ATÂT DE APROAPE ŞI TOTUŞI DEPARTE - Poezii de IRINA LUCIA MIHALCA

ATÂT DE APROAPE ŞI TOTUŞI DEPARTE

Irina Lucia Mihalca

Privesc uluită spre tine,
În fiecare noapte creştem,
ne înălţăm,
Tot mai mult,
tot mai aproape,
tot mai departe...

Până la Cer,
Dincolo de albastrul cerului, dincolo de albastrul cerului
străbatem visul,
Din taina urzită în noapte
mă întorc în visul meu risipit
Intru în inima ta cu rodiile coapte de lumina soarelui -
simfonii de culori, miresme şi gânduri!

Doar luna, rotunda lună
se iveşte printre norii răsfiraţi de vânt,
Doar luna, rotunda lună
ne luminează visul plutitor,

pe râul ce ne tulbură elegia peste măsură,
Doar luna, rotunda luna ne-ngână şoaptele
prin ramurile bătrânului rodiu înflorit.

Totul e soartă, totu-i suspin, clipă,
Totul e un început nesfârşit,
Totul e căutarea îndelungatului ecou,
Tot mai aproape de tine, de mine, de noi,
Tot ce-a trecut se continuă-n vis,
Atât de aproape şi totuşi departe,
Mă cauţi, te caut
prin adânca privire oglindită în apa din noi...

La capătul timpului
suntem noi -
Departe de zile,
Departe de luni,
Departe de ani,
Pe drumul înspre Lumina Veşnică.

  

So close and still far -  Irina Lucia Mihalca

Translated - Cosmina Simona Mihalca

I look astonished at you,

Every night we grow,

we rise,

Increasingly,

closer,

further away...

Up to Heaven,

Beyond the blue sky, beyond the blue sky

traversing dream.

From mystery woven into the night

I return to my wasted  dream.

Go into your heart with ripe pomegranates from sunlight -

symphony of colors, scents and thoughts!

Only the moon, the round moon

emerges through the clouds scattered by the wind,

Only the moon, the round moon

enlightens our dreams, floating on the river,

An elegy disturbs us beyond measure,

Only the moon, the round moon murmurs whispers

through the branches of the old blooming rhodium.

It's fate, it's all sigh, moment,

It's an endless beginning,

Everything 's long search echoes,

Closer to you, to me, to us,

Everything  past  continues in dream,

So close and yet so far

I'm looking , I 'm looking for

through reflections on deep water ...

At the end of the time

it's us -

Away from days,

Far from months,

Far from years,

On the path to eternal light.

*

You... Irina Lucia Mihalca

You, yes, you! You are like an ocean,

Wide Ocean, heartbreaking beauty,

Like a spell, into deeper and deeper

Catch me in the storm of emotions, torrent,

With every wave you're boiling unrest, tornadoes,

Arpeggios crystallized touches

And so eagerly you sip me.

Dancing with the sounds,

A fire reveal,

Fire in us -

A dream in white.

Glances,

Whirlwind,

Burnings,

Delirium,

Chills, snow,

A flapping of wings

And quiet...

Just quiet.

Me? Your prisoner.

 Tu...

 

 Tu, da, tu! Tu eşti ca un ocean, 

 ocean de necuprins, de-o frumuseţe sfâşietoare,

 ca un descântec pătrunzi năvalnic, adânc, tot mai adânc,

 surprinzi în mine furtună de emoţii, torent nestăvilit,

 cu fiecare val nelinişti clocoteşti, tornade,

 cristalizezi arpegii de atingeri

 şi cu atât nesaţ mă sorbi.

 Dansând cu sunetele,

 un foc dezvălui, 

 focul din noi -

 un vis în alb.

 Priviri,

 vârtej, 

 arderi, 

 delir, 

 fiori, ninsori,

 un fâlfâit de aripi

 şi linişte...

 Doar linişte.

 

 Eu? Prizoniera ta.

Toi... Moi - Irina Lucia Mihalca

Traducteur : Carmen Catană

Nous glissons comme deux illusions,

Nous sommes dans la même pensée, et nous ne voyons pas,

Nous traversons la même onde inondée dans la plaine de rêve

Et ses flammes se dressent devant nous ....

Au-delà des roseaux en deuil, au-delà des rochers,

Seule la force du vent et de la solitude dans le parfum de l'herbe ...

Léger est ton nom, comme la brise de la mer,

Tout commence avec la mer, cette mer sauvage,

Calme, mais dans ses profondeurs difficile à gouverner

Une grande plage où les vagues

Se brisent en milliers de morceaux - le destin!

Je sais que tu serais heureux si tu serrais ma main

Et que je pleurerais si je t'apercevais

Toi... Moi...

Poème nocturne flottant dans un rêve

Sans savoir comment pourrait ma larme pourrait te récréer

Et la mort aurait l’odeur de la saule,

Toujours trop tôt,

Toujours trop tard ...

**

You... Me – Irina Lucia Mihalca

Translation: Cosmina Simona Mihalca

We are sliding like two illusions,

Same in thought and never seeing each other,

Crossing the same wave, swimming in the fields from the dream

And her flames in our face are growing...

Beyond the wallow of the canes, beyond the stones,

Only the force of loneliness in the smell of wind and grass...

Easy is your name, like the sea,

Everything start with the sea, that wild sea,

Calm, but unstoppable in the deep!

A seashore on which the waves

Are breaking in thousand of pieces-destiny!

I know that if you would hold my hand you would be happy,

I know that if I saw you, I would cry...

You...Me

Night poem floating in a dream

Without knowing how my tear would make you whole

And the death would smell of willow,

Always too late,

Always too early...

***

Impromptu pour toi – Irina Lucia Mihalca

Traduire par: Gabriela Tudose

J'ai laissé tomber dans le néant

toute la ponctuation,

tous les mots non dits dedans les espaces blanchis.

Est-ce que la lumière est composée

par des portions de distances ou elle est sans fin?

- Ton imagination, mon amour, est comme un ruisseau clair

qui veut passer par tout, même parmi les pierres,

je suis l'une des pierres, la chanson cʼest toi!

Au-delà du vent il n'y a aucun vent,

au-delà de la chanson il nʼy a  aucune chanson

au-delà du rêve il nʼy a aucun  rêve

il n'y a aucun espace au-delà de l'espace

mais si lʼespace est impossible à être conquis

parfois c'est le vent, parfois c'est la chanson,

parfois c'est le rêve dans lequel nous entrons surpris.

Est-ce que tu sens comme les points

font difficiles à subir les distances entre nous?

Une fois, tu soufrerais tellement à cause dʼ un point noircit,

désormais tu augmentes ce point à l'infini

et vois ce que cela signifie, - un point épouvantable –

un point lié à un autre, construit en spirale

soit vers le haut, soit vers le bas.

Je ne crois pas à ce point implanté

à  la limite de silence entre nous,

même si cela ne disparaîtra pas,

Je ne crois pas à ce point de non-retour,

parce qu’après chaque point

il suit de nouveaux et nouveaux espaces.

Je ne crois pas à la nature morte

de la peinture devant nous,

Je ne crois pas aux nuages noircis

apportés par des orages passagers,

Je ne crois pas à la pénitence imposée,

les aurores ne se perdent jamais

dans des points de suspension,

elles cachent des pensées

et précédent des dialogues.

- Je suis contre le flux froid et puissant,

J'ai toujours un rêve dans lequel

tes mots fusionnent avec lui.

Tu es revenu au-delà de la foudre de pluie,

est-ce que tu te souviens de la façon

dont tu as pris ma main sous la pluie?

Les sourires ne sont pas perdus dans la nuit,

Les rêves brisés soupirent

guillotinés, encore,  entre les fils d'araignée

la dedans de lʼosais du désert de ton lit de sable.

- Une heure et il était suffisamment

pour avoir les pôles inversée de façon permanente,

tu ne serais jamais de retour sur la même route.

Ouvre-toi la porte à un coup de pied

et y cherche la clé de votre cri,

jʼattends le trouble de l'eau

en vue de guérir mon cœur!

Danse avec la vie, mon amour!

Je crois dans le champ infini ouvert entre nous

dans chaque pétale déposée à la fondation construite

et aussi dans le vol infini vers les étoiles. 

Jʼai besoin des moments qui viendraient

et passeraient à travers nous dans le sablier de lʼéternité,

de la musique qui ferait s'écoulant le temps

dans nos cœurs comme un feu caché

en lʼexil du destin, en bouleversant tout l'univers,

de la perte de nos mains

qui couleraient librement dans la brise et dans la couleur,

du baiser du faisceau

en passant par la lumière des étoiles,

de l'intermède long du brouillard

qui ramasserait la poussière de la nuit,

en laissant derrière 

une traînée de silence et de mélancolie.

- Si tu étais le ciel alors

ma main serait étendue vers la lumière émanant  du toi!

Lorsque tout se reflète dans un point,

alors ce point se déverse dans le tout,

Moi, jʼai besoin

de toi, de moi, de nous deux…jʼai besoin…

 Impromptu pentru tine

 

 Am aruncat în neant

 toate semnele de punctuaţie,

 toate cuvintele nespuse din spaţiile albite.

 Lumina are distanţe sau e necuprinsă?

 - Imaginaţia ta, iubito, este ca un pârau limpede 

 ce vrea să treacă şi prin pietre, 

 una din pietre sunt eu, cântecul eşti tu!

 

 Dincolo de vânt nu este niciun vânt,

 dincolo de  cântec nu este niciun cântec, 

 dincolo de vis nu este niciun vis,

 dincolo de spaţiu nu este niciun spaţiu,

 spaţiul, chiar dacă de necucerit, 

 uneori e vântul, uneori e cântecul, 

 uneori e visul în care păşim nedumeriţi.

 

 Simţi cum punctele îngreunează spaţiile dintre noi? 

 Cândva, un punct înnegrit te-ndurera atât de mult,

 măreşte, acum, la infinit punctul acela

 şi vei vedea ce înseamnă - un punct abisal -,

 un punct legat de un altul, construit în spirala 

 când ascendentă, când descendentă. 

 

 Nu cred în punctul tău implantat 

 la hotarul tăcerii, chiar dacă nu dispare,

 nu cred în acel punct fără întoarcere,

 după fiecare punct urmează noi şi noi întinderi.

 Nu cred în natura moartă a tabloului privit împreună,

 nu cred în norii întunecaţi purtaţi de furtuni trecătoare,

 nu cred în penitenţa impusă, 

 aurorele nu obosesc în puncte de suspensie,

 ascund gânduri şi preced dialoguri.

 

 - Vreau să mă opun şuvoiului răcoros şi puternic,

 am mereu un vis în care 

 cuvintele tale se contopesc cu el.

 Dincolo de fulgerele ploii ai revenit, 

 îţi aminteşti cum mi-ai prins mâna în ploaie?

 Zâmbetele nu se pierd stinse în noapte,

 visele sparte suspină agăţate, încă, de firele de păianjen

din oaza deşertului de nisip al patului tău.

 

 - O oră ţi-ar fi inversat polii definitiv,

 nu te-ai mai fi întors pe acelaşi drum,

 deschide uşa cu piciorul  

 şi caută acolo cheia strigătului tău,

 aştept tulburarea apelor spre vindecarea inimii mele!

 Dansează cu viaţa, iubitule! 

 Cred în câmpia infinită din noi, 

 în fiecare petală depusă fundaţiei construite

 şi-n zborul nemărginit spre aştri.  

 Am nevoie de clipele care vin 

 şi trec prin noi din clepsidra veşniciei,

 de muzica ce lasă să curgă timpul 

 în inimile noastre, ca un foc ascuns

 în exilul unui destin, răscolind tot universul,

 de pierderea mâinilor noastre 

 ce-alunecă liber în briză şi culoare,

 de fascicolul sărutului 

 ce trece prin lumina stelelor, 

 de interludiul parcurs de ceaţa

 ce-adună praful nopţii, 

 lăsând, în urmă, 

 o dâră a tăcerii şi melancoliei. 

 

 - Dacă tu eşti cerul, atunci, 

 mâna mea e întinsă spre lumina din tine!

 Când Totul se oglindeşte într-un punct,

 acel punct se revarsă în Totul,

 de tine, de mine, de noi, am nevoie...