miercuri, 4 iulie 2018

ANCA - MAHAVIR VAANI





V A A N I

George Anca – Adrian Botez – Adina Dumitrescu



GEORGE  ANCA

MAHAVIR  VAANI



Cea mai mare greșeală a unui suflet este nerecunoașterea adevăratului său sine și poate fi corectată doar prin recunoașterea sinelui

Fiecare suflet este independent, nici unul nu depinde de altul.

Este mai bine să te învingi pe sine decât să învingi  un milion de dușmani.

Nu există o existență separată a lui Dumnezeu. Toată lumea poate atinge dumnezeirea  făcând eforturi supreme în direcția corectă.

Toate persoanele neluminate  produc suferințe. Deziluzionându-se,  produc și reproduc suferințele, în această lume fără sfârșit.

Un corp viu nu este doar o integrare a membrelor și a cărnii, ci este și locuința sufletului, care are potențial percepție perfectă (Anant-darshana), cunoaștere perfectă (Anant-jnana), putere perfectă (Anant-virya) (Anant-Sukha).

Precum prin  ață (sasutra) ferește acul să se piardă, la fel persoana auto-studiindu-se (sasutra) nu poate fi pierdut.  

Fiecare suflet este în sinea sa absolut omniscient și fericit. Fericirea nu vine din afară.

Sufletul vine singur și pleacă singur, nimeni nu-l însoțește și nimeni nu-i devine partener.

Numai acea știință este  mare și cea mai bună dintre toate științele, studiul care eliberează omul de tot felul de nenorociri.

Ceea ce ne ajută să aflăm adevărul, să controlăm mintea neliniștită și să  purificăm sufletul se numește  cunoaștere în doctrina Jaina.

"Poti lua în mână un drug de fier rosu-fierbinte  doar pentru că vrea cineva sa faci asta? Atunci, va fi just  din partea ta să  ceri altora sa facă același lucru doar pentru a-ți satisface dorintele? Dacă tu nu poți tolera provocarea durerii în corpul sau mintea ta  de către cuvintele și acțiunile altora, ce drept  ai să faci la fel altora prin cuvintele și faptele tale? "

Ceea ce supune patimile, conduce la beatitudine și favorizează prietenia se numește cunoaștere în doctrina Jaina.

Neluminații  iau milioane de vieți pentru a extirpa efectele karmei, în timp ce un om care posedă cunoștințe spirituale și disciplină le elimină într-un singur moment.

Nopțile care s-au dus nu se vor mai întoarce niciodată. Ele au fost  irosite de cei dedați la nedreptate.

Cei ce nu cunosc supremul rost al vieții nu vor putea atinge niciodată  nirvana (eliberarea), în  pofida  respectării vratas (jurăminete) și nymas (reguli) ale comportamentului și practicii religioase  ale sila (celibat) și ale tapas  (penitență).  

Sufletul meu caracterizat de cunoaștere și credință este singurul etern. Toate celelalte faze ale existenței mele de care m-am atașat sunt evenimente externe și tranzitorii. 

Dreptatea consistă în auto-absorbția completă și renunțarea la toate tipurile de pasiuni, inclusiv atașamentul. Este singurul mijloc de a transcende existența mundană. Așa au spus Jinas. 

Nu ucideți nicio ființă vie. Nu încercați să le dominați.

Esența tuturor cunoștințelor consistă în a nu comite violență. Doctrina ahimsa nu este altceva decât respectarea egalității, adică realizarea că, așa cum nu-mi place mizeria, nici altora nu-i place. Știind asta, nu trebuie să omorâm pe nimeni.

Dreptatea consistă în auto-absorbția completă și renunțarea la toate tipurile de pasiuni, inclusiv atașamentul. Este singurul mijloc de depășire a existenței lumești. Jinas au spus așa

Așa cum  ție nu-ți place mizeria, la fel nici altuia nu-i place.în același mod în care și ceilalți nu-i plac. Știind asta, nu le face ce vor ei să-ți facă.

A ucide orice ființă vie înseamnă a se ucide pe sine. Compasiunea față de ceilalți este compasiune față de propria persoană. Prin urmare, trebuie evitată violența, precum otrava și ghimpele (care provoacă durere).

Nu fi mândru când câștigi. Nu-ți pară rău dacă pierzi.

Cel ce cultivă o atitudine de egalitate față de toate ființele vii, mișcătoare sau staționare, poate atinge calmul. Astfel spune kevalii.

Numai cel care a depășit frica poate experimenta calmul.

(Unul ar trebui să reflecte astfel :) Să tratez toate ființele vii cu ecuanimitate  și niciuna cu vrăjmășie. Lasă-mă să obțin samadhi (liniște), devenind liber de așteptări.

Lasă-mă să renunț la robia atașamentului și urii, mândriei și blândeții, curiozității, fricii, durerii, indulgenței și repulsiei (pentru a realiza ecuanimitatea).

Lasă-mă să renunț la atașament prin neatașament.  Sufletul meu va fi singurul meu sprijin (în această practică a detașării). (Prin urmare) lasă-mă să renunț la orice altceva.

Așa cum mie nu-mi place mizeria, la fel nici celorlalți.și ceilalți. Știind aceasta, nimeni nu ucide nici nu este ucis. O sramana este numită astfel pentru că se comportă ecuanim.

Cel care rămâne ecuanim  în mijlocul plăcerilor și durerilor este sramana, fiind în starea de conștiință pură.

Sramana lipsită de cunoașterea  Agama nu se cunoaște nici pe sine, nici pe alții.

Alte ființe percep prin simțurile lor, în timp ce sramana percepe prin Agama.

Cel devotat cu toată inima cunoștinței, credinței și conduitei corecte îndeplinește în mod egal sarcina sramana.

O, Sine! Practică Adevărului și nimic altceva decât Adevărul.

Iluminat de lumina Adevărului, înțeleptul transcende moartea.

Numai adevărul este esența lumii.

Ascetul care nu se gândește niciodată să spună o minciună din atașament, aversiune sau iluzie este într-adevăr practicianul celei de-a doua vrata  a adevărului.

Un om adevărat este tratat la fel de sigur ca o mama, venerabil ca un guru (preceptor) și iubit precum cel care comandă cunoașterea.

Adevărul este într-adevăr tapa (penitență). În veridicitate se află reținerea de sine și toate celelalte virtuți. După cum peștele poate trăi numai în mare, toate celelalte virtuți pot sta numai în adevăr.

Cel care cultivă o atitudine de egalitate față de toate ființele vii, mobile și staționare, poate atinge echilibrul. Astfel spune kevalii.

Numai cel care a depășit frica poate experimenta echilibrul.

(Unul ar trebui să reflecte așa :) Să-mi tratez toate ființele vii cu echilibru și nici unul cu vrăjmășie. Permiteți-mi să obțin samadhi (liniște), devenind liber de așteptări.

Permiteți-mi să renunț la robul atașamentului și urii, mândriei și blândeții, curiozității, fricii, durerii, indulgenței și abhorrence (pentru a realiza echanimitatea).

Lasă-mă să renunț la atașament prin dezintegrare. Sufletul meu va fi singurul meu sprijin (în această practică de dezintegrare). (Prin urmare) permiteți-mi să renunț la orice altceva.

Așa cum nu-mi place mizeria, la fel și ceilalți. Știind asta, nimeni nu ucide nici nu este ucis. O sramană este așa numită pentru că se comportă în mod egal.

Cel care rămâne în mod echilibrat în mijlocul plăcerilor și durerilor este o sramană, fiind în starea de conștiință pură.

O sramană lipsită de cunoașterea lui Agama nu se cunoaște nici pe sine, nici pe alții.

Alte ființe percep prin simțurile lor, în timp ce sramana percepe prin Agama.

Unul dedicat cu toată inima cunoștinței, credinței și conduitei corecte îndeplinește în mod egal sarcina sramanului.

O sine! Practica Adevărului și nimic altceva decât Adevărul.

Iluminat de lumina Adevărului, înțeleptul transcende moartea.

Numai adevărul este esența lumii.

Ascetul care nu se gândește niciodată să spună o minciună din atașament, aversiune sau delir este într-adevăr practicianul celei de-a doua porți a adevărului.

Un om adevărat este tratat la fel de sigur ca și mama, venerabil ca guru (preceptor) și iubit ca cel care comandă cunoașterea.

Adevărul este într-adevăr tapa (penitență). În veridicitate se află reținerea de sine și toate celelalte virtuți. Așa cum peștele poate trăi numai în mare, toate celelalte virtuți pot sta numai în adevăr.

Cineva poate avea un o șuviță sau păr încâlcit  sau cap ras  să rămână gol sau să poarte o cârpă. Dar  dacă el spune o minciună, toate acestea sunt inutile și fără rost.

Cineva  poate suporta tot felul de dureri insuportabile cauzate de țepe în așteptarea bogăției etc. Dar venerabil este numai cel ce tolerează, fără niciun motiv de câștig lumesc, cuvintele aspre rostite către el. 

Nu trebuie să vorbești decât dacă ai cerut să faci acest lucru. Ar trebui  să nu deranjezi pe alții în conversație.

Nu ponegri și nu face pe plac unui neadevăr fraudulos.  

Nu  rostiți cuvinte neplăcute care trezesc sentimente rele în ceilalți. Nu tolerați  cuvânt favorabil răului.

Disciplina vorbirii consistă în refuzul de a spune minciuni și de a respecta tăcerea.

Sadhaka ( practicantul disciplinei spirituale) vorbește cuvinte pe măsura și beneficiul tuturor ființelor vii.

Bhiksu (ascet) nu trebue să se supere  pe cel care îl maltratează.  Altfel el ar fi ca  ignoramus. De aceea, nu trebuie să-și piardă firea.

Dacă cineva bate un ascet disciplinat și reținut, acesta din urmă nu ar trebui să se gândească la răzbunare, considerând sufletul ca fiind nepieritor.

După cum aurul nu încetează să mai fie aur, chiar dacă este încins în foc; un om luminat nu încetează să mai fie luminat fiind torturat de efectul karmei.

Un hoț nu simte nici milă, nici rușine, nici nu posedă disciplină și credință. Nu există niciun rău pe care să nu-l poată face pentru bogăție.

Cu privire la agravarea lăcomiei, o persoană nu distinge între ceea ce ar trebui făcut și ce nu ar trebui făcut. El este un îndrăzneț, care nu poate comite nicio infracțiune chiar și cu prețul vieții sale.

Prin practicarea celibatului se pot îndeplini toate celelalte jurăminte - castitatea, tapasul, vinaya, samyama, iertare, auto-protecție și detașare.

Știind că sunetul plăcut, frumusețea, parfumul, gustul plăcut și atingerea liniștitoare sunt transformări tranzitorii ale materiei, celibatul nu ar trebui să fie îndrăgostit de ele.

Sufletul este Brahman. Brahmacarya nu este, așadar, decât comportamentul spiritual al ascetului față de suflet, care a ieșit din relația cu corpul străin.

O persoană amoroasă, care nu reușește să-și atingă obiectele dorite, își iese din minți  și este chiar gata să se sinucidă prin orice mijloace. 

Soarele pârjolește  în timpul zilei, dar cupidul pârlește zi și noaptese aruncă în cuptor în ziua și în noapte. Te poți proteja de soare, dar nu de cupid.

Cu cât faci mai mult, cu atât vrei mai mult. Lăcomia crește cu câștigul. Ceea ce ar putea fi realizat de două masas (grame) de aur nu poate fi realizat de zece milioane.

Așa cum focul nu este potolit de combustibil și oceanul de mii de râuri,la fel nicio ființă vie nu este satisfăcută  măcar cu toată bogăția celor trei lumi.

Non-posesia controlează simțurile în același mod în care un cârlig controlează elefantul. Cum este util un șanț  pentru protejarea unui oraș, tot așa este și  non-atașamentul pentru controlul simțurilor.

Lăcomia chiar și pentru o furcă de paie, ca să nu vorbim de lucruri prețioase, produce păcat. O persoană nelacomă, chiar dacă poartă coroană, nu poate să păcătuiască.

Cel care, stăpânit de dorul gândirii, devenind  victimă a pasiunilor la fiecare pas și neîndepărtând  dorințele, nu poate practica ascetismul.

Renunțarea exterioară este lipsită de sens dacă sufletul rămâne strâns de cătușe interne.
Ființele vii au dorințe. Dorințele consistă în plăcere și durere.

Cel constant atent la ținuta sa este precum crinul din iaz, nepătat de noroi.

Obiectele simțurilor  poluează cunoașterea dacă nu este protejată de disciplină.

Disciplina este mijlocul de a obține eliberarea.

Chiar și nobilul devine unealtă în compania celui rău, ca un colier prețios pe gâtul unui cadavru.

Ignoramus-ul este întotdeauna târziu. Iluminatul este mereu treaz.

Cele cinci simțuri ale trezitului rămân mereu inactive. Cele cinci simțuri ale somnului rămân întotdeauna active. Prin intermediul celor cinci activi se dobândește robie, pe când prin inactivul cinci se rupe lanțul.

Așa cum toată lumea se ține departe de un foc arzând, la fel și relele rămân departe de o persoană luminată.

Tine-te mereu treaz. Cel ce se păstrează treaz își crește înțelepciunea. Cel ce adoarme este jalnic. Binecuvântat este cel ce stă treaz.

Cel ce zace leneș ca un piton irosește ambrozia înțelepciunii. Cu pierderea înțelepciunii sale, el nu este mai bun decât un buhai.

Yoghinul   indiferent la afacerile lumești rămâne alert spiritual din propria sa datorie, anume datoria față de sufletul său. Pe de altă parte, cineva  îngăduitor afacerilor lumești nu-și face datoria față de sufletul său. 

Nașterea este însoțită de moarte, tinețea de descompunere, și norocul de nenoroc. Astfel totul în această lume este momentan.

Atât curajosul cât și lașul  trebuie să moară. Când moartea este inevitabilă pentru amândoi, de ce să nu  salutăm  moartea cu zâmbet și cu îndrăzneală?

Atât dreptul cât și nedreptul  trebuie să moară. Când moartea este inevitabilă pentru amândoi, de ce n-ar îmbrățișa-o păstrând o bună conduită? 

Nu este nimic atât de înfricoșitor ca moartea și nu există suferință la fel de mare ca nașterea. Fii eliberat și de frica de naștere și de moarte, prin îndepărtarea atașamentului față de trup.

Nu fi în groaza îngrozirii, de boală, disperare, de bătrânețe și chiar de moarte sau de orice alt obiect de frică.

Nevigilentul se teme din toate părțile. Vigilentul din niciuna.   

Cel ce se întreține frica se găsește însuși singur (și neajutorat).

Viteazul nu îngăduie  indulgența, nici oroarea. Mulțumit de propriul sine, el nu este atașat de nimic.

Precum o broască țestoasă își retrage membrele în propriul său corp, la fel și voinicul își retrage mintea în sine însuși din toate păcatele.

Iluminatul ar trebui să contemple că sufletul său este înzestrat cu energie nemărginită.

Numai acel om poate lua o decizie corectă, al cărui suflet nu este chinuit de necazurile atașamentului și aversiunii.

Cel ce cunoaște spiritualul (sinele) cunoaște și  exterioarul (lumea). Cine cunoaște lumea exterioară, se cunoaște și pe sine.




ADRIAN BOTEZ

O - MENESTREL GALANT -  INOFENSIV...


o -  menestrel galant – inofensiv...
suav îngână-ţi struna sub fereastră
stele s-au rânduit pe portativ,
să crească-n cer cântarea ta măiastră.

castelu-albeşte - dincolo de umbre
noaptea -  cu tine -  faceţi un duet
prin care -  ca un şarpe-ademenit,
iubirile să-şi iasă din secret...

magie rară - sunet de lăută
prin tine -  tot ce-i sterp -  floreşte iară
şi inima îşi şterge orice cută...

cât ţine cântul - este primăvară...
...luminile-şi cern visul pe alee  -
rămâne Ea să-nchege chip de zee...



VAI DE VARĂ

vai de vară
sfânt de ţară
fă-mi din fire
o citire

şi din snopi de stele 
fă-mi păcate grele
apoi din păcate
scoate trei lăcate
pune-le la toate
pân' mai vezi în spate…

şi mai cheamă zorii
zorii cerşetorii
ologii şi chiorii…
fă o altă lume

cu Munţi şi cu Brume
cu Munţi şi cu Mume…
Mume cari să-ndrume
spre Duhul anume…

fă şi o Cunună
fă şi Bun şi Bună
dă-le rostogol
până la nămol
unde-s eu uitat
unde-s doar pictat :
fă din mine viu
pe toţi să îi ţiu
şi să-i sui în Munte
la Mume Cărunte
şi să-i sui în stele
să-i trec vânt de iele
nimeni nu mă-nşele…

…veniţi la povaţă
lăsaţi toate-n piaţă
veniţi la urgie
şi la veşnicie
pe toţi să ne scrie
la cer să ne-mbie
Crist şi-o Păpădie…

…vin şi de pe nori
mii şi mii scrisori :
Adevăr Cristal
Om fără de Cal…


“OARE, DEJA, MERITĂM?”
– glose la ANTOLOGIA realizată de doamna ELENA ARMENESCU: “UNIREA FACE PUTEREA”

…Toate cărţile (bune…) merită respect, dar aceea pe care o am în faţă, acum, merită un respect cu totul deosebit. Este o “Antologie Centenară”, alcătuită de doamna ELENA ARMENESCU : “UNIREA FACE PUTEREA – 100-ROMÂNIA: 1918-2018 – SĂRBĂTORIM ÎMPREUNĂ”, editată (splendid!) la Râmnicu Vâlcea, de Editura Antim Ivireanul, 2018.
Evident, nu Antologia împlineşte suta de ani – ci Antologia evocă, “sine ira et studio” (din punct de vedere istoric, cultural şi literar), împrejurările şi reacţiile lirico-patriotice, faţă de „UNIREA CEA MARE”, cum i se mai zice actului istoric, de la 1 Decembrie 1918. Unirea Ardealului, cu Patria-Mamă. Sau, dacă vrem să fim exacţi, Unirea MAMEI cu Fiica... – ...pentru că, în Ardeal, bate inima Sarmizegetusei, cea atotîntemeietoare, precum în Carpaţi, aşa şi-n lume...
Având în vedere că Antologia de faţă se referă la un act politico-spiritual,  care a preocupat şi frământat o Europă întreagă (după primul război mondial), se pune problema: această carte poate deranja-irita sensibilităţi europene? Da şi nu: cine-i fără minte, se simte agresat şi de o floare de grădină, ori de un fluture...; dar cine-i cu minte (şi cu echilibru deplin în mintea aceea), citeşte, admiră, discută-comentează.
Doamna ELENA ARMENESCU (ca artist cu autoritate) putea, dacă ar fi căutat, cu orice preţ, scandalul senzaţional, „profitabil”, să alcătuiască o Antologie-de-scandal – periculoasă, pentru însăşi existenţa poporului român.
Nu. Doamna ELENA ARMENESCU este un autentic Artist: cumpănit, idealist, dar şi desăvârşit responsabil.  De aceea, şi Antologia domniei sale nu este „periculoasă” (nu provoacă, în duhuri frustrate şi fanatizate politic, deci, MINCINOS!), ci...desăvârşit ”priincioasă”! Cu o meticulozitate, acribie şi metodă (pe care eu, unul, nu le-am mai observat la NICIUN ALT ANTOLOGATOR DACO-VALAH !!!), autoarea ANTOLOGIEI îşi împarte materialul antologat-antologabil, astfel:
I-PARTEA I – POPAS ISTORICO-LIRIC.
Aici, în secţiunea primă, sistematizează acte/documente de arhivă, unele chiar inedite, despre  „Primul întregitor al teritoriilor locuite de români” (Mihai Viteazul), despre „pregătirea Unirii din 1918” („Un act istoric îndelungat”), amintind că frământarea/avântarea pentru aparentul miracol al anului 1918 le pregătiseră, egal, răscoala (revoluţia masonică?) a lui HORIA, CLOŞCA şi CRIŞAN (1784), dar şi revoluţiile (cu rădăcini dovedit masonice!), de la 1848-1849; amintind, analitic, de anul „Micii Uniri” (1859), autoarea trece la decriptarea luptei pentru UNIFICARE DE NEAM şi din celelalte provincii înstrăinate de vremuri şi trădări: mişcările din Bucovina (...de la martirul vechi, voievodul GRIGORIE GHICA AL III-LEA – şi până la martirul cel nou, muzicianul-compozitorul CIPRIAN PORUMBESCU, care, ca şi EMINESCU, se dovedeşte unn excepţional activist, pe tărâm politic, atât prin muzica sa, cât şi prin şedinţele Societatăţii Academice ARBOROASA...) etc.
Urmează prezentarea unei corespondenţe simptomatic-concludente, pentru SPIRITUL UNIRII, spirit pătruns până şi în cele mai sceptice firi: Caragiale şi Vlahuţă. După care, în mod logico-ştiinţific, sunt oferite cititorului: Declaraţia de unire a Basarabiei cu România, Legea ratificării unirii Basarabiei cu România (31 Decembrie 1919), Cuvântarea lui VASILE GOLDIŞ, la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, precum şi Rugăciunea de la Alba Iulia 1918... - ...apoi, finalizând, „rotund”, această secţiune, pregătitoare de atmosferă spirituală unionistă: Lista ziariştilor români, prezenţi la dezbaterile de acum 95 de ani, precum şi diversele, dar puternicele ecouri ale actului de la 1918, în presa internaţională...
SECŢIUNEA A II-A A PĂRŢII I conţine exprimările profund lirice ale marilor Artişti şi Oameni de Acţiune Români, din vremurile care preced „MAREA UNIRE”, cum şi cele ce o însoţesc: evident, nu puteau lipsi paşoptiştii: ANDREI MUREŞANU (cu „Un răsunet”, al său şi al Neamului său!), VASILE ALECSANDRI (unul dintre harnicii artizani-masoni PATRIOŢI [la români, totul este paradoxal!)], ai „Micii Uniri”: cu „Deşteptarea României”  şi „Hora Unirii”), GRIGORE ALEXANDRESCU, GHEORGHE ASACHI, ŞT. O. IOSIF, CONSTANTIN ARICESCU, DIMITRIE BOLINTINEANU... – ...venind, la rând, vizionarii veacului al XIX-lea: MIHAI EMINESCU (...cel cu „Doina” sa de foc şi bocet înviforat, dar întru veşnicie, amândouă! - precum şi cu lirico-epica poemă vizionară, de tinereţe, „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie...”), ANDREI BÂRSEANU (cu realist-vizionarul său cântec, azi devenit ...imnul de stat al Albaniei: „Pe-al nostru steag e scris unire”, pe muzica martirului CIPRIAN PORUMBESCU!), ALEXANDRU VLAHUŢĂ (cu obiditul, dar şi prearealistul şi vizionarul său poem „Ţară de pripas”!)...neputând lipsi stihurile, de văpaie întărâtată, ale celui mai dinamic „agent de influenţă”, în „problema” UNIRII MARI – OCTAVIAN GOGA...cântăreţul „pătimirii noastre” – ...scos, azi, cu desăvârşire, din manualele şcolare, pentru că, vezi, Doamne, e...”naţionalist”!...adicătelea, nu respectă [„sireacul”!] „correctness political”, nici de dincolo de mormânt! – ...cum nici acelea ale lui GEORGE COŞBUC (şi el „excomunicat” de MEC...!) şi ION NENIŢESCU. Stihurile lui RADU COSMIN („Vrem Ardealul”), adresate unui rege israelito-german, anti-unionist (Carol I... - ...trădătorul din Tratatul cu Imperialii Austro-Unguri, alcătuit „pe şestache”, în 1883  - precum şi cel ce-a poruncit „azvârlirea peste bord”, a lui EMINESCU, în 1889, la comanda „maitrului GHIŢĂ de la Sinaia”!) au adus moartea, în închisoare, a dactilografei poemului ofensiv, Doamna MARIA PUIA...precum şi stihurile „găsite în raniţa unui soldat român, mort în toamna lui 1918, pe muntele Sorica, din Carpaţii de curbură” („Nu plânge, Maică Românie!”) încheie, în modul cel mai adânc-impresionant, această erudito-lirică Parte I...!
II - PARTEA A II-A – „DESPRE UNIRE”, a Antologiei de faţă, conţine stihuri (în ordinea statornicită, de ALFABET, numelui autorilor lor!) ale poeţilor contemporani (stihuri dedicate şi, EGAL, însângerate...!!!), raportate nu doar la sărbătorirea centenarului 1918-2018, ci şi stihuri-„remember”, stihuri de doliu şi bocet, după provincii daco-valahe, încă de care suntem ciuntiţi şi jefuiţi, de către o istorie rău-alcătuită de oameni, de la Facere încoace:
-profeticul ardent IOAN ALEXANDRU, elegant-înviforata doamnă antologatoare, ELENA ARMENESCU, CORNEL BALABAN, ADRIAN BOTEZ, ION BRAD, VIRGIL CARIANOPOL, GEO CĂLUGĂRU, RADU CÂRNECI (...celebru maestru-sonetist, dar şi cu o înaltă statură patriotică!), VIRGIL CIUCĂ, LIVIA CIUPERCĂ, NICOLAE DABIJA, GABRIEL DRĂGAN, GEORGE FILIP, FLORIN GRIGORIU, GUNER AKMOLLA, PIROSKA HANEA, DUMITRU ICHIM (cel mai hăruit, întru Orfeu, dintre preoţii ortodocşi ai Diasporei!), CAROLINA ILICA, înflăcărata basarabeancă LEONIDA LARI (arhanghel-femeie, acum, în cerurile Lui HRISTOS-DUMNEZEU!), iscusita şi înzestrata poetă RODICA ELENA LUPU (şi ea, autoare a unei Antologii, exclusiv orfice, a „MARII UNIRI”! – Editura ANAMAROL, Bucureşti, 2018), o-dată-hăruitul-cu-cel-mai-înalt-har-orfic, basarabeanul  ALEXEI MATEEVICI (poemul său celebru, „Limba noastră”, n-a mai fost urmat de altele, la fel de pline de vizionarism...dar i-a fost suficient, părintelui MATEEVICI, să devină NEMURITOR! ...ca şi Rouget de Lisle, autorul unui singur cântec de luat în seamă: „LA MARSEILLAISE”!!!) , NICOLAE GRIGORE MĂRĂŞANU, NICULINA MERCEANU, TEODOR AL. MUNTEANU, GABRIEL NĂSTASE, NICOLAE NICOARĂ-HOREA, IULIANA PALODA-POPESCU, mult-regretatul tribun olteano-bârcean, ADRIAN PĂUNESCU...apoi, VIOREL POPESCU, VIRGINIA VINI-POPESCU, MIHAI PREPELIŢĂ (basarabeanul propus, de Academia DACO-ROMÂNĂ, condusă de domnul GEO STROE, pentru Premiul Nobel!), IOAN RAŢIU, GEORGE ROCA (australianul cu mult alean, după tărâmurile Ardealului Sfânt...!), MELANIA RUSU CARAGIOIU, FLORIAN SAIOC, AURELIAN SILVESTRU... – ...”mai la vale” situându-se, în geografia lirică a Monumentului ELENO-ARMENIAN, disimulatul sentimentalist şi patriot, imensul post-caragialian-post-marinpredian, MARIN SORESCU, SHANTI NILAYA, TRAIAN DINOREL D. STĂNCIULESCU, PASSIONARIA STOICESCU, ELENA TAMAZLÂCARU...
Un inspirat text în proză, al doamnei EVELYNE MARIA CROITORU: „Eminescu, artizanul spiritual al UNIRII”. Apoi, „Un martor ocular al MAREI UNIRI”, text semnat de MELANIA RUSU CARAGIOI, Timişoara, 1980 – după care urmează secvenţe, selectate din versurile „martorului ocular”, inginerul şi astronomul MIHAI STOICOVICI.
Urmează textul (inteligent şi rememorând, prin flash-uri, momente ale MARII FĂPTUIRI, de la 1918), semnat de NICOLAE NICOARĂ-HORIA: „Arad – Alba Iulia-1919: SĂ NU UITĂM SĂ NE ADUCEM AMINTE!”...Textul se continuă cu o fotocopie a ziarului „ROMÂNUL”, de Joi, 8/21 Noiembrie 1918, nr. 11, care începea aşa : „Istoria ne cheamă la fapte!” – lăsând loc, astfel, ca autorul articolului să-şi sfârşească înalt-spirituala-i lucrare cu mobilizatorul verset patriotico-ziaristic: „Adevărul Sfintei Treimi Româneşti: TRANSILVANIA, MOLDOVA şi ŢARA ROMÂNESCĂ!”
...Din păcate, memoria de azi este una teribil de mioapă: când vede-când nu vede Ardealul, ca VATRĂ A LUMII!...când vede, când nu vede, DELOC, că ROMÂNIA înseamnă mult mai mult decât Basarabia...: Bucovina de Nord, Ţinutul Herţei, Maramureşul de Nord, Insula Şerpilor, parte din Câmpia Panonică (n-au decât să se-ncrunte vecinii unguri – ADEVĂRUL supără, ştim!), Banatul (acum, sârbesc!), Cadrilaterul...
MILENA MUNTEANU are un text interesant, dar, mai cu seamă, problematizant - dublat de o fotografie: „Istoria în fotografie” – în care aduce lucrurile în tragicul contemporaneităţii: „Mă întreb unde s-au dus, oare, legăturile dintre oameni? Unirea din cuget şi simţire ? Contribuţia fiecăruia spre ţulul comun, un scop mai mare decât orice mulţumire individuală?”
...Chiar aşa: unde s-au dus toate cele bune – şi ce-a mai rămas din noi, românii care, cică, „aniversăm”?! În mult prea multe cazuri, astfel de „aniversări” sunt, mai curând, o batjocură, cu nuanţe sado-mazochiste...
De aceea, nu putem fi de acord cu „MOISELE” propus de Doamna ELENA ARMENESCU (în articolul „Cine suntem? Ce vrem?”)...: histrionul (dacă ar fi să dăm crezare zvonurilor: şi securist, şi mason...astea două se confundă, azi!) – DAN PURIC (...cel cu aere de predicator neo-protestant...avându-l, ca „impresar artistic”, pe domnul DAN BICHIR!!!). Nu, în ultimele sale clipe (...chinuite aici, pe Terra, cu S.R.I.-ul „pe coadă”!!!), Sfântul nostru popular, IUSTIN PÂRVU, a avut revelaţia greşelii sale, de a avea încredere într-un teanc de măşti, care a făcut mari (şi învâlvorate!) „diligenţe” (pe lângă...toţi ai lui!), să NU se clădească, la Aiud, Catedrala pentru MARTIRII ÎNCHISORII STALINISTE...!!!
...MONUMENTUL ANIVERSAR al Doamei ELENA ARMENESCU se încheie, extrem de onest, cu : LISTA ORGANIZAŢIILOR DIN ALIANŢA PENTRU CENTENAR – şi cu un text, auto-apologetic, al ACADEMIEI ROMÂNE: „Academia Română – în Anul Centenarului”.
Academia Română, deocamdată, s-a acoperit de ruşine, din cel puţin trei pricini:
1-A împărţit România în două fronturi filologico-lingvistice: unul al lui „Δ şi altul al lui „” (deşi Facultatea de Filologie-Iaşi, prin regretatul prof. univ. dr. DUMITRU IRIMIA a adus, „pe academica masă”, un dosar gigantic, un munte de argumente, perfect îndreptăţite, întru explicitarea (şi, apoi, înlăturarea!) burleştii năluciri, a lui „”...;
2-cu largul concurs al dlui N. MANOLESCU (...şeful USR!), a distrus fibra naţională, încă de la nivelul formării ei (copiii-elevi), prin blestematele (dar extrem de profitabilele, prin mâna escrocilor de tot felul şi naţia/etnia!) de manuale alternative;
3-ascunde sub covor („sub oboroc”)...”DACIA PREISTORICĂ” a lui NICOLAE DENSUSIANU, precum şi argumentele a sute de cercetători străini şi a mii de cercetători români (adunaţi în Academia DACO-ROMÂNĂ!), în legătură cu...ONOAREA CEA MAI ÎNALT-PLANETARĂ (...A ROMÂNILOR, FIREŞTE!): ACEEA DE A AVEA RĂDĂCINILE ÎN DACIA!!!...
Dacia, care este “CENTRUL EUROPEAN AL CELEI MAI VECHI CULTURI CUNOSCUTE PÂNĂ ÎN ZIUA DE ASTĂZI” (cf. Daniel Ruzzo, Peru,1968) – căci “BUREBISTA ŞI DECEBAL AU CREAT ÎN DACIA O CULTURĂ PE CARE NUMAI CEI CU VEDERI ÎNGUSTE AR PUTEA-O CALIFICA DREPT BARBARĂ. (...) Rumunii sunt membri ai unuia din cele mai remarcabile state creatoare ale antichităţii (…). SUS, ÎN MARAMUREŞ, EXISTĂ UN LOC MARCAT DREPT CENTRUL BĂTRÂNULUI CONTINENT” – cf. Paul Mac Kendrick – 1914-1998, Europa de la Atlantic la Urali – şi, totodată, “cea mai veche scriere din lume e cea de la Tărtăria – România, iar  CIVILIZAŢIA DANUBIANĂ ESTE PRIMA MARE CIVILIZAŢIE DIN ISTORIE, mai veche cu mii de ani decât cea sumeriană, considerată, încă, leagănul civilizaţiei” – cf. Harald Haarmann, precum şi savantul suedez Olof Ekström -  1926-1981 : “LIMBA RUMUNĂ ESTE O LIMBĂ-CHEIE, CARE A INFLUENŢAT ÎN MARE PARTE LIMBILE EUROPEI”…etc. etc. etc.
Adevărul acestor afirmaţii ale noastre şi ale colegilor noştri de Academie DACO-ROMÂNĂ sunt recunoscute până şi la VATICAN! L-a recunoscut însuşi Papa Ioan Paul al II-lea, prin cuvintele fostului său consilier - "MICEAL LEDWITH, fost consilier al Papei Ioan Paul al II-lea, fost  decan al Sf. Petru Diocescan College din Wexford, fost  președinte al Conferinței șefilor de universități irlandeze și fost membru al Biroului de conducere al Conferinței Rectorilor Universităților Europene (CRE)":
<<Chiar dacă se știe că latina este limba oficială a Bisericii Catolice, precum și limba Imperiului Roman, iar limba română este o limbă latină, mai puțină lume cunoaște că LIMBA ROMÂNĂ, SAU PRECURSOAREA SA, VINE DIN LOCUL DIN CARE SE TRAGE LIMBA LATINĂ, ȘI NU INVERS. Cu alte cuvinte, NU LIMBA ROMÂNĂ ESTE O LIMBĂ LATINĂ, CI MAI DEGRABĂ LIMBA LATINĂ ESTE O LIMBĂ ROMÂNEASCĂ. Așadar, vreau să-i salut pe oamenii din Munții Bucegi, din Brașov, din București. Voi sunteți cei care ați oferit un vehicul minunat lumii occidentale (limba latină)>> - 05 Martie 2014, www.certitudinea.ro.
Până una-alta, Academia Română să ne scutească de exhibiţionismul ei …”patri(h)otic”…!!!
…Dar problema noastră, acum, este acest MONUMENT UNIC DE BUNĂ-CREDINŢĂ şi de PATRIOTISM, ca şi de ERUDIŢIE: ANTOLGIA “UNIREA FACE PUTEREA”, realizată de o artistă desăvârşită (metamorfozată, cu un succes deplin, şi un OM DE ÎNALTĂ ŞTIINŢĂ SPIRITUALĂ!) – Doamna ELENA ARMENESCU!
De-ar fi, în ţara asta, măcar vreo câteva mii de Doamne (…şi Domni, dacă se poate…) “eleno-armeneşti”, apoi UNIREA CEA DESĂVÂRŞITĂ, A TUTUROR PĂMÂNTURILOR CARE NE ATÂRNĂ, CA FRANJURII DESTRĂMAŢI, PE-AFARĂ… – …S-AR ÎNFĂPTUI DE LA SINE ŞI DINTR-ODATĂ, PRECUM ORICE MARE MINUNE A LUI HRISTOS-DUMNEZEU!!!
…Dar, din câte simt eu, azi, nu ne-o merităm, încă, nici pe această UNICĂ Doamnă ELENA ARMENESCU - tot aşa cum nu ne merităm, încă, nici “UNIREA CEA DESĂVÂŞITĂ”, adică, “PUTEREA NOASTRĂ CEA DESĂVÂRŞITĂ”!!!
                                                                                  prof. dr. Adrian Botez


ADINA  DUMITRESCU

Transcendenţă


Să scrii basme pentru copii şi nu numai, dar basme clasice, aşa cum ne-a învăţat copilăria, nu-i lucru uşor… Le va citi cineva? Normal, mereu ar trebui să se găsească cineva care să facă asta, mai ales că doar le citeşte, nu le şi creează…
            Lumea basmului scriitoarei Rodica Anca pare doar coborâtă din alte sfere, acolo unde sunt Copaci de Oţel, fiicele lor sunt Zânişoare Străvezii, te plimbi pe cărări în care nu poţi pătrunde decât dând la o parte raze de soare, Oceanele sunt Violete, iar peştişorii de aur care le populează vor să zboare ca păsările prin văzduh. În această lume Prinţul poate fi foarte bine prieten cu Balaurul, ei pot lupta cot la cot împotriva Zmeului şi-l pot răpune, salvează Trandafirul care Putea să Vorbească din robia Babei cea Lacomă şi cred în Nestemata care are puterea să dea viaţă şi să îi pedepsească  pe cei răi. Paralel, scriitoarea ne plimbă prin Insula  cea Minunată, dar în care trăiesc pocitaniile,  şerpii cei îmbuibaţi, dar şi în inima muntelui în care doarme Zmeul cel aruncător de blesteme. Domniţa cea Bălaie, Cosânzeana basmelor, este dăruită Prinţului de către Duhul Pământului, iar Împăratul cel Hain este şi vrăjitor … Un cortegiu de personaje îl însoţeşte pe Prinţ, acestea sunt cu inima bună sau rea, ca în viaţă… Pare lucrarea doamnei Anca  o carte de basme pentru copii, sau este cu mult mai mult, fiind de fapt o alegorie bine şi cu har constituită dintr-un şir de personificări, comparaţii şi metafore? Ai la sfârşitul lecturării senzaţia de linişte şi calm, de protecţie şi încălzire a sufletului prin readucerea copilăriei ca stare sau ţi se trezeşte în plus sentimentul că răul poate oricând să fie îndreptat prin observaţie atentă, compasiune şi luptă? Cartea surprinde nu numai ca subiect şi mijloace stilistice folosite, dar şi prin neîncadrarea în curentele literare ale momentului. Citind unele din cărţile de azi suntem în poziţia pernuţei pneumatice aruncată pe valul marin în plină furtună… avem urcuşuri abrupte şi căderi din înalt. Ne şochează limbajul, învăţăm căderea valului de la înălţime ţinându-ne în picioare pe wakeboard, aşa cum ne şochează intrigile, mediile descrise sau imaginate de creatori. Un curent modernist adună filozofie, experienţe proprii, fantasme şi predicţii, tragedii politice şi personale, toate cu iz de acceleraţie în lipsa frânei, cu iz de vendetă sau de dezavuare totală a lumii în care trăim. Unele foarte bune, unele stimulative pe „n” domenii, altele de un simbolism ce poate duce până la depresie suicidară… le acceptăm totuşi, citindu-le! Le căutăm sensul, uneori îl găsim, alteori nu, dar încercăm să fim în pas cu vremea… Trăim timpuri potrivnice cititului, timpuri potrivnice scrisului, căci roata lumii se învârteşte în funcţie de mărimea spiţei şi de înclinaţia terenului… ori spiţa este astăzi, mai mult ca oricând micşorată, iar terenul din ce în ce mai înclinat. Încercăm, unii dintre noi, cu puterile noastre, cu mâinile şi imaginaţia noastră să îngreunăm rostogolirea… Mai citim şi mai scriem, din această cauză adorăm cărţile, omagiind  autorii. Că găsim printre ele şi cărţi cuminţi, romantice sau idealiste, este bonusul nostru, dăruit dintr-un preaplin sufletesc specific scriitoarei Rodica Anca.
            Numai că basmul nostru îşi schimbă registrul…  În loc să se termine cu „şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţe”, urmează Epilogul care schimbă genul literar, făcând din basm, un poem în proză. Se trece peste timp, Prinţul cel Trist şi Domniţa cea Bălaie sunt de mult trecuţi în lumea drepţilor, fiica lor Donosteea, DOmniţa cu părul ca NOaptea şi ochii ca STElele trăieşte tot în Castelul de Cleştar împreună cu Balaurul cel Credincios, cu piticii sfătoşi, Moşopal, Unchiul Auraş, Arginviu şi toată familia de moşnegi din măruntaiele stâncii, ea este la fel de vitează ca şi tatăl său, este o autentică tânără cercetătoare a trecutului în care-au trăit părinţii ei, ea moşteneşte simţul dreptăţii, al bunelor moravuri şi îşi respectă înaintaşii. Hotărăşte să plece într-o lungă călătorie în căutare de  rădăcini, pe Insulă, unde să vadă frumuseţile descrise de părinţi şi să-i cunoască pe noii locuitori. Găseşte aici instalate Noile pocitanii, care trăiesc în huzur împărătesc, prin împilarea insularilor. Aceştia sunt în zdrenţe, muncesc din greu, sunt minţiţi şi mulţi deja dezorientaţi… Câţiva dintre ei îşi găsesc puterea să fugă în munţi, „acolo unde odinioară, spune povestea, trăiseră în vremuri de restrişte, Moşneagul cel Alb şi Nepotul său”. O parte dintre ei reuşesc să ajungă pe creasta muntelui, „descoperind la picioarele lor Poiana cea Neştiută. Acolo nu găsiră decât pe Nepot, Moşneagul părăsise lumea aceasta de multă vreme”.
            Trecem aşadar, prin mâna şi talentul Doamnei Rodica Anca, prin fazele asemănătoare luării deciziei retragerii monahale, a însingurării în codru pentru  meditaţie, aceasta însemnând asceză şi sacrificiu. Ei s-au retras însă, nu numai spre meditaţie şi invocare a Divinităţii, dar mai ales pentru făurirea planului de înfrângerea duşmanului, a puterii răului instaurat prin minciună, deposedare de bunuri şi personalităţi, înşelătorie, el trăind în huzur şi dezumanizare. Personajele devin eroi, iar basmul propriu-zis se transformă în poem în proză, poem care, reprezintă transcendenţa, schimbarea registrului literar, folosind aceleaşi mijloace, alegoria prin personificare, comparaţie şi metaforă, dar adăugându-le acestora suflu,  prin dârzenie, elan, spirit justiţiar, reinstaurând prin jertfa lor adevărul şi ordinea, dar şi pedepsirea răului, astfel încât acesta să nu se mai poată instala. Mergând imaginar pe firul poemului, auzind aievea sunetul nicovalelor  mânuite până şi de pitici pentru fabricarea armelor trebuincioase „războiului purificator”, întrevedem şi lustraţia, prin sabie şi foc, şi renaşterea unei insule în care mal, apă, animal insular, floare şi om trăiesc armonios, în însăşi armonia naturii.  
                                                                                                                                                                                                                                                                 

Adina Dumitrscu

Echo ANCA di Marian Popa,
l´estensione della retromarcia, fine come un suono all´initio…

Poetul George Anca, printre lumi, visări şi stele

Motto
azi dimineaţă am aruncat plasa în mare
din adâncul întunericului am scos minunăţii…
…şi în noapte am azvârlit rând pe rând toate acele comori – în plină stradă,
iar în zorii zilei – trecătorii veniră să le culeagă; şi le-au dus cu ei spre zări
depărtate.


Rabindranath Tagore – Grădinarul, cântul 3

O mie de corpuri plecate spre file, o mie de visuri împletite cu visele miilor de stele, o mie de crezuri spuse şoptit înspre crâng şi o mie de glasuri ce se fac auzite… O mie de semnături şi  o mie de critici, o mie de nume sub cununa de lauri şi o mie de vorbe-nghiţite de şipot de ape, de valuri sau de o mie de cânturi, o mie de ţeluri… Şi când unul se plimbă fără pic de odihnă printre file, prin stele, prin crezuri şi crânguri, prin lumi, având cununa de lauri  lustruită de critici sau anatema orbului cu ochii închişi, când are semnătura fără de litere din cerneala albastră, ci din şipot de ape şi de valuri marine, pusă jos ca ofranda zilelor şi nopţilor pline de versuri, când paşii lui sună a foşnet de sari indian cu aromă de Gange sau cu iz de Bercioi inundat în miasme de Olt, ştii că versul permite orice, trimiţându-te orişiunde. Dintr-un singur cuvânt răsărit-au o mie. Ele cresc, se unesc şi se ţes ca o pânză invizibilă de păianjen, schimbă culori ca tuşele din natură pe spinare de cameleon sacru sau ca  paleta încercată de pictor, apar şi dispar transformându-se în şiraguri măiestre, în aranjamente de caleidoscop, întruchipând un poet. Căci poezia lui George Anca te prinde în cursa-i nebună printre locuri şi fapte. Te prinde şi-ţi face cărare prin locuri umblate, dar mai ales printre cele la care visezi să ajungi sau imaginezi, fantazezi şi asamblezi, căutând în video - footage. Şi găseşti o poezie caleidoscopică, erudită, exhaustivă în idei şi sensuri, unică.
În „Poeme inedite” – Orlando, poetul lasă să se perinde fără să prinzi de veste idei născute din oraş românesc, mal indian, geneză romană, universalitate…       …scoatem capul din nucă / aici eşti oacheş pui de veveriţă / pe mâna stângii din tei în tei / ne vieţuim peninsularitatea / Nalanda cu universalitatea / a ne adăposti de muson// Bas Bach pune alături parcă hora cântată din solz de peşte, compozitori, un Rameau ca un simbol al literaturii universale, un „plagiat” al vorbirii -  neştiut al buzelor – ventrilogul aidoma sunetului cel mai înalt al lui Paganini, o orgă şi o eboşă, laolaltă cu instrumentele populare devenite claviatură… bas Bach fior voracităţii/ pe furate gal galilean/ înspăimânturi în pământuri/ cine nu ştie nepotul lui Rameau/ neamţul din Bach în sine/ şi eu am adăugat şi o poză/ tuburile arătate şi claviatura/ ori evlavia ori tevatura/ unde dropiile adirittura/ Paganini organist/ în univers ventrilog/ singurătăţii topit/ ce se poate face cu Bach/ de sufletul başilor continui/ ebaucha Debussy Bizanţ/ fiecare simte altfel/ toccata după fugă/ solz  făcându-se orgă//
            Fiorul estetic electrizează plăcut cititorul, îl transpune aducând reveria. Cel intelectual îi pleacă acestuia umil creştetul acceptându-i uşor superioritatea, căci el vine de la sine, fără căutări de imagini contrafăcute, ci din lucruri însuşite şi redate cu naturaleţe. Fiorul călătorului, al căutătorului de vechi şi noi civilizaţii îţi umple sufletul ca după un periplu nesperat, ca după primirea în dar a travel ticketului mult aşteptat, iar cel al iubitorului, împătimitului de neam are adăugiri melodice suspinate, creând deseori triste melancolii legate de un prezent sărăcit în  rezerve.
            Citindu-l pe George Anca înaintezi cu o treaptă pe drumul cunoaşterii, al iubirii de oameni şi de bine. Aprofundându-l pe George Anca te înţelepţeşti. Recitindu-l, capeţi conştiinţa valorii poetului şi datoria răspândirii de stihuri spre cunoaştere de neam şi de nume. Căci ce ar însemna lumea fără poeţi? …lăsându-ne bătrâni nepublicaţi/ în vale de pierduţi dantaţi/ bătuţi d'antan nu ne lăsaţi/ ţinuţi spioni spini galioane/ prin vânt arab venit Ioane/ ai voştri pe armate negermane// ce nu ştiusem marea taie/ din criţa vaporoasă raie/ raiaua raiului pâraie// cum la oprire pas din drei/ cu trei pe vers alai mălai/ salvată paparuda pe parai// mai terza rima Herţa prima/ hai Inamori-n Fukushima/ l-am nominalizat la Nobel şi m-a// creştini de nebuni căutaţi/ într-o bunătate Carpaţi/ fără filtru cu duşi nemaifraţi//  ( Lăsându-ne bătrâni ).
            George Anca este Omul Complex, întrepătrunderea aceea miraculoasă între talent, erudiţie, voinţă divină, analizarea materialului şi imaterialului  din noi,  sintetizarea datelor, sublimarea textului şi redarea miraculoasă, presărarea asupra publicului profan, fără aşteptarea laudelor aduse lui pe ritm-incantaţie de cor antic. Este miracolul divinului ce zilnic ne înconjoară, trezind letargii omeneşti. Este buuumul din toba primordială, jalea din tulnic, sprinţarul din nai, ritmul repetitiv în crescendo din toaca monahală, ruga de mulţumire şi bătaia de clopot.
-    Poezia lui pare că ar avea VERSURI DISCURSIVE, prin renunţarea la balastul discursului, păstrând esenţialul.
               Este cursivă prin observare şi redare de stări, nuanţe, sentimente, jelanie şi speranţă.
               Pare punctuală prin oprirea în faţa fiecărui eveniment de observat şi trecerea la următorul.
-     Punctul este legat cu săgeată-îndreptar spre alt punct, aceştia formează vectori continui care umplu spaţiul material, în acelaşi timp împrăştiindu-i în Univers, întregind armonia sonoră  a divinului, tinde spre Aum- puterea creaţiei lui Dumnezeu, rămânând UM- OM puterea lui Dumnezeu în fiinţa omului; el  este 90% Um-Om şi 10% fluture frumos,  diferit colorat, luându-şi culoarea din simţirea energiilor semenilor.
-     Este poezia conştienţei extinse, a mersului ei în echilibru pe buza prăpastiei, fără frica unei căderi în neant, încrezător în zborul omenescului indiferent de lovirea de stânci sau de tragerea spre tot omenescul  nămol, spre melanjul deciziilor, ale catalogărilor de azi.
            -      Este poezia „ cu expertiză”, cu toate că dezavuez termenul ( cine contrasemnează expertiza şi mai ales după ce norme? )
-      Azi, printre făcăturile rafturilor, azi în inflaţia de pagini scrise, poezia lui George Anca este poezia academică, aceea prin care mulţi vor citi drumul spre instaurarea vechilor tradiţii,  exprimate prin NOU.

                                               
            Citind furnici albe

                                                                                                            Motto
…de fum de-oi fi, ţestos şi totuşi prea înăuntru şi totuşi în cerc,   mă târăsc la singur, neoprit, nu voi ieşi însă niciodată, uit, mă retrag, dorm şi eu, să poată fi trează furnica, m-ar crede prea puternic dacă m-ar auzi târându-mă de neoprit, în sens aparte, mereu cu o corabie, pe urmă o insulă nelocuită, ci rogu-te, pe cale de albină, hai unde crabii cresc…
                                                            George Anca

            Parcurgând filele romanului Furnici albe, printre cuvintele căutate, găsite, aranjate în stilul de care aminteam deunăzi, stilul academic de scriere, te pierzi de la început într-un triptic de teme majore, care împreună, formează viaţa. Fără să aibă o introducere şi un conflict, un sfârşit plin de concluzii, romanul abordează cele trei teme aproape de sufletul  fiecărui scriitor erudit: tema conflictului politic al intelectualului din regimul comunist, al disperatului târât în tunelul îngust din care nu avea cum se întoarce, târâtul înainte ducând nu la ieşire, ci la alienare şi moarte, la transformarea semenilor într-un şir de furnici albe fără muşuroi, nevăzătoare într-ale luminii,  îndobitocite prin constrângeri şi ideologii cu picioare de ceară topită. Al doilea braţ al tripticului reprezintă dragostea, acel corolar sine-qua-non  fiecăruia dintre noi, fără de care n-am exista ca oameni, ca fiinţe coborâte din creatoarea divinitate, şi a treia, tema desfiinţării noastre ca naţiune, ca popor de sine stătător prin demolarea tradiţiilor, obiceiurilor şi rădăcinilor, prin încercarea de desfiinţare a satului românesc şi a bisericii noastre. Personificarea în furnici albe a celor mulţi şi umili, în crabi -  a acelora care reprezentau mijloacele de îndobitocire şi împilare, atinge modelul vizionarului R. Tolkien, numai că, dacă la acela produsul literar, conceptul viitorului asupra literaturii făcea trimitere la un gen literar accesibil, la un basm locuit de personajele lui bune sau rele, lucru cerut inconştient de o nouă generaţie obosită de curente literare, o generaţie grăbită şi nevoită să-şi împartă timpul lecturii la 2, aici, la George Anca, personificarea vizează negativul, răul din om, târârea ajungând  mod de viaţă, trăire-lentoare-dezumanizare în tunelul societăţii comuniste. Am ajuns, parcă strigă George Anca, pe burtă târându-ne, să supravieţuim unui regim de constrângere, cu atât mai periculos, cu cât strigarea convingerilor personale era una cu moartea individului. Crabii, acei satrapi conducători de furnici, dictau acestora drumul şi acţiunile, mutilau afecte, ştergeau conştiinţe în vederea obţinerii rezultatului: masa de manevră a unei societăţi conduse de capete cu picioare jumătate încălţate, cu un pantof, cu comanda la ei. Generaţia intelectualului, în speţă a scriitorului, acea generaţie încălţată, nu putea într-un astfel de regim decât să aibă pantoful găurit, sau să-l piardă prin propria-i târâre. Chinurile scriitorului poet sunt în parte date de nemulţumirea asupra lui însuşi de  a se înghesui  laolaltă cu ceilalţi, pe acelaşi culoar, dar, „vrei să ieşi din tunel pe când se astupă singura gură”... Înaintarea târâş este înceată, mutilantă şi degradantă ca în The Green Mile (Culoarul morţii) a scriitorului Stephen King, dar în acelaşi timp fecundă în ideea evadării şi urcarea pe muntele al cărui vuiet vrei să-l mai simţi, al ascultării în piatra tăcută, în rocă (Hikaru Okuizumi – Strigătul pietrelor ).
            Tema a doua, care se întretaie mereu cu prima, aduce în faţa cititorului dragostea adevărată, cu suişurile şi coborâşurile ei, cu certurile şi  împăcările ei, cu alunecarea omenească spre păcatul fanteziei, al admiraţiei sau chiar al gustării din fructul oprit, lucru firesc unui individ senzual şi sensibil. Ploaia deasă, musonul, deschiderea florilor, foşnetul mătăsii şi creşterea ierbii, sunetele boncănitoare ale vecinătăţilor, ale crustelor crabilor, lumina difuză, vaporii calzi exudaţi de un Gange în care scriitorul şi-a petrecut mulţi ani, nu-l pot lăsa indiferent, nepăsător, pe nici un sensibil sentimental, cu atât mai mult pe  George  Anca. Asemănător Cardinex mundi, spiritului fecundator al Cogaionului, el primeşte semnalele sexului opus prin toată fiinţa. Nu caută subterfugii, nu minte, nu se înşeală pe el sau pe alţii. Îşi plânge cântat freamătul, alături de muzicalitatea sitarului, a lăutei cu douăzeci de corzi, sau a vestitei tabla, pe ritmuri de sulu, odissi sau kuchipudi. Scrie şi simte cu sensibilitatea femeii, asemănător poetei Anna Ahmatova, socotită jumătate călugăriţă, jumătate prostituată… cu cât i se ascute această sensibilitate aproape feminină, cu atât i  se dezvăluie mai mult masculinitatea. Femeia e pretutindeni; e cea care-i „dă să mănânce”, care-l învaţă simţirea târându-se fie „talpă la talpă”, fie „cap în cap”, fie prin drumul invers, dar cu aceleaşi gânduri.  Gelozia partenerei de viaţă este firească, numai că îmbracă forma dovezii suplimentare de dragoste: plec pentru a-ţi lăsa libertatea alegerii, plec pentru tine, pentru împlinirea ta. Între cei doi de nedespărţit există numai  dorul covârşitor, descris în subcapitole întregi epistolare, imnuri dedicate legăturii ce din două inimi făcuse una.  Un  blestem şi-o iubire, o unire ce numai Dumnezeu poate să desfacă… „adică eu, cum nu-ţi mai fac scandal de propria-mi disperare, în care m-ai lăsat lăsându-mă săracă şi batjocorită, ce mai, să-ţi fie şi ţie pe la nas, şi să-ţi zăreşti neputinţa până la capătul lumii, nu e frumos, nici nu se mai poate face nimic, un pic aştepta, n-am cu cine, n-am cu ce, exagerez, cu grijă de tine, poţi să mă uiţi dacă îţi închipui că nu rezist, că nu-ţi rezist, nu ştiu, ai vrea, e treaba mea, dacă mă văd îmi spun, dacă mă cunosc, dacă mă cunoşti de undeva şi află că sunt sănătoasă.” …………… Împăcarea  nu e ca o înnodare, nu e ca o realipire, ci ca o continuare într-un registru mai grav, mai plin, mai de nedezlipit şi fără putinţa disecţiei pe persoană… Ei sunt un tot… un ram, o creangă Savitri, un sari de nedeşirat, un gazel şi un song Doctor Anand, o troiţă la marginea drumului lângă un izvor cristalin şi-un loc central în cubul de gheaţă ce cuprinde amintirile scriitorului.
            În paralel cu cele două teme, la fel de importantă este cea a împletirii tradiţiei, a rădăcinilor ce ţin tradiţia, toate provenite dintr-un loc niciodată uitat, plâns de părăsire temporară şi plâns de schimbare. Ţara, satul, tradiţia, familia sunt personificate prin târna ţinută pe cap, cea care este chemată ori de câte ori scriitorul se simte în disperare, printr-un dialog ce pare a fi cu tatăl sau cu vreo rudă, de fapt acesta fiind un dialog continuu cu propria-i persoană. Autorul se întreabă pentru a primi răspunsul de la propria-i conştiinţă, el rupe, e în stare, cu durere, să rupă câte o joardă din târna românească, veche, ce-i acoperă capul, pentru fiecare risipire, punere la pământ, desfiinţare a unui idol, la care ţinea din născare. … „Ţine minte rămasul, nu te-am despărţit de anii răi, nici nu te-am împărţit celor buni, toţi duşi, într-un moment de aspră nervozitate, un fel de decapitare  prin rezonanţa tunelului cu pantoful, că nu e adevărat vermionul liberatu-te-ai, cu scandal, de culoare, te ţin minte o mie de ani pace şi amor.”
            Distrugerea bisericilor, socotirea de către conducerea comunistă a acestora baraca din drum, ciotul ce trebuia tăiat pentru croirea drumului „magistralei”, are în ea blestemul generaţiilor viitoare – „biserici – casa cu morţii n-are decât să aibă timp, pe niciodată, existase”….
            Scriitorul intră, se confundă prin împărtăşirea aceloraşi idei, cu cei ce s-au sacrificat pentru neam şi pentru proslăvirea lui… „cei ce murim din condiţie, cei ce ne sunt ucişi drept hrană, încă ne ucidem spre a o mai lungi, ne lungim în tunel…” Dar pe undeva, prin porii deschişi a unei epiderme scrijelite-n târâre, speranţa încă e trează, încă merită să fie strigată şi, prin împărtăşirea altora, să formeze morula de recăpătare a încrederii… „Capul sus, pe târnă, pe-mpletituri de rădăcini suspendate, neîntunecat la timp, nici prea târziu, cuminte, mă, maică, un nesfârşit căscat, o înghiţitură de harpon, ce-ţi mai zbura scheletul…”
            Romanul e o acţiune continuă, fără început şi sfârşit, o luptă şi o strigare, un geamăt şi o floare deschisă, o privire spre trecut şi prezent. Acţiunea mutându-se când în tunel, când în grădina casei, când la umbra bananierului din ţara care l-a adoptat şi subjugat, are loc pe sunet continuu de val, de bulboană de Olt, de încolăciri de torţel în livadă agresivitate-n exprimare sau cele ce pot fi socotite naturaliste nu sunt supărătoare, nici nu îngreunează citirea, aceasta are liberă şi cursivă trecere şi prin adăugarea de noi sufixe şi prefixe rădăcinilor unor cuvinte, prin derivare, cuvintele încărcându-se cu sensuri noi, al căror înţeles nu este ambiguu. Alternarea dintre expresiile durerii, ale deznădejdii, cu cele ale bucuriei în faţa razelor de soare, în faţa împărtăşirii iubirii, ale comuniunii dintre natură şi scriitorul-poet, fac din „Furnici albe” expresia lucrării literare academice cu un stil de neconfundat – stilul George Anca … „minte înfăşurată-n religie, minte înfăşurată în ideologie, minte înfăşurată-n sex, minte înfăşurată-n metaforă, minte înfăşurată-n metaforă…”


de păru-mi e cărunt - ce-mi pasă.
            sunt oricând tot atât de tânăr şi tot atât de bătrân ca cel mai tânăr, şi
            cel mai bătrân om din sat.
                      Rabindranath Tagore – Grădinarul – cântul 2  

  https://georgeanca.blogspot.com/2018/07/vaani.html     









Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu