Viitorul copiilor și al părinților români - câteva păreri

Viitorul copiilor și al părinților români-câteva păreri pe marginea Strategiei Naționale de Educație Parentală 2018-2025

Am citit cu interes proiectul intitulat: Strategia Națională de Educație Parentală 2018-2025, pentru că se referă la educația copiilor noștri și pentru că a fost supus (chipurile!) dezbaterii publice, pe perioada 11 iunie-10 iulie. Dar, o lună, mai ales în prag de vacanță, nu ar fi oferit timp suficient pentru ca publicul să își spună părerea, dacă s-ar fi dorit cu adevărat aflarea și luarea în considerare a opiniilor părinților, ca fiind primii și cei mai importanți actori în educația copiilor lor și în efortul, real, depus pentru interesul superior al copilului. Dar, surpriză! Strategia  vrea să  îi educe pe părinți, să-i ducă « la școala de părinți » și să instituționalizeze controlul statului, validarea de către stat a competenţelor parentale. Altfel spus, statul, printr-un sistem legislativ și prin anumiți educatori parentali, să decidă cine este competent sau nu ca părinte și ce e bine pentru copil sau nu. Totul sub umbrela reușitelor educaționale ale copilului și în interesul superior al copilului. Încă din introducere, documentul acuză familia tradițională românească, părinții și specialiștii care idealizează (încă) valorile conservatoare, tradiționale, în dauna noilor ideologii. Consider că această schiță de strategie este un demers îngrijorător, sfidător la adresa românilor și înjositor!

Pe de altă parte:

·        familia tradițională și-a dovedit viabilitatea de mii de ani

·        tradiția românească are la bază valori creștine

·        familia, conform tuturor studiilor serioase, românești și străine, este mediul cel mai propice pentru interesul superior al copilului! -statul trebuie să intervină doar atunci când familia nu e prezență și nu dorește să-și asume rolul de educator principal al copilului

·        cazurile de disfuncționalități familiale sunt,  totuși, o minoritate și nu justifică demersul  prezentat în strategia menționată mai sus

·        experiența internațională nu e un motiv ca noi să ne schimbăm structura socio-identitară

·        unele așa-zise motive invocate în strategie sunt doar praf în ochi și nu sunt rezultatul deficiențelor de parentalitate.

Foarte mulți angajați din minister sunt și ei părinți. Oare toți sunt falimentari la acest capitol, conform strategiei de mai sus?

Majoritatea specialiștilor români respectă familia tradițională românească și sunt blamați pentru aceasta. Care sunt argumentele reale? Dacă sunt specialiști și dacă reprezintă majoritatea, oare să nu aibă dreptate? De ce?

Documentul are 35 de pagini, așa încât, în acest articol, voi lua în considerare doar câteva aspecte majore din el :

Atacarea frontală a familiei tradiționale românești, considerată ca fiind invalidă pentru provocările viitorului

Încă din introducere, suntem anunțați că familia, așa cum o cunosc și o practică românii, nu mai este un concept de luat în seamă, că mama, tata și copiii, nu mai reprezintă un dat, ci că acum, conform noilor ideologii (așa se spune în text), familia este « o constelație de idei, imagini și terminologii' creată și recreată permanent de practicile socio-culturale" .

Familia tradițională este idealizată de părinți și de specialiști, lucru văzut ca fiind negativ, de către autorii documentului

Părinții/familia nu ar (mai) fi competenţi în creșterea, îngrijirea și educarea copilului

La pagina 4 ni se spune că noille metode psiho-pedagogice au evoluat și că părinții nu mai sunt în măsură să-și asume competențele în a asigura reușita copilului. Ca urmare, reușita educațională ar depinde și de « voinţa instituţiilor chemate să valideze şi să valorizeze responsabilităţile şi autoritatea parentală ».

La pagina 22, ca o concluzie, ni se servește direct ideea cum că « familia nu are competenţe parentale suficiente și necesare pentru a-l sprijini pe copil în dezvoltarea propriului potenţial ». Este un alt atac, o umilire în plus și un neadevăr grosolan, pentru că vorbim de competențe, adică de capacitatea, abilitatea de a fi părinte și nu de banii pe care îi are părintele sau de educația lui.

Mirajul străinătății

Ca un document care se vrea bazat pe realități, și această strategie vine cu anumite justificări, cum sunt cele legate de  experiența altor țări.

Sunt date ca exemple pozitive: Franța, Suedia, Spania, Italia. Mă mir că lipsește Norvegia, pentru că până la cazurile Bodnariu și Nan, era considerată demnă de urmat. Cred că foarte mulți români, care sunt în țările respective, au constatat că școala de stat este mult mai slabă decât școala românească, chiar și în această stare de decădere în care a fost adusă de tot felul de “experimente” la modă  în ultimii 28 de ani. Așa că, să nu ne mai îmbătăm cu apă rece! Ceea ce impresionează în sistemul educațional din țările vestice, sunt anumite universități și anumite școli particulare. Dar, să fim sinceri, nu toată lumea merge la Eton! Ba, mai mult, amintiți-vă că, până de curȃnd, românii din unele țări mai sus-menționate își mai trimiteau acasă copiii, adică în România, ca să mai învețe ceva carte. Deh, conservatori cum sunt, românii au pretenția ca odraslele lor să ȋnveţe cât de cât temeinic.

Acum, să nu credeți că sunt împotriva asimilării din experiența altora, doar că aceasta ar trebui bine cântărită, analizată și numai după aceea, după ce va fi fost validată de sistemul nostru de valori, să fie adoptată, și nu înghițită numai pentru că « este de afară ».

Statistici și statistici

Autorii, care nu se identifică, deci nu știm cine își asumă răspunderea, ne oferă câteva statistici care pot fi privite cu îngrijorare. Ele se referă la mortalitatea infantilă, la cazurile, în creștere, de pneumonie, de abandon școlar, de sărăcie. Dar, chiar dacă datele respective ar fi fără cusur, ele nu sunt din vina familiei tradiționale și a valorilor conservatoare românești, ci din vina politicilor din  ultimii ani, de după ’90, în mare măsură iresponsabile față de români.

Abandonul școlar a crescut în România după 1990 (și, nu e greu de ghicit de ce), dar am reținut un argument  intersant : « O rată crescută a abandonului şcolar şi o rată crescută de părăsire timpurie a şcolii de către tinerii cu vârste între 18 şi 24 de ani ». Înainte de ’90, învățământul obligatoriu era până la 10 clase, după care făceai o profesională (sau, mai mult, liceul și/sau facultatea). Acum, ca să fim post-moderni, să fim în pas cu țările din Vest-învățământul a fost redus până la vȃrsta de15 ani! Hm! La 18 ani, un tânăr poate merge mai departe la universitate sau să muncească, deci ar trebui să fie format ca un adult responsabil. Dar, dacă îl lași de izbeliște de la 15 ani? Ar fi multe de zis, dar să nu uităm ca tot mimetismul a stat și la baza ciopȃrţirii  învățământului aflat ȋn răspunderea statului, adică a ministerului.

Mai sunt și alte statistici, dar care nu au legătură cu modul conservator de a fi al românilor, ci cu politicile dezastruase din ultimii ani. Aici intră și tragedia celor care au fost siliți să plece la muncă în străinătate, nu pentru că nu își iubeau copiii sau nu erau competenți să îi crească, ci pentru că li s-a tăiat orice posibilitate de  a-și găși un loc de muncă în țară. Mare tragedie, iar vinovați nu sunt părinții!

Intermezzo necesar

Dar să mai punem de o statistică, la care au participat și doi cercetători român. E vorba de un studiu ambițios, cu titlul Children’s World (Lumea copiilor), sub auspiciile fundației Jacobs, cu participarea specialiștilor din15  țări, de pe 4 continente și coordonat de către profesorii de la York University, din Marea Britanie. Acest studiu a urmărit gradul, nivelul de fericire al copiilor între 8 și 12 ani. Unde credeți că s-au situat românii? Pe ultimul loc? Nicidecum!

Copii români sunt cei mai fericiți!

Vă surprinde această statistică, acest loc? Nu ați auzit de el? Din păcate, nu s-a vorbit suficient de serios în mass-media românească despre el. Oare de ce?

Cred că a fost o surpriză și pentru cei care au condus studiul, pentru că, deși se vede că sunt specialiști, la evaluarea  verbală, au apelat la lamentația și negativismul indus de vreo 30 de ani : « că suntem săraci », că vai și vai cu sărăcia. Dar, cifrele sunt cifre și au dat un scor de 9, 51.

  

La celălalt pol sunt britanicii, cu cel mai scăzut scor, deși în explicațiile profesioniștilor lor, totul este la superlativ (sau aproape), inclusiv școala publică.

Să mai reținem că acești copii ai noștri, de până la 12 ani, sunt fericiți nu pentru că părinții lor au salarii foarte mari (nuu, fiți pe pace, sunt cu lefurile  în urma multora din Europa sau din lume), nici pentru că au toate jucăriile, nuuu, sau toate produsele tehnologiei moderne, nuuu. Copiii români sunt fericiți pentru că părinții lor comunică cu ei, locuiesc cu ei (asta cam așa e, nu prea le arde de aventuri personale, extraconjugale și aici, ce e drept, e drept : « de vină » este conservatorismul nostru și valorile creștine). Copiii sunt fericiți pentru că, în general, familia românească a rămas mult mai intactă decât cea de prin alte țări date de exemplu, chiar și în ciuda « alungării » la munca în străinătate a unui contingent important de oameni apți de lucru. Majoritatea însă, a rămas ca « pe  vremuri », adică alături de  mama și tata, spre deosebire de mulți din alte țări, care cresc cu un părinte, cu o rudă sau cine mai știe cu cine. Și, nu în ultimul rând, pentru că învățătorii și profesorii lor le-au creat un mediu de care ei, copiii, sunt foarte mulțumiți! Uau!  Părinții și dascălii români! Cum, stați puțintel, păi nu sunt ei de învinuit, de înfierat cu « mȃnie proletară », nu e familia tradițională românească de ocărȃt și așa mai departe ?

Se pare că autorii acestei strategii nu au auzit  și nu au citit acest studiu, la fel cum nu l-au citit mulți din mass-media, pentru că despre români trebuie spuse numai și numai lucruri rele, nu-i așa?

Cercetați întreg raportul aici : http://www.isciweb.org/_Uploads/dbsAttachedFiles/ChildrensWorlds2015-FullReport-Final.pdf

Limbajul

Am remarcat limbajul folosit de autorul/autorii acestei strategii. Pe lângă stilul, să-i spunem, « administrativ » și, parțial, academic, apar și multe anglicisme cărora nu li se vede rostul. Adică, după ce se vorbește de etapele din viața unui copil, în paranteză se scrie life cycle (adică ciclurile viețîi, în engleză). După ce se vorbește de parentalitate, se trece direct la parenting (adică, parentalitate, dacă vreți). După titlul referitor la rezultate, se scrie în paranteză outcome, adică rezultate, în cazul respectiv, teoretice. Și mai sunt și alte exemple.

Poate vă veți întreba de ce am adus în discuție acest lucru și răspunsul este simplu : de ce este nevoie să se apeleze la limba engleză, mai ales că există cuvinte potrivite în română?  Să nu cunoască atât de bine limba română și realitățile românești cei care au încropit această strategie? Să fie ea elaborată în afara Ministerului Educației Naționale? Sau, pur și simplu, semnatarii proiectului în dezbatere  aparțin generațiilor ultimilor ani, când istoria și limba română au fost degradate chiar în învățământul românesc de stat și ei nu mai dau nici doi bani pe tradiţie, pe identitatea romȃnească, pe proprii părinţi?

“Partidul e în tot și în toate” sau propuneri legislative de fericire

După ce este prezentat un istoric al educației parentale în România, autorii Strategiei Naționale de Educație Parentală se lamentează că nu există o colaborare strânsă între diferitele organizațîi și instituții implicate, între diferitele profesii, că nu există în nomenclatorul românesc, al profesiilor, cea de educator parental și, ca urmare, solicită nu numai legiferarea de urgență a acestei noi profesii, dar și impunerea noilor ideologii la toate specialitățile, astfel încât profesorii, medicii, psihologii, reprezentanții legii și alții, să fie evaluați și validați în funcție de adoptarea noilor viziuni în ceea ce privește educația copilului și a părinților. Altfel, bye-bye! (Ca să fiu în ton cu strategia!)!                  

Iar la capitolul rezultate si date statistice, cam 90% dintre părinti si copii vor fi fericiţi și adaptaţi noii ideologii. Ăăh, un moment, 90%? Da. Aha, un procentaj plin de ambiţ și care ȋmi aduce aminte de proporţia ȋn care Romȃnia a trebuit să cunoască și să adere la democraţie populară, mai numită și dictatura proletariatului și, mai simplu, comunism.

Banii, bată-i vina

Un alt aspect foarte interesant, reieșit din această strategie, este legat de finanțare. Ea va veni atât de la bugetul de stat, dar și de la ONG-uri și donatori privați! Mă întreb, cine ar putea fi acești donatori? De ce propusa educație parentală obligatorie din învățământul public are nevoie de bani privați? Cât de mult pot influența acești binefăcători din mediul privat, deciziile legate de educația copiilor noștri? Și, unde mai e rolul și locul părinților plătitori de taxe? Ah, sunt în mijlocul sandvișului, între educatorul parental și specialistul în creșterea, îngrijirea și educația copilului (părintelui).

În final, rog respectuos Ministerul Educației să anuleze această strategie jignitoare la adresa părinților români și a cetățenilor acestei țări. Cei de la minister ( acest cuvânt este provenit din latinescul  ministerium, care înseamnă slujbă, serviciu, iar ministru este cel care slujește pe cineva, în cazul nostru, ar trebui să slujească interesele cetățenilor români) să apeleze la părinți în vederea îmbunătățirii reale a educației din România,  în așa fel încât să avem cetățeni demni, capabili să comunice bine  în limba română (vorbit și scris) și să construiască o țară pe care să o iubească și să-i respecte trecutul.  Și, nu în ultimul rând, ar trebui ca ministerul să se preocupe ca școala să îi ajute pe copii să respecte părinții, educatorii, dar și bătrânii și  înaintașii (prin ore de istorie făcute după manuale cinstite și nu după manuale care sunt pline de erori și de jigniri la adresa românilor).

Sursa : cristina mihai