Ioan Miclău Gepianul - DOINA POEZIEI NOASTRE

DOINA  POEZIEI  NOASTRE

~*~

Așezând gândirea punte.

Iar eu veșnic călător,

Cu un deget pus la frunte,

M-am lăsat furat de dor!

Peste negura pustiei,

Pe-unde dorul tainic trece,

Iar icoana veșniciei,

E-un altar solemn și rece,

Am văzut chipul Fecioarei,

Lăcrimând cu ochi de sânge,

Părea chipul căprioarei,

Al Poeziei ce plânge!

Doina poeziei noastre,

E o fată de la munte,

Un simbol, un basm de oaste,

Un popor cu - naltă frunte!

Dar scrutând privirea minții,

Deslușii a noastră Doină,

Ce scrâșnea mușcând cu dinții,

Buza-i vânătă și moină!

Indignat de-a ei tristețe,

Din condei făcui o armă,

Iar din ochi săgeți mărețe,

Gura goarnă de alarmă!

Si zburlit ca fiara neagră,

Cu-a ei coamă ridicată,

Vreau să-nconjur lumea-ntreagă,

Pentru zâmbetu-i ce-l cată!

Doar a noastră Doină-i sfântă,

Ca și vatra-n care crește,

Al ei glas spre ceruri cântă

Si iubire prevestește!

Atunci, cum să fie tristă,

Doina noastră românească?

Oh, Carpatică lumină,

Dulce gură ardelenească!

Codrul tău e rai de basme,

Cerul cor de lumi senine,

Apele oglinzi fantasme,

Juvaeruri pentru tine!

Doina noastră-i Duhul însăsi,

Ce-n al neamului piept bate,

Norii-n vânt iubirea ducă-și,

Însă Doina ne e frate,

Când ea-i tristă și noi suntem,

Limba noastră-i melodie,

Glas cântat de Duhul veșnic,

Și de Doina cea mlădie!

Prinsă-n hora cea de zâne

De-au acest Pământ comoară,

Doina ta, brave române,

Niciodată n-o să moară!

Lasă-i zâmbetul pe buze,

Iar pe trup a noastră ie,

Și-ai să vezi cum între Muze,

E-o regină, Doina sfântei Poezie!

N-o sili-n rochii streine,

Ci-n condurii Consânzienii

Ea se simte mult mai bine;

Lăsând zâmbet larg sprâncenii,

Doina poeziei noastre,

E o fată de la munte,

Un simbol, un basm de oaste,

Un popor cu - naltă frunte!

~*~

Ioan Miclău Gepianul

2016