că latina este limba oficială a Bisericii Catolice, precum și
limba Imperiului Roman, iar limba română este o limbă latină, mai puțină lume
cunoaște că LIMBA ROMÂNĂ, SAU PRECURSOAREA SA, VINE DIN LOCUL DIN CARE SE TRAGE
LIMBA LATINĂ, ȘI NU INVERS. Cu alte cuvinte, NU LIMBA ROMÂNĂ ESTE O LIMBĂ
LATINĂ, CI MAI DEGRABĂ LIMBA LATINĂ ESTE O LIMBĂ ROMÂNEASCĂ. Așadar, vreau să-i
salut pe oamenii din Munții Bucegi, din Brașov, din București. Voi sunteți cei
care ați oferit un vehicul minunat lumii occidentale (limba latină)>> -
05 Martie 2014, www.certitudinea.ro.
Până
una-alta, Academia Română să ne scutească de exhibiţionismul ei
…”patri(h)otic”…!!!
…Dar
problema noastră, acum, este acest MONUMENT UNIC DE BUNĂ-CREDINŢĂ şi de
PATRIOTISM, ca şi de ERUDIŢIE: ANTOLGIA “UNIREA FACE PUTEREA”, realizată de o
artistă desăvârşită (metamorfozată, cu un succes deplin, şi un OM DE ÎNALTĂ
ŞTIINŢĂ SPIRITUALĂ!) – Doamna ELENA ARMENESCU!
De-ar fi, în
ţara asta, măcar vreo câteva mii de Doamne (…şi Domni, dacă se poate…)
“eleno-armeneşti”, apoi UNIREA CEA DESĂVÂRŞITĂ, A TUTUROR PĂMÂNTURILOR CARE NE
ATÂRNĂ, CA FRANJURII DESTRĂMAŢI, PE-AFARĂ… – …S-AR ÎNFĂPTUI DE LA SINE ŞI
DINTR-ODATĂ, PRECUM ORICE MARE MINUNE A LUI HRISTOS-DUMNEZEU!!!
…Dar, din
câte simt eu, azi, nu ne-o merităm, încă, nici pe această UNICĂ Doamnă ELENA
ARMENESCU - tot aşa cum nu ne merităm, încă, nici “UNIREA CEA DESĂVÂŞITĂ”,
adică, “PUTEREA NOASTRĂ CEA DESĂVÂRŞITĂ”!!!
prof. dr. Adrian Botez
ADINA
DUMITRESCU
Transcendenţă
Să scrii
basme pentru copii şi nu numai, dar basme clasice, aşa cum ne-a învăţat
copilăria, nu-i lucru uşor… Le va citi cineva? Normal, mereu ar trebui să se
găsească cineva care să facă asta, mai ales că doar le citeşte, nu le şi
creează…
Lumea basmului scriitoarei Rodica
Anca pare doar coborâtă din alte sfere, acolo unde sunt Copaci de Oţel, fiicele
lor sunt Zânişoare Străvezii, te plimbi pe cărări în care nu poţi pătrunde
decât dând la o parte raze de soare, Oceanele sunt Violete, iar peştişorii de
aur care le populează vor să zboare ca păsările prin văzduh. În această lume
Prinţul poate fi foarte bine prieten cu Balaurul, ei pot lupta cot la cot
împotriva Zmeului şi-l pot răpune, salvează Trandafirul care Putea să Vorbească
din robia Babei cea Lacomă şi cred în Nestemata care are puterea să dea viaţă
şi să îi pedepsească pe cei răi.
Paralel, scriitoarea ne plimbă prin Insula
cea Minunată, dar în care trăiesc pocitaniile, şerpii cei îmbuibaţi, dar şi în inima
muntelui în care doarme Zmeul cel aruncător de blesteme. Domniţa cea Bălaie,
Cosânzeana basmelor, este dăruită Prinţului de către Duhul Pământului, iar
Împăratul cel Hain este şi vrăjitor … Un cortegiu de personaje îl însoţeşte pe
Prinţ, acestea sunt cu inima bună sau rea, ca în viaţă… Pare lucrarea doamnei
Anca o carte de basme pentru copii, sau
este cu mult mai mult, fiind de fapt o alegorie bine şi cu har constituită
dintr-un şir de personificări, comparaţii şi metafore? Ai la sfârşitul
lecturării senzaţia de linişte şi calm, de protecţie şi încălzire a sufletului
prin readucerea copilăriei ca stare sau ţi se trezeşte în plus sentimentul că
răul poate oricând să fie îndreptat prin observaţie atentă, compasiune şi
luptă? Cartea surprinde nu numai ca subiect şi mijloace stilistice folosite,
dar şi prin neîncadrarea în curentele literare ale momentului. Citind unele din
cărţile de azi suntem în poziţia pernuţei pneumatice aruncată pe valul marin în
plină furtună… avem urcuşuri abrupte şi căderi din înalt. Ne şochează limbajul,
învăţăm căderea valului de la înălţime ţinându-ne în picioare pe wakeboard, aşa
cum ne şochează intrigile, mediile descrise sau imaginate de creatori. Un
curent modernist adună filozofie, experienţe proprii, fantasme şi predicţii, tragedii
politice şi personale, toate cu iz de acceleraţie în lipsa frânei, cu iz de
vendetă sau de dezavuare totală a lumii în care trăim. Unele foarte bune, unele
stimulative pe „n” domenii, altele de un simbolism ce poate duce până la
depresie suicidară… le acceptăm totuşi, citindu-le! Le căutăm sensul, uneori îl
găsim, alteori nu, dar încercăm să fim în pas cu vremea… Trăim timpuri
potrivnice cititului, timpuri potrivnice scrisului, căci roata lumii se
învârteşte în funcţie de mărimea spiţei şi de înclinaţia terenului… ori spiţa
este astăzi, mai mult ca oricând micşorată, iar terenul din ce în ce mai
înclinat. Încercăm, unii dintre noi, cu puterile noastre, cu mâinile şi
imaginaţia noastră să îngreunăm rostogolirea… Mai citim şi mai scriem, din
această cauză adorăm cărţile, omagiind
autorii. Că găsim printre ele şi cărţi cuminţi, romantice sau idealiste,
este bonusul nostru, dăruit dintr-un preaplin sufletesc specific scriitoarei
Rodica Anca.
Numai că basmul nostru îşi schimbă
registrul… În loc să se termine cu „şi
au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţe”, urmează Epilogul care schimbă
genul literar, făcând din basm, un poem în proză. Se trece peste timp, Prinţul
cel Trist şi Domniţa cea Bălaie sunt de mult trecuţi în lumea drepţilor, fiica
lor Donosteea, DOmniţa cu părul ca NOaptea şi ochii ca STElele trăieşte tot în
Castelul de Cleştar împreună cu Balaurul cel Credincios, cu piticii sfătoşi,
Moşopal, Unchiul Auraş, Arginviu şi toată familia de moşnegi din măruntaiele
stâncii, ea este la fel de vitează ca şi tatăl său, este o autentică tânără
cercetătoare a trecutului în care-au trăit părinţii ei, ea moşteneşte simţul
dreptăţii, al bunelor moravuri şi îşi respectă înaintaşii. Hotărăşte să plece
într-o lungă călătorie în căutare de
rădăcini, pe Insulă, unde să vadă frumuseţile descrise de părinţi şi
să-i cunoască pe noii locuitori. Găseşte aici instalate Noile pocitanii, care
trăiesc în huzur împărătesc, prin împilarea insularilor. Aceştia sunt în
zdrenţe, muncesc din greu, sunt minţiţi şi mulţi deja dezorientaţi… Câţiva
dintre ei îşi găsesc puterea să fugă în munţi, „acolo unde odinioară, spune
povestea, trăiseră în vremuri de restrişte, Moşneagul cel Alb şi Nepotul său”.
O parte dintre ei reuşesc să ajungă pe creasta muntelui, „descoperind la
picioarele lor Poiana cea Neştiută. Acolo nu găsiră decât pe Nepot, Moşneagul
părăsise lumea aceasta de multă vreme”.
Trecem aşadar, prin mâna şi
talentul Doamnei Rodica Anca, prin fazele asemănătoare luării deciziei
retragerii monahale, a însingurării în codru pentru meditaţie, aceasta însemnând asceză şi
sacrificiu. Ei s-au retras însă, nu numai spre meditaţie şi invocare a
Divinităţii, dar mai ales pentru făurirea planului de înfrângerea duşmanului, a
puterii răului instaurat prin minciună, deposedare de bunuri şi personalităţi,
înşelătorie, el trăind în huzur şi dezumanizare. Personajele devin eroi, iar
basmul propriu-zis se transformă în poem în proză, poem care, reprezintă
transcendenţa, schimbarea registrului literar, folosind aceleaşi mijloace,
alegoria prin personificare, comparaţie şi metaforă, dar adăugându-le acestora
suflu, prin dârzenie, elan, spirit
justiţiar, reinstaurând prin jertfa lor adevărul şi ordinea, dar şi pedepsirea
răului, astfel încât acesta să nu se mai poată instala. Mergând imaginar pe
firul poemului, auzind aievea sunetul nicovalelor mânuite până şi de pitici pentru fabricarea
armelor trebuincioase „războiului purificator”, întrevedem şi lustraţia, prin
sabie şi foc, şi renaşterea unei insule în care mal, apă, animal insular,
floare şi om trăiesc armonios, în însăşi armonia naturii.
Adina
Dumitrscu
Echo ANCA di Marian Popa,
l´estensione della retromarcia, fine
come un suono all´initio…
Poetul George Anca, printre lumi,
visări şi stele
Motto
azi dimineaţă am aruncat plasa în
mare
din adâncul întunericului am scos
minunăţii…
…şi în noapte am azvârlit rând pe
rând toate acele comori – în plină stradă,
iar în zorii zilei – trecătorii
veniră să le culeagă; şi le-au dus cu ei spre zări
depărtate.
Rabindranath Tagore – Grădinarul,
cântul 3
O mie de
corpuri plecate spre file, o mie de visuri împletite cu visele miilor de stele,
o mie de crezuri spuse şoptit înspre crâng şi o mie de glasuri ce se fac
auzite… O mie de semnături şi o mie de
critici, o mie de nume sub cununa de lauri şi o mie de vorbe-nghiţite de şipot
de ape, de valuri sau de o mie de cânturi, o mie de ţeluri… Şi când unul se
plimbă fără pic de odihnă printre file, prin stele, prin crezuri şi crânguri,
prin lumi, având cununa de lauri
lustruită de critici sau anatema orbului cu ochii închişi, când are
semnătura fără de litere din cerneala albastră, ci din şipot de ape şi de
valuri marine, pusă jos ca ofranda zilelor şi nopţilor pline de versuri, când
paşii lui sună a foşnet de sari indian cu aromă de Gange sau cu iz de Bercioi
inundat în miasme de Olt, ştii că versul permite orice, trimiţându-te
orişiunde. Dintr-un singur cuvânt răsărit-au o mie. Ele cresc, se unesc şi se
ţes ca o pânză invizibilă de păianjen, schimbă culori ca tuşele din natură pe
spinare de cameleon sacru sau ca paleta
încercată de pictor, apar şi dispar transformându-se în şiraguri măiestre, în
aranjamente de caleidoscop, întruchipând un poet. Căci poezia lui George Anca
te prinde în cursa-i nebună printre locuri şi fapte. Te prinde şi-ţi face
cărare prin locuri umblate, dar mai ales printre cele la care visezi să ajungi
sau imaginezi, fantazezi şi asamblezi, căutând în video - footage. Şi găseşti o
poezie caleidoscopică, erudită, exhaustivă în idei şi sensuri, unică.
În „Poeme
inedite” – Orlando, poetul lasă să se perinde fără să prinzi de veste idei
născute din oraş românesc, mal indian, geneză romană, universalitate… …scoatem capul din nucă / aici eşti
oacheş pui de veveriţă / pe mâna stângii din tei în tei / ne vieţuim
peninsularitatea / Nalanda cu universalitatea / a ne adăposti de muson// Bas
Bach pune alături parcă hora cântată din solz de peşte, compozitori, un Rameau
ca un simbol al literaturii universale, un „plagiat” al vorbirii - neştiut al buzelor – ventrilogul aidoma
sunetului cel mai înalt al lui Paganini, o orgă şi o eboşă, laolaltă cu
instrumentele populare devenite claviatură… bas Bach fior voracităţii/ pe
furate gal galilean/ înspăimânturi în pământuri/ cine nu ştie nepotul lui
Rameau/ neamţul din Bach în sine/ şi eu am adăugat şi o poză/ tuburile arătate
şi claviatura/ ori evlavia ori tevatura/ unde dropiile adirittura/ Paganini
organist/ în univers ventrilog/ singurătăţii topit/ ce se poate face cu Bach/
de sufletul başilor continui/ ebaucha Debussy Bizanţ/ fiecare simte altfel/
toccata după fugă/ solz făcându-se
orgă//
Fiorul estetic electrizează plăcut
cititorul, îl transpune aducând reveria. Cel intelectual îi pleacă acestuia
umil creştetul acceptându-i uşor superioritatea, căci el vine de la sine, fără
căutări de imagini contrafăcute, ci din lucruri însuşite şi redate cu
naturaleţe. Fiorul călătorului, al căutătorului de vechi şi noi civilizaţii îţi
umple sufletul ca după un periplu nesperat, ca după primirea în dar a travel
ticketului mult aşteptat, iar cel al iubitorului, împătimitului de neam are
adăugiri melodice suspinate, creând deseori triste melancolii legate de un
prezent sărăcit în rezerve.
Citindu-l pe George Anca înaintezi
cu o treaptă pe drumul cunoaşterii, al iubirii de oameni şi de bine.
Aprofundându-l pe George Anca te înţelepţeşti. Recitindu-l, capeţi conştiinţa
valorii poetului şi datoria răspândirii de stihuri spre cunoaştere de neam şi
de nume. Căci ce ar însemna lumea fără poeţi? …lăsându-ne bătrâni nepublicaţi/
în vale de pierduţi dantaţi/ bătuţi d'antan nu ne lăsaţi/ ţinuţi spioni spini
galioane/ prin vânt arab venit Ioane/ ai voştri pe armate negermane// ce nu
ştiusem marea taie/ din criţa vaporoasă raie/ raiaua raiului pâraie// cum la
oprire pas din drei/ cu trei pe vers alai mălai/ salvată paparuda pe parai//
mai terza rima Herţa prima/ hai Inamori-n Fukushima/ l-am nominalizat la Nobel
şi m-a// creştini de nebuni căutaţi/ într-o bunătate Carpaţi/ fără filtru cu
duşi nemaifraţi// ( Lăsându-ne bătrâni
).
George Anca este Omul Complex,
întrepătrunderea aceea miraculoasă între talent, erudiţie, voinţă divină,
analizarea materialului şi imaterialului
din noi, sintetizarea datelor,
sublimarea textului şi redarea miraculoasă, presărarea asupra publicului
profan, fără aşteptarea laudelor aduse lui pe ritm-incantaţie de cor antic.
Este miracolul divinului ce zilnic ne înconjoară, trezind letargii omeneşti.
Este buuumul din toba primordială, jalea din tulnic, sprinţarul din nai, ritmul
repetitiv în crescendo din toaca monahală, ruga de mulţumire şi bătaia de
clopot.
- Poezia lui pare că ar avea VERSURI
DISCURSIVE, prin renunţarea la balastul discursului, păstrând esenţialul.
Este cursivă prin observare şi redare
de stări, nuanţe, sentimente, jelanie şi speranţă.
Pare punctuală prin oprirea în
faţa fiecărui eveniment de observat şi trecerea la următorul.
- Punctul este legat cu săgeată-îndreptar
spre alt punct, aceştia formează vectori continui care umplu spaţiul material,
în acelaşi timp împrăştiindu-i în Univers, întregind armonia sonoră a divinului, tinde spre Aum- puterea creaţiei
lui Dumnezeu, rămânând UM- OM puterea lui Dumnezeu în fiinţa omului; el este 90% Um-Om şi 10% fluture frumos, diferit colorat, luându-şi culoarea din
simţirea energiilor semenilor.
- Este
poezia conştienţei extinse, a mersului ei în echilibru pe buza prăpastiei, fără
frica unei căderi în neant, încrezător în zborul omenescului indiferent de lovirea de
stânci sau de tragerea spre tot omenescul
nămol, spre melanjul deciziilor, ale catalogărilor de azi.
- Este poezia „ cu expertiză”, cu toate că
dezavuez termenul ( cine contrasemnează expertiza şi mai ales după ce norme? )
- Azi, printre făcăturile rafturilor, azi
în inflaţia de pagini scrise, poezia lui George Anca este poezia academică,
aceea prin care mulţi vor citi drumul spre instaurarea vechilor tradiţii, exprimate prin NOU.
Citind furnici albe
Motto
…de fum
de-oi fi, ţestos şi totuşi prea înăuntru şi totuşi în cerc, mă târăsc la singur, neoprit, nu voi ieşi
însă niciodată, uit, mă retrag, dorm şi eu, să poată fi trează furnica, m-ar
crede prea puternic dacă m-ar auzi târându-mă de neoprit, în sens aparte, mereu
cu o corabie, pe urmă o insulă nelocuită, ci rogu-te, pe cale de albină, hai
unde crabii cresc…
George Anca
Parcurgând filele romanului Furnici
albe, printre cuvintele căutate, găsite, aranjate în stilul de care aminteam
deunăzi, stilul academic de scriere, te pierzi de la început într-un triptic de
teme majore, care împreună, formează viaţa. Fără să aibă o introducere şi un
conflict, un sfârşit plin de concluzii, romanul abordează cele trei teme
aproape de sufletul fiecărui scriitor
erudit: tema conflictului politic al intelectualului din regimul comunist, al
disperatului târât în tunelul îngust din care nu avea cum se întoarce, târâtul
înainte ducând nu la ieşire, ci la alienare şi moarte, la transformarea
semenilor într-un şir de furnici albe fără muşuroi, nevăzătoare într-ale
luminii, îndobitocite prin constrângeri
şi ideologii cu picioare de ceară topită. Al doilea braţ al tripticului
reprezintă dragostea, acel corolar sine-qua-non
fiecăruia dintre noi, fără de care n-am exista ca oameni, ca fiinţe
coborâte din creatoarea divinitate, şi a treia, tema desfiinţării noastre ca
naţiune, ca popor de sine stătător prin demolarea tradiţiilor, obiceiurilor şi
rădăcinilor, prin încercarea de desfiinţare a satului românesc şi a bisericii
noastre. Personificarea în furnici albe a celor mulţi şi umili, în crabi - a acelora care reprezentau mijloacele de
îndobitocire şi împilare, atinge modelul vizionarului R. Tolkien, numai că, dacă
la acela produsul literar, conceptul viitorului asupra literaturii făcea
trimitere la un gen literar accesibil, la un basm locuit de personajele lui
bune sau rele, lucru cerut inconştient de o nouă generaţie obosită de curente
literare, o generaţie grăbită şi nevoită să-şi împartă timpul lecturii la 2,
aici, la George Anca, personificarea vizează negativul, răul din om, târârea
ajungând mod de viaţă,
trăire-lentoare-dezumanizare în tunelul societăţii comuniste. Am ajuns, parcă
strigă George Anca, pe burtă târându-ne, să supravieţuim unui regim de
constrângere, cu atât mai periculos, cu cât strigarea convingerilor personale
era una cu moartea individului. Crabii, acei satrapi conducători de furnici,
dictau acestora drumul şi acţiunile, mutilau afecte, ştergeau conştiinţe în
vederea obţinerii rezultatului: masa de manevră a unei societăţi conduse de
capete cu picioare jumătate încălţate, cu un pantof, cu comanda la ei.
Generaţia intelectualului, în speţă a scriitorului, acea generaţie încălţată,
nu putea într-un astfel de regim decât să aibă pantoful găurit, sau să-l piardă
prin propria-i târâre. Chinurile scriitorului poet sunt în parte date de
nemulţumirea asupra lui însuşi de a se
înghesui laolaltă cu ceilalţi, pe
acelaşi culoar, dar, „vrei să ieşi din tunel pe când se astupă singura gură”...
Înaintarea târâş este înceată, mutilantă şi degradantă ca în The Green Mile
(Culoarul morţii) a scriitorului Stephen King, dar în acelaşi timp fecundă în
ideea evadării şi urcarea pe muntele al cărui vuiet vrei să-l mai simţi, al
ascultării în piatra tăcută, în rocă (Hikaru Okuizumi – Strigătul pietrelor ).
Tema a doua, care se întretaie
mereu cu prima, aduce în faţa cititorului dragostea adevărată, cu suişurile şi
coborâşurile ei, cu certurile şi împăcările
ei, cu alunecarea omenească spre păcatul fanteziei, al admiraţiei sau chiar al
gustării din fructul oprit, lucru firesc unui individ senzual şi sensibil.
Ploaia deasă, musonul, deschiderea florilor, foşnetul mătăsii şi creşterea
ierbii, sunetele boncănitoare ale vecinătăţilor, ale crustelor crabilor, lumina
difuză, vaporii calzi exudaţi de un Gange în care scriitorul şi-a petrecut
mulţi ani, nu-l pot lăsa indiferent, nepăsător, pe nici un sensibil
sentimental, cu atât mai mult pe
George Anca. Asemănător Cardinex
mundi, spiritului fecundator al Cogaionului, el primeşte semnalele sexului opus
prin toată fiinţa. Nu caută subterfugii, nu minte, nu se înşeală pe el sau pe
alţii. Îşi plânge cântat freamătul, alături de muzicalitatea sitarului, a
lăutei cu douăzeci de corzi, sau a vestitei tabla, pe ritmuri de sulu, odissi
sau kuchipudi. Scrie şi simte cu sensibilitatea femeii, asemănător poetei Anna
Ahmatova, socotită jumătate călugăriţă, jumătate prostituată… cu cât i se
ascute această sensibilitate aproape feminină, cu atât i se dezvăluie mai mult masculinitatea. Femeia
e pretutindeni; e cea care-i „dă să mănânce”, care-l învaţă simţirea târându-se
fie „talpă la talpă”, fie „cap în cap”, fie prin drumul invers, dar cu aceleaşi
gânduri. Gelozia partenerei de viaţă
este firească, numai că îmbracă forma dovezii suplimentare de dragoste: plec
pentru a-ţi lăsa libertatea alegerii, plec pentru tine, pentru împlinirea ta.
Între cei doi de nedespărţit există numai
dorul covârşitor, descris în subcapitole întregi epistolare, imnuri
dedicate legăturii ce din două inimi făcuse una. Un
blestem şi-o iubire, o unire ce numai Dumnezeu poate să desfacă… „adică
eu, cum nu-ţi mai fac scandal de propria-mi disperare, în care m-ai lăsat
lăsându-mă săracă şi batjocorită, ce mai, să-ţi fie şi ţie pe la nas, şi să-ţi
zăreşti neputinţa până la capătul lumii, nu e frumos, nici nu se mai poate face
nimic, un pic aştepta, n-am cu cine, n-am cu ce, exagerez, cu grijă de tine,
poţi să mă uiţi dacă îţi închipui că nu rezist, că nu-ţi rezist, nu ştiu, ai
vrea, e treaba mea, dacă mă văd îmi spun, dacă mă cunosc, dacă mă cunoşti de
undeva şi află că sunt sănătoasă.” …………… Împăcarea nu e ca o înnodare, nu e ca o realipire, ci
ca o continuare într-un registru mai grav, mai plin, mai de nedezlipit şi fără
putinţa disecţiei pe persoană… Ei sunt un tot… un ram, o creangă Savitri, un
sari de nedeşirat, un gazel şi un song Doctor Anand, o troiţă la marginea
drumului lângă un izvor cristalin şi-un loc central în cubul de gheaţă ce
cuprinde amintirile scriitorului.
În paralel cu cele două teme, la
fel de importantă este cea a împletirii tradiţiei, a rădăcinilor ce ţin
tradiţia, toate provenite dintr-un loc niciodată uitat, plâns de părăsire
temporară şi plâns de schimbare. Ţara, satul, tradiţia, familia sunt
personificate prin târna ţinută pe cap, cea care este chemată ori de câte ori
scriitorul se simte în disperare, printr-un dialog ce pare a fi cu tatăl sau cu
vreo rudă, de fapt acesta fiind un dialog continuu cu propria-i persoană.
Autorul se întreabă pentru a primi răspunsul de la propria-i conştiinţă, el
rupe, e în stare, cu durere, să rupă câte o joardă din târna românească, veche,
ce-i acoperă capul, pentru fiecare risipire, punere la pământ, desfiinţare a
unui idol, la care ţinea din născare. … „Ţine minte rămasul, nu te-am despărţit
de anii răi, nici nu te-am împărţit celor buni, toţi duşi, într-un moment de
aspră nervozitate, un fel de decapitare
prin rezonanţa tunelului cu pantoful, că nu e adevărat vermionul
liberatu-te-ai, cu scandal, de culoare, te ţin minte o mie de ani pace şi
amor.”
Distrugerea bisericilor, socotirea
de către conducerea comunistă a acestora baraca din drum, ciotul ce trebuia
tăiat pentru croirea drumului „magistralei”, are în ea blestemul generaţiilor
viitoare – „biserici – casa cu morţii n-are decât să aibă timp, pe niciodată,
existase”….
Scriitorul intră, se confundă prin
împărtăşirea aceloraşi idei, cu cei ce s-au sacrificat pentru neam şi pentru
proslăvirea lui… „cei ce murim din condiţie, cei ce ne sunt ucişi drept hrană,
încă ne ucidem spre a o mai lungi, ne lungim în tunel…” Dar pe undeva, prin
porii deschişi a unei epiderme scrijelite-n târâre, speranţa încă e trează,
încă merită să fie strigată şi, prin împărtăşirea altora, să formeze morula de
recăpătare a încrederii… „Capul sus, pe târnă, pe-mpletituri de rădăcini
suspendate, neîntunecat la timp, nici prea târziu, cuminte, mă, maică, un
nesfârşit căscat, o înghiţitură de harpon, ce-ţi mai zbura scheletul…”
Romanul e o acţiune continuă, fără
început şi sfârşit, o luptă şi o strigare, un geamăt şi o floare deschisă, o
privire spre trecut şi prezent. Acţiunea mutându-se când în tunel, când în
grădina casei, când la umbra bananierului din ţara care l-a adoptat şi subjugat,
are loc pe sunet continuu de val, de bulboană de Olt, de încolăciri de torţel
în livadă agresivitate-n exprimare sau cele ce pot fi socotite naturaliste nu
sunt supărătoare, nici nu îngreunează citirea, aceasta are liberă şi cursivă
trecere şi prin adăugarea de noi sufixe şi prefixe rădăcinilor unor cuvinte,
prin derivare, cuvintele încărcându-se cu sensuri noi, al căror înţeles nu este
ambiguu. Alternarea dintre expresiile durerii, ale deznădejdii, cu cele ale
bucuriei în faţa razelor de soare, în faţa împărtăşirii iubirii, ale comuniunii
dintre natură şi scriitorul-poet, fac din „Furnici albe” expresia lucrării
literare academice cu un stil de neconfundat – stilul George Anca … „minte
înfăşurată-n religie, minte înfăşurată în ideologie, minte înfăşurată-n sex,
minte înfăşurată-n metaforă, minte înfăşurată-n metaforă…”
de păru-mi e
cărunt - ce-mi pasă.
sunt oricând tot atât de tânăr şi
tot atât de bătrân ca cel mai tânăr, şi
cel mai bătrân om din sat.
Rabindranath Tagore –
Grădinarul – cântul 2
https://georgeanca.blogspot.com/2018/07/vaani.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu